Citeste şi


Plângere împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu – obiectul şi limitele judecăţii; plângere adresată în termen instanţei, însă cu depăşirea termenului prevăzut de lege în faţa procurorului ierarhic superior.


Plângere împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu – obiectul şi limitele judecăţii; plângere adresată în termen instanţei, însă cu depăşirea termenului prevăzut de lege în faţa procurorului ierarhic superior.

Obiectul plângerii adresate instanţei este soluţia dispusă de procurorul de caz şi atât timp cât plângerea s-a adresat în termenul legal instanţei, potrivit alin. 1 al art. 2781, ea trebuie analizată pe fond, indiferent dacă termenul prevăzut de art. 278 C.proc.pen. privind plângerea adresată procurorului ierarhic superior a fost respectat sau nu în cauză.

În cazul soluţiei de neurmărire dispusă prin rechizitoriu instanţa trebuie să analizeze soluţia dispusă de procuror prin raportare la actele dosarului de urmărire penală şi nu la probele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti efectuate în dosarul format în urma înregistrării rechizitoriului pe rolul instanţei; dacă petenţii consideră că pe parcursul cercetării în acest dosar au apărut probatorii noi ce ar putea influenţa soluţia iniţial dispusă pot formula cerere de redeschidere a urmăririi penale la procuror potrivit art. 273 alin. 1 teza I C.proc.pen.

Sentinţa penală nr. 31/23.01.2013, Dosar nr. 11552/99/2012

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 05.12.2012 sub nr. 11552/99/2012, petenţii L.I. şi L.M. au formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de DIICOT, Serviciul Teritorial Iaşi, prin rechizitoriul emis în dosarul de urmărire penală nr. 25/D/P/2011 în raport de învinuitul intimat R.C..

În motivarea plângerii promovate s-a arătat că soluţia de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului R.C. nu a fost legală, motivarea dată acestei soluţii fiind una lacunară, procurorul precizând doar că învinuitul nu a avut nici o implicare în planificarea şi săvârşirea furtului şi că nu a conştientizat că inculpaţii, în baza informaţiilor primite, vor săvârşi fapta, fără a se arăta nici măcar temeiul în baza căruia a fost luată o asemenea dispoziţie. Or, susţin petenţii, soluţia dispusă este în evidentă contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de procuror în rechizitoriu, situaţie de fapt în care se arată clar faptul că intimatul a oferit celorlalţi inculpaţi date relevante privind sumele de bani deţinute de partea vătămată, programul zilnic al acesteia, locurile pe care le frecventează, traseul parcurs, locul în care parchează autoturismul. Susţin petenţii faptul că din întregul material probator aflat la dosarul cauzei rezultă actele de complicitate morală ale învinuitului R.C. la săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave , relevante fiind în aceste sens declaraţiile date de învinuitul R.C., procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate autorizat, declaraţiile inculpatului S., dar şi declaraţiile date de părţile vătămate L.I. şi L.M.. Din tot acest probatoriu coroborat rezultă fără dubiu implicarea învinuitului R.C. în activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi, care au mers la sigur în apartamentul părţilor vătămate pe care le-au urmărit şi le-au supravegheat toată perioada de dinainte de spargere.

În drept au fost invocate disp. art. 2781 C.proc.pen.

Instanţa a solicitat din oficiu DIICOT, Structura Teritorială Iaşi şi DIICOT Structura Centrală înaintarea dovezilor de comunicare a soluţiilor dispuse de procuror, precum şi a unei copii a plângerii adresate de petenţi procurorului ierarhic superior, înscrisuri ce au fost ataşate dosarului cauzei. De asemenea, instanţa a procedat la ataşarea dosarului de urmărire penală nr. 25/D/P/2011 instrumentat de DIICOT Iaşi.

