Intră sub incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 1 C. pr. pen. judecătorul care rejudecă pricina după desfiinţarea hotărârii cu trimitere, dacă prin hotărârea desfiinţată s-a exprimat în termeni clari şi fără echivoc cu privire la activitatea întreprinsă de inculpat şi a tras concluzii categorice asupra gradului sau de contribuţie şi asupra vinovăţiei acestuia.
Dată fiind forţa juridică inferioară a regulamentului în raport cu legea organică, dispoziţiile art. 99 alin. 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu au aptitudinea să abroge implicit prevederile art. 47 alin. 1 C. pr. pen. De altfel, oricum dispoziţiile din regulament sunt date în aplicarea prevederilor Codului de procedură penală, la care fac trimitere. În plus, împrejurarea că prima hotărâre a fost desfiinţată pentru vicii de formă nu oferă o dispensă de la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat acea hotărâre să rejudece pricina, în condiţiile în care, în rejudecare, acel judecător este ţinut să pronunţe din nou o soluţie tocmai asupra fondului acelei cauze.
Faptul că judecătorului i-a fost respinsă declaraţia de abţinere depusă după primirea dosarului, în urma desfiinţării cu trimitere, nu schimbă concluzia anterioară, deoarece caracterul definitiv al încheierii de respingere a declaraţiei de abţinere nu creează autoritate de lucru judecat asupra chestiunii incompatibilităţii judecătorului. Aceasta, întrucât, pe de o parte, încheierea nu dezleagă fondul pricinii, iar, pe de alta parte, motivul de incompatibilitate arătat de judecător poate fi oricum ridicat de oricare din părţi pe calea unei cereri de recuzare, chiar ulterior respingerii declaraţiei de abţinere. Acest caracter are menirea fluidizării procedurii, nu leagă insa nici pe procuror si nici instanţa de control, care este obligată să ia în considerare din oficiu cazul de casare dat de incompatibilitatea judecătorului, el se adresează mai degrabă judecătorului pricinii, împiedicându-l sa formuleze declaraţii repetate de abţinere întemeiate pe acelaşi motiv si prin aceasta să bulverseze procedura şi să ducă la perioade in care litigiul ar rămâne in nelucrare.
C. pr. pen., art. 47 alin. 1, art. 52
Prin sentinţa penală nr. 80/3 iulie 2012, Judecătoria Topliţa:
-în baza art. 32 alin. 3 din OG nr. 96/1998, republicată în baza Legii nr. 75/2002, raportat la art. 74, 76 lit. d Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul B. C.-I. la 1 (un)an închisoare.
-în baza art. 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani plus durata pedepsei aplicate.
-în baza art. 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani plus durata pedepsei aplicate.
-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării.
-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării.
-în baza art. 98 alin. 3 din Legea nr. 26/1996, cu reţinerea art. 74, 76 lit. c Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul B. G. la 1 (un)an închisoare.
-în baza art. 14, 346 Cod procedură penală l-a obligat pe inculpatul B. G. la plata sumei de 13.310,86 lei despăgubiri civile cu dobânda legală aferentă raportată la nivelul dobânzii de referinţă a BNR la data executării efective în favoarea părţilor civile B. I. şi B. D., precum şi la contravaloarea a 5 mc material lemnos distrus prin tăiere în valoare de 950 lei.
-în baza art. 118(1) lit. b Cod penal a confiscat în favoarea statului un tractor U 650, număr de înregistrare 128 serie şasiu 852613, serie motor 294940, echipat cu sapă şi troliu şi a unui motoferăstrău marca Husqvarna 340 cu seria 010204883 proprietatea inculpatului B. G.
-în baza art. 193(1)Cod procedură penală i-a obligat pe inculpaţi la 2778,06 lei cheltuieli de judecată părţilor civile B.I. şi B. D. constând în onorariu avocaţial şi onorariu expertiză.