Părţile nu au formulat cereri de probatorii în cauză, însă la dosarul înregistrat iniţial pe rolul ÎCCJ petenţii au depus înscrisuri, respectiv copii ale declaraţiilor date de intimatul R.C. în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea dosarului de urmărire penală nr. 25/D/P/2011 instrumentat de DIICOT Iaşi şi copii ale actului de sesizare a instanţei emis în acelaşi dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

La jumătatea anului 2010 organele de urmărire penală au început cercetările într-o cauză vizând iniţial traficul de migranţi dinspre Republica Moldova. După efectuarea unor acte premergătoare în cauză a fost întocmit dosarul de urmărire penală nr. 25/D/P/2011 instrumentat de DIICOT – ST Iaşi. În cursul cercetărilor a fost identificată de procurori o grupare infracţională condusă de inculpatul P.C.M., din care făceau parte şi inculpaţii T.I., I.I.G., V.S.G., G.O., M.L., B.M. şi B.A.C., grupare ce avea activităţi infracţionale în mai multe domenii, precum trafic de migranţi, contrabandă cu ţigări, furturi. Din cercetările efectuate a rezultat şi faptul că această grupare infracţională a acţionat la pont şi că a sustras din locuinţa celor doi petenţi bunuri în valoare de 214.400 lei.

Astfel, procurorii au stabilit că învinuitul R.C., angajat al părţii vătămate, a oferit date relevante cu privire la sumele de bani deţinute de partea vătămată, de programul acesteia, de locurile pe care le frecventează şi traseul pe care îl parcurge, precum şi locurile în care îşi parchează autoturismul; inculpatul S. C., cooptat de grupare doar pentru acest furt, a avut rolul de a pătrunde efectiv prin efracţie prin smulgerea butucului de la uşa de intrare în locuinţa părţii vătămate (mod de operare specific, folosit de inculpatul S. C. şi în alte fapte de furt pentru care a fost cercetat) şi a sustrage seiful în care se afla o sumă mare de bani, bijuterii din aur, acte; inculpatul P.C.M. a planificat şi dirijat întreaga operaţiune, iar în dimineaţa de 06.04.2011 a dirijat forţele în teren, a stat împreună cu inculpatul B.A.C. în autoturism, a asigurat paza zonei în care locuieşte partea vătămată; inculpatul I.I.G. a avut rolul de a urmări şi supraveghea partea vătămată după plecarea acesteia de la domiciliu; inculpatul G.O. a asigurat paza în zona scării de bloc în care locuieşte partea vătămată.

B.A.C. era prieten cu R.C., şofer al părţii vătămate care, într-o discuţie purtată în data de 4.04.2011, i-a spus acestuia că partea vătămată deţine o sumă mare în valută cu care intenţionează să achiziţioneze un autovehicul. R.C. i-a mai povestit, de asemenea, faptul că s-a şi deplasat cu partea vătămată în Germania, însă nu au găsit autovehiculul respectiv astfel încât, în data de 01.04.2011 s-au întors în tară. P.C.M. a luat legătura cu S. C., renumit hoţ de locuinţe din laşi şi, împreună cu acesta, cu B.A.C., cu I.l.G. şi cu G.O. au planificat efectiv furtul din locuinţa părţii vătămate. Astfel, după plecarea părţii vătămate L.l. de la domiciliu, inculpatul S. C. a intrat în scara blocului îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de trening şi un fes – ambele obiecte de îmbrăcăminte fiind găsite la percheziţia domiciliară efectuată la domiciliul inculpatului – a mers la apartamentul părţii vătămate, s-a mai plimbat prin scara blocului, apoi a ieşit, s-a dus la maşina unde aşteptau inculpaţii P. şi B. şi le-a spus acestora că nu poate sparge uşa părţii vătămate. În acel moment, pentru a-l determina pe S. să pătrundă prin efracţie în apartament, P. i-a spus că în casă se găseşte suma de 60.000 de euro ascunsă după uşa de la sufragerie. Având în vedere faptul că în locuinţa părţii vătămate se afla o sumă atât de mare de bani, inculpatul S. s-a hotărât să săvârşească această faptă. Astfel, inculpatul S. s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate, a pătruns prin efracţie în apartament, a sustras seiful aflat în sufrageria apartamentului, după uşă, l-a pus într-un cearşaf de culoare albastră aparţinând părţii vătămate, a ieşit din bloc cărând seiful învelit în cearşaf în spate, I-a depozitat în portbagajul autoturismului în care e afla inc. P. şi B.. Inculpaţii l-au întrebat dacă banii sunt în seif, S. a spus că nu ştie şi atunci coinculpaţii l-au trimis să mai caute. Inculpatul S. a intrat din nou în scara blocului, s-a dus din nou în locuinţa părţii vătămate, a mai căutat o perioadă scurtă de timp, apoi a plecat.

Din plângerea iniţială a părţii vătămate L.l. şi din declaraţiile acestuia rezultă că, din prima clipă acesta i-a bănuit pe B.A.C. şi R.C. că ar fi participat într-un fel sau altul la săvârşirea faptei întrucât, în afara familiei, R.C. era singura persoană care cunoştea faptul că partea vătămată are acea sumă de bani în casă, iar B. se afla într-o relaţie notorie de prietenie cu R.C..

Reţine procurorul însă că din cercetările efectuate în cauză a rezultat că învinuitul R.C., deşi Ie-a comunicat inculpaţilor B. şi P. faptul că partea vătămată L.l. deţine în locuinţă o sumă mare de bani, nu a avut nici o implicare în planificarea şi săvârşirea furtului, nu a conştientizat faptul că Inculpaţii, în baza acestei informaţii, vor săvârşi fapta, motiv pentru a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, sesizând instanţa de judecată doar cu judecarea infracţiunilor comise de ceilalţi inculpaţi cercetaţi în aceeaşi cauză.

Împotriva soluţiei de neurmărire penală a intimatului R.C. dispusă prin rechizitoriul nr. 25/D/P/2011 al DIICOT – ST Iaşi au formulat plângere petenţii părţi vătămate L.I. şi L.M., plângerea acestora fiind respinsă ca tardivă prin ordonanţa nr. 1393/2011 din data de 24.11.2011 a procurorului şef al DIICOT.

În prealabil, instanţa reţine că soluţia procurorului ierarhic superior de respingere ca tardivă a plângerii formulate de petenţi este întemeiată doar cu privire la petentul L.I.. A reţinut procurorul în ordonanţa 1393/2011 că termenul de 20 de zile pentru formularea plângerii, pentru ambii petenţi, curge de la data de 10.10.2011, dată la care a fost stabilit termen de judecată la Tribunalul Iaşi în dosarul 10871/99/2011 (cauză în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul nr. 25/D/P/2011 al DIICOT – ST Iaşi).

Din studierea actelor acestui dosar rezultă încă că la termenul din data de 10.10.2011 a fost prezent în faţa instanţei doar petentul L.I.. La acest termen s-a discutat regularitatea actului de sesizare a instanţei şi într-adevăr petentul a luat cunoştinţă de soluţia de scoatere de sub urmărire penală dispusă faţă de intimatul R.C. întrucât apărătorii celorlalţi inculpaţi au făcut trimitere la ea în concluziile formulate. Abia la termenul de judecată din data de 31.10.2011 au fost prezenţi în faţa instanţei de judecată ambii petenţi şi apărătorul lor ales, la aceeaşi dată dosarul fiind consultat la arhiva instanţei de apărător conform evidenţelor arhivei. În plus, însuşi petentul L.I. este înregistrat în evidenţele arhivei Tribunalului Iaşi că a studiat dosarul la data de 05.10.2011, orele 10:10.

Prin urmare, chiar în lipsa comunicărilor dispuse de procuror cu privire la soluţia de neurmărire penală a intimatului (lipsa acestei comunicări rezultă per a contrario din răspunsul dat de DIICOT – ST Iaşi la solicitarea instanţei a-i fi înaintate dovezile de comunicare),  plângerea adresată procurorului ierarhic superior conform art. 278 C.proc.pen. de petentul L.I. este în mod evident tardivă.