-în baza art. 191(1) Cod procedură penală, i-a obligat pe inculpaţi la 1800 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că inculpaţii sunt locuitori ai municipiului Topliţa iar în cursul lunii martie 2008 s-au deplasat la locul numit ,,Vîrful Ulmului” pe un teren forestier, proprietatea părţilor vătămate, unde cu ajutorul unui motoferăstrău mecanic inculpatul B. C.-I. a tăiat de pe picior mai mulţi arbori nemarcaţi de către organele silvice, a fasonat arborii, după care arborii cepuiţi i-a legal cu cablul după tractorul forestier condus de inculpatul B. G., iar acesta i-a transportat cca 1 km la drum auto. Activitatea de tăiere fără drept şi sustragerea materialului lemnos a fost realizată în decurs de 2-3 zile, iar după ce părţile vătămate au constatat această activitate infracţională, au luat legătura cu Districtul Silvic din Călimănel de unde au luat la cunoştinţă că inculpatul B. G. a fost văzut transportând material lemnos la bazicul societăţii martorului T.L. din Călimănel. Angajaţii de la instalaţia de debitare a materialului lemnos, martorii B. S. şi T. D., au confirmat transportul materialului lemnos în perioada respectivă de către inculpatul B. G.; mai mult partea vătămată B. I. a identificat în curtea bazicului arborii ca fiind de pe terenul său, însă martorul T. L. nu recunoaşte intrarea în societate a unor asemenea cantităţi de material lemnos.
Inculpaţii au recunoscut faptul că au tăiat arbori de pe picior însă susţin că locul de tăiere le-a fost indicat de S. E. care a vândut materialul lemnos martorului T. L. Inculpaţii mai susţin că doar o parte din arbori eram marcaţi, prezentând o marcă mai veche, restul nu erau marcaţi.
Apărarea inculpaţilor în sensul că au fost duşi în eroare asupra locului de tăiere, că au lucrat în beneficiul altor persoane nu are relevanţă în cauză deoarece infracţiunea silvică se referă la tăierea efectivă a arborilor nemarcaţi şi la transportul lor de la locul de tăiere.
Coroborând susţinerea inculpaţilor prin care au recunoscut tăierea arborilor nemarcaţi cu constatările organelor silvice şi ale Poliţiei la faţa locului precum şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză care arată că inculpaţii au mai transportat şi în alte dăţi material lemnos la firma numitului T. L., nefiind vorba de material lemnos tăiat ilegal apoi şi cu declaraţiile altor martori cum sunt B. N.-S. care a arătat că nu era semne distinctive pe materialul lemnos, martorul N. P.-I. care l-a văzut pe inculpatul B. G. transportând lemne cu tractorul, martorul R. P. care de asemenea i-a văzut pe inculpaţi transportând seara material lemnos către firma martorului T. L., toate acestea denotă că au săvârşit infracţiunea silvică pentru care au fost trimişi în judecată.
Prin urmare nici un moment inculpaţii nu au negat faptul că au tăiat material lemnos nemarcat, nemulţumirea acestora a fost faptul că nu li s-a arătat clar hotarul, aspect ce nu are relevanţă în cauză atâta timp cât, conştienţi fiind că lucrează pe un fond forestier, s-ar fi impus să solicite celor care i-au angajat să le prezinte actele de provenienţă şi faptul că sunt marcaţi arborii, acest aspect din urmă ar fi putut fi constatat şi de inculpaţi în momentul tăierii şi al transportului.
Văzând şi prevederile art. 32(3)din OG nr. 96/1998 republicată în baza Legii nr. 75/2002 în care se arată că atunci ,, Când valoarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor tăiaţi, distruşi ori scoşi din rădăcină este de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani iar potrivit art. 98 din Legea nr. 26/1996 ,, Când fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani”, instanţa i-a condamnat pe inculpaţi la pedeapsa de câte 1 an închisoare cu reţinerea circumstanţelor atenuante personale, respectiv faptul că nu au antecedente penale.
Totodată la alegerea pedepsei, precum şi la individualizarea cuantumului acesteia instanţa, conform art. 72 Cod penal a avut în vedere pericolul social concret al faptelor săvârşite, determinat atât de modul în care faptele au fost comise, respectiv folosirea unui tractor, a unui motoferăstrău, deci obiecte speciale pentru activitate forestieră şi deci nu simple unelte pentru tăierea arborilor pentru nevoi personale, şi s-a ţinut seama şi de persoana inculpaţilor care nu au antecedente penale.
Având în vedere că inculpaţii au folosit bunuri la săvârşirea infracţiunilor, respectiv un tractor echipat pentru activităţi forestiere şi un motoferăstrău ce aparţine inculpatului B. G., proprietatea asupra acestor bunuri fiind recunoscută de inculpatul, respectiv în declaraţia acestuia dată la urmărirea penală aflată la filele 45-46 dosar de urmărire penală instanţa a dispus confiscarea acestora în temeiul dispoziţiilor art. 118 alin. 1 lit. b Cod penal în care se arată că sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului…
În ceea ce priveşte prejudiciul creat în patrimoniul părţilor civile instanţa a constatat că cererea acestora pentru despăgubiri este întemeiată deoarece, pe de o parte, aceştia au făcut dovada proprietăţii terenului cu vegetaţie forestieră de pe care s-a tăiat material lemnos nemarcat, dovada fiind foaia de proprietate nr. 568, coroborată cu extrasul din procesul verbal de dezbatere a moştenirii nr. 29 din 1912 şi certificatul eliberat de Registrul Agricol al Primăriei Topliţa sub nr. 614 din 16 ianuarie 2002, din care rezultă că B. I., antecesorul părţilor civile, figurează la Registrul Agricol între alte terenuri şi cu un ha păşune, posibil împădurită la locul numit ,,Vârful Ulmului”(filele 30-34 dosar urmărire penală).
Prin expertiza efectuată în cauză s-a dovedit că defrişarea s-a făcut de pe terenul identificat sub nr. parcelă 1185/1. reconstituirea s-a efectuat în urma validării cererii pe anexa 3, fiind realizată punerea în posesie pe seama moştenitorilor defunctului B. I. I.. Deci, s-a dovedit prin măsurători faptul că arborii au fost tăiaţi de pe terenul cu nr. de parcelă 1185/1 din procesul verbal de punere în posesie nr. 1891/2011 ( fila 15 din dosar ) pentru care s-a întocmit şi o schiţă de plan cu ocazia punerii în posesie ( fila 16 din dosar ), prin expertiză dovedindu-se faptul că, deşi din evidenţele cadastrale terenul respectiv figurează ca păşune – motiv pentru care nu a fost inclus în amenajamentul silvic – în realitate parcela respectivă este cu pădure. Pentru acest motiv nu s-a putut identifica în amenajamentul silvic ca unitate parcelară ori amenajistică. Şi pentru aceleaşi motive instanţa a respins cererea inculpaţilor pentru completarea expertizei cu date silvice.
În consecinţă, instanţa i-a obligat pe inculpaţi la recuperarea prejudiciului părţilor vătămate în cuantum de 13.310,86 lei după calculul tehnic efectuat de Ocolul Silvic Topliţa, calcul care se referă la valoarea pagubei aflat la fila 23 dosar urmărire penală, la care se adaugă şi dobânda legală practicată de BNR pe perioada începând cu data săvârşirii faptei şi până la data pronunţării, urmând a fi actualizată la data executării efective.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii.
În motivarea recursului, inculpaţii contestă legalitatea şi temeinicia hotărârii Judecătoriei Topliţa, sub următoarele aspecte:
-sentinţa penală nr. 80/2012 a fost pronunţată de către un judecător incompatibil;
-în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea celor doi pentru comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, în condiţiile în care probele administrate în cauză nu susţin îndeplinirea cumulativă a condiţiilor condamnării;
-judecătoria nu s-a conformat deciziei penale nr. 100/11 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita prin care au fost admise apelurile inculpaţilor promovate împotriva sentinţei penale nr. 40/9 martie 2010 a Judecătoriei Topliţa, a fost desfiinţată integral această hotărâre cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Analizând recursurile pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 219/326/2009* al Judecătoriei Topliţa, a motivelor invocate, a susţinerilor şi concluziilor recurentului, ale părţilor vătămate şi ale reprezentantului Ministerului Public, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:
Recursurile declarate de inculpaţii B. C. Iacob şi B. G. împotriva sentinţei penale nr. 80/3 iulie 2012 a Judecătoriei Topliţa sunt fondate, iar aspectele pe care le vom expune în continuare determină, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., admiterea căilor de atac, cu consecinţele casării integrale a sentinţei penale recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe:
Reamintim că imparţialitatea instanţei de judecată, în sensul art. 6, paragraful 1 din Convenţia europeană, implică, în lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Procola împotriva Luxembourg; Le Compte, van Leuven, de Meyere împotriva Belgiei; Theorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei), două demersuri: unul subiectiv şi un altul obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, într-o cauză concretă, judecătorii sunt datori să se abţină să manifeste o părere preconcepută şi să-şi formeze o prejudecată personală, iar, în acest caz, imparţialitatea este prezumată până la dovada contrară. În prezenta cauză, imparţialitatea subiectivă a judecătorului care a pronunţat hotărârea de condamnare a inculpatului nu a fost pusă la îndoială.