Nu acelaşi lucru se poate susţine însă despre plângerea formulată de petenta L.M., aceasta având cunoştinţă de soluţia dispusă doar prin intermediul apărătorului ales, apărător care, aşa cum am arătat, a consultat dosarul cauzei doar la data de 31.10.2011, orele 12:03. Ca atare plângerea adresată procurorului la data de 03.11.2011 (data poştei) este formulată în termen. La aprecierea efectelor decăderii din termen pentru petenta L.M. instanţa nu poate porni de la prezumţia că aceasta a cunoscut soluţia procurorului de caz odată cu soţul său, la data de 05.10.2011 când acesta din urmă a studiat dosarul la arhiva instanţei, cât timp ambii soţi s-au constituit părţi vătămate în cursul urmăririi penale şi au înţeles să participe în această calitate, ambii, în faţa instanţei.

De aceea instanţa va trebui să analizeze plângerea de faţă pe fond, aceasta fiind adresată instanţei iniţial investită – ÎCCJ – în termenul prevăzut de art. 2781 alin. 1 C.proc.pen.

Această analiză este impusă de altfel şi de practica recentă a ÎCCJ. Astfel, dacă la nivelul anului 2005 (ex., decizia 213/12.01.2005) instanţa supremă considera că tardivitatea plângerii adresate procurorului ierarhic superior determina imposibilitatea instanţei de a mai soluţiona fondul cauzei, deşi plângerea la instanţă era în termen, ulterior şi-a reconsiderat practica, considerând că potrivit textului art. 2781 C.proc.pen. obiectul plângerii adresate instanţei este soluţia dispusă de procurorul de caz şi că atât timp cât plângerea s-a adresat în termenul legal instanţei, potrivit alin. 1 al art. 2781, ea trebuie analizată pe fond, indiferent dacă termenul prevăzut de art. 278 C.proc.pen. a fost respectat sau nu în cauză (decizia 5658/27.11.2007).

Pe fondul plângerii instanţa reţine că deşi soluţia dispusă de procurorul de caz, de scoatere de sub urmărire penală a intimatului R.C., este motivată lapidar, contradictoriu şi fără indicarea temeiului de drept, este corectă, iar incidenţa art. 10 lit. d C.proc.pen. rezultă din motivarea expusă extrem de scurt de procuror. 

În primul rând este de menţionat faptul că instanţa trebuie să analizeze soluţia dispusă de procuror prin raportare la actele dosarului de urmărire penală şi nu la probele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti efectuate în dosarul 10871/99/2011 al Tribunalului Iaşi. Dacă petenţii consideră că pe parcursul cercetării în acest dosar au apărut probatorii noi ce ar putea influienţa soluţia iniţial dispusă pot formula cerere de redeschidere a urmăririi penale la procuror potrivit art. 273 alin. 1 teza I C.proc.pen.

În al doilea rând, deşi motivarea procurorului este contradictorie (reţine iniţial o grupare infracţională formată şi cu intimatul R. pentru ca atunci când indică rolul fiecărui membru acesta să nu mai fie indicat), din motivare rezultă că intimatul nu a furnizat conştient informaţii celorlalţi inculpaţi (art. 10 lit. d C.proc.pen.), aspect susţinut de probatoriile din dosar.

Intimatul ar fi fost considerat complice la comiterea infracţiunii de furt de către ceilalţi inculpaţi, în dauna părţilor vătămate petenţi, doar dacă din probele administrate ar fi rezultat intenţia sa, cel puţin indirectă, de a furniza informaţii inculpaţilor pentru organizarea sustragerii de bunuri de la petenţi. Această intenţie nu rezultă însă din probe şi în acest context corect a făcut procurorul de caz aplicarea principiului in dubio pro reo.

Intimatul nu a negat nici un moment că-l cunoaşte pe inculpatul B., dar aceasta nu înseamnă că acesta ştia şi că inculpatul face parte dintr-o presupusă grupare infracţională.