Sub aspect obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea acţiona părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii. Astfel, independent de comportamentul personal al judecătorului, anumite elemente de fapt verificabile sunt apte să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea sa. Din această perspectivă, ceea ce prezintă relevanţă este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire justiţiabililor, cu referire în principal, la părţile din proces, aşa încât chiar şi aparenţele prezintă relevanţă, intrând în obligaţia judecătorului să se abţină ori de câte ori există vreun motiv legitim care să justifice temerea că ar putea fi imparţial.
În cauza de faţă, prin sentinţa penală nr. 40/9 martie 2010, Judecătoria Topliţa a dispus condamnarea celor doi inculpaţi la pedeapsa de câte un an închisoare pentru comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, cu suspendarea condiţionată a executării pedepselor, obligarea inculpatului B. G. la plata către părţile civile B. I. şi B. D. a sumei de 13.310,86 lei, confiscarea specială a tractorului şi motofierăstrăului, obligarea inculpaţilor la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de părţile vătămate şi de stat în cauză. În apelurile inculpaţilor, această hotărâre afost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Topliţa, prin decizia penală nr. 100/11 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita.
Prin motivarea reţinută în această hotărâre judecătorul s-a exprimat în termeni clari şi fără echivoc cu privire la activitatea întreprinsă de cei doi inculpaţi şi a tras concluzii categorice asupra gradului lor de contribuţie şi asupra vinovăţiei acestora. De altfel, considerentele sentinţei penale nr. 40/9 martie 2010 sunt identice celor ale sentinţei penale nr. 80/3 iulie 2012. Ambele hotărâri au fost pronunţate de către acelaşi judecător. Procedând în acest fel, judecătorul a intrat în sfera cazului de incompatibilitate reglementat de art. 47 alin. 1 C. pr. pen., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare cu trimitere prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 3 C. pr. pen.
În acest context, dată fiind forţa juridică inferioară a regulamentului în raport cu legea organică, dispoziţiile art. 99 alin. 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu au aptitudinea să abroge implicit prevederile art. 47 alin. 1 C. pr. pen.. În plus, împrejurarea că prima hotărâre a fost desfiinţată pentru vicii de formă nu oferă o dispensă de la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat acea hotărâre să rejudece pricina, în condiţiile în care, în rejudecare, acel judecător este ţinut să pronunţe din nou o soluţie tocmai asupra fondului acelei cauze.
În aceiaşi ordine de idei, faptul că judecătorului i-a fost respinsă declaraţia de abţinere depusă după primirea dosarului, în urma desfiinţării cu trimitere, nu schimbă concluzia anterioară, deoarece caracterul definitiv al încheierii de respingere a declaraţiei de abţinere nu creează autoritate de lucru judecat asupra chestiunii incompatibilităţii judecătorului. aceasta, întrucât, pe de o parte, încheierea nu dezleagă fondul pricinii, iar, pe de alta parte, motivul de incompatibilitate arătat de judecător poate fi oricum ridicat de oricare din părţi pe calea unei cereri de recuzare, chiar ulterior respingerii declaraţiei de abţinere. Acest caracter are menirea fluidizării procedurii, nu leagă insa nici pe procuror si nici instanţa de control, care este obligată să ia în considerare din oficiu cazul de casare dat de incompatibilitatea judecătorului, el se adresează mai degrabă judecătorului pricinii, împiedicându-l sa formuleze declaraţii repetate de abţinere întemeiate pe acelaşi motiv si prin aceasta să bulverseze procedura şi să ducă la perioade in care litigiul ar rămâne in nelucrare.
În contextul enunţat mai sus, pentru asigurarea echităţii procedurilor, cauza îşi va relua cursul din etapa judecăţii în primă instanţă, întreaga cercetare judecătorească, dezbaterile judiciare, luarea şi pronunţarea hotărârii urmând să se facă de o instanţă imparţială.
Cât priveşte motivul de recurs legat de nesupunerea primei instanţe imperativelor deciziei de desfiinţare cu trimitere, constatăm că, pe de o parte, cele trasate de Tribunalul Harghita în decizia nr. 100/11 octombrie 2010 au fost respectate de Judecătoria Topliţa şi, pe de altă parte, oricum determinarea subiecţilor pasivi ai infracţiuni este o chestiune care nu priveşte situaţia procesuală a inculpaţilor, ci a părţilor vătămate/civile care, însă, nu au declarat recurs în cauză.
Având în vedere că hotărârea pronunţată în cauză este casată pentru neregularităţi de formă, cu consecinţa reluării judecăţii în prim grad, nu vom examina şi nu vom aduce la acest moment răspunsuri asupra motivelor de recurs ridicate de acuzaţi, ţinând de vinovăţia acestora.