Din declaraţia martorului P.B.E. rezultă că petentul L.I. le-a spus să caute şoferi, context în care intimatul R.C. l-a prezentat pe B.. În plus, acelaşi martor a arătat că discuţia din data de 04.04.2011 de la Spălătoria L. a apărut în contextul în care se discuta despre maşini, motoare etc., intimatul povestind astfel despre deplasarea făcută cu patronul în Germania, iar acasă la patron a fost odată şi inculpatul B., nu doar R. cum susţine în plângere petentul.

Singura legătură a intimatului a fost, aşa cum a reţinut şi procurorul, cu inculpatul B., acesta fiind singurul care avea legături cu ceilalţi membrii ai presupusei grupări infracţionale.

Astfel, din declaraţia inculpatului M.L. rezultă că S. şi P. au reproşat lui B. „pontul” privind sustragerea din casa petenţilor, prin urmare din punctul de vedere al membrilor grupării informaţia a venit de la B. şi nu de la intimatul R. Acest aspect este susţinut şi de declaraţiilor martorilor U.E. şi F.A.F., martori care nu identifică pe intimatul R.C. în anturajul lui P.C.M., ci doar pe inculpatul B.A.C., ca şi de menţiunile procesului verbal întocmit de organele de urmărire penală (f. 3-4, vol. 12 d.u.p.) din care rezultă că din arest inculpatul P. oferea sume de bani celorlalţi inculpaţi care au participat la furt pentru a nu da declaraţii, nu însă şi intimatului R.C..

Este evident aşadar faptul că ceilalţi inculpaţi, membri ai grupării, au perceput „pontul” ca venind de la inculpatul B., acesta aflând din diverse surse de sumele de bani deţinute de petenţi. Intimatul a recunoscut faptul că a povestit despre deplasarea în Germania când erau la spălătorie, de faţă fiind şi B., dar aşa cum am arătat anterior, discuţia nu a apărut scoasă din context, destinată informării inculpatului.

Însuşi inculpatul B. nu declară nimic despre participarea lui R.C. la planificarea furtului iar celelalte probatorii susţin acest aspect. Inculpatul B. după plecarea de la firma condusă de petentul L.I., a ţinut legătura nu doar cu intimatul, ci şi cu martorul P.B. Din declaraţiile martorilor care au lucrat în calitate de şofer la firma petentului rezultă că erau mai multe persoane care cunoşteau intenţia petentului de a cumpăra un autocar second hand din străinătate, deci se putea deduce că dispune de o sumă consistentă de bani cash. Din aceleaşi declaraţii rezultă şi faptul că şoferii obişnuiau să meargă în casa patronului pentru a primi acte şi bani anterior plecării în cursă, prin urmare informaţiile cu privire la care petenţii susţin că provin exclusiv de la intimat nu erau la cunoştinţa exclusivă a acestuia.

Mai mult, gruparea infracţională era interceptată de procurori din februarie 2011 şi din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice nu rezultă că inculpaţii trimişi în judecată au pus la cale sustragerea împreună cu intimatul R.C.. Era imposibil în contextul acestei supravegheri să nu fie identificat şi intimatul dacă ar fi participat efectiv la punerea în scenă a infracţiunii, fie şi numai printr-o susţinere morală a grupării cum reclamă petenţii. Or, din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate autorizat rezultă că B. ştia personal traseul parcurs de obicei de petent (unde ar trebui să fie şi cum trebuie să arate locul) iar din convorbirile dintre B. şi R., chiar şi ulterioare comiterii furtului, nu rezultă că intimatul ştia ceva despre furtul planificat şi comis sau de implicarea lui B. în realizarea acestuia.

Având în vedere că potrivit art. 262 C.proc.pen. procurorul dispune trimiterea în judecată a unui învinuit doar atunci când „din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal”, şi întrucât în cauză probele în acuzare administrate nu aveau caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incoerente, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei intimatului, corect a procedat procurorul dând eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judiciare nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite (decizia nr. 3465/27.06.2007 a ÎCCJ), sau, cum este cazul speţei de faţă, să nu dispună trimiterea sa în judecată.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o „probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.

Faţă de motivele anterior arătate, instanţa va respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petenţii L.I. şi L.M..