Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă şi se constată prin încheiere dată fără drept de apel, potrivit art. 246 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă.
Dacă acţiunea introductivă de instanţă cuprindea două cereri, din care numai una era evaluabilă în bani- cu o valoare de până la 100.000 lei şi asupra celeilalte, reclamantul a înţeles să renunţe la judecată, hotărârea pronunţată este supusă recursului, în condiţiile prevăzute de art. 282 ind. 1 Cod procedură civilă.
1. Prin sentinţa civilă nr. 1522/2008 pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul GN, în contradictoriu cu pârâţii SC ESP SRL şi BGI.
Pentru a se pronunţa astfel, au fost avute în vedere următoarele:
În şedinţa publica, reclamantul a precizat câtimea pretenţiilor, in sensul ca a solicitat obligarea in solidar a pârâtelor la plata sumei de 10.000 lei ce reprezintă daune morale, rezultate in urma publicării articolului din cotidianul “ES”. Ulterior, oral în şedinţa publica, reclamantul a precizat ca renunţa la capătul de cerere privind dreptul la replica si a solicitat obligarea celor doi pârâţi numai la daune morale.
Din analiza disp. art. 998 şi urm Cod civil , s-a concluzionat ca răspunderea delictuala, in general presupune existenţa sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu.
Victima faptei ilicite care solicita obligarea autorului prejudiciului la reparare, conform principiului înscris in art. 1169, este ţinuta sa facă dovada existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale.
In speţa, reclamantul nu a dovedit prejudiciul moral cauzat de pârâtul jurnalist, expresiile folosite in articolul semnat de acesta, nefiind de natura sa-i afecteze onoarea si reputaţia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului şi pronunţarea unei soluţii juste.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat articolul care l-a calomniat şi care îi aduce prejudicii morale şi materiale, nu a analizat dreptul la replică pe care l-a scris şi nu a fost publicat şi nici probele administrate, respectiv declaraţiile martori. Reclamantul a precizat că nu a mai solicitat şi publicarea dreptului la replică, fiind tardivă, dar că nu a renunţat la cerere.
În şedinţa publică, faţă de precizarea reclamantului că nu a renunţat la capătul de cerere privind dreptul la replică şi constatând că cererea formulată nu este evaluabilă patrimonial, tribunalul a calificat drept apel calea de atac.
2. Prin decizia civilă nr. 24/ 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins apelul declarat.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Având în vedere poziţia oscilantă a reclamantului pe parcursul procesului cu privire la obligarea ziarului la publicarea dreptului la replică, tribunalul a reţinut lipsa de interes a acestuia pentru acest capăt de cerere, întrucât nu a apelat sentinţa în ceea ce priveşte renunţarea la judecarea capătului de cerere privind publicarea dreptului la replică, nu a justificat interes pe tot parcursul procesului şi publicarea nu îi mai procură nici un folos practic, după cum el însuşi a susţinut.
Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul moral creat reclamantului de către pârâţi, sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil şi au fost în mod corect analizate de instanţa de fond. În speţă, tribunalul a apreciat că faptul ilicit nu poate fi reţinut, întrucât s-a stabilit că afirmaţiile pârâtului despre implicarea reclamantului în litigii civile nu au caracter cert, actual şi de nereparat şi nu au adus atingere cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului acestuia.
3. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs reclamantul, criticând decizia pentru nelegalitate.
Recursul s-a admis ca fondat, dar pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, având prioritate în examinare motivul de ordine publică invocat de Curte şi pus în dezbaterea părţii prezente în condiţiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă.
1. Preliminar analizării acestui motiv de recurs, s-au impus următoarele precizări:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la publicarea dreptului la replică şi obligarea în solidar a acestora la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
În şedinţă, reclamantul şi-a precizat în scris cererea în pretenţii, reducând câtimea de la 100.000 lei la 10.000 lei numai cu titlu de daune morale, nefiind foarte clar redată poziţia sa cu privire la cererea având ca obiect obligarea publicării dreptului la replică.
În orice caz, în această privinţă, reclamantul a lămurit pe deplin instanţa şi a exprimat clar şi fără echivoc voinţa de a nu mai investi instanţa cu acest capăt de cerere, restrângând în acest mod acţiunea.
Lămurirea în acest sens a fost exprimată în şedinţă şi consemnată la termenul din şedinţă publică în încheierea de dezbateri de la acea dată, ocazie cu care se consemnează susţinerile părţilor, iar reclamantul a pus în final concluzii numai asupra cererii privind daunele morale.
Mai mult, prima instanţă s-a pronunţat exclusiv asupra acţiunii aşa cum a fost precizată şi restrânsă raportat la cadrul procesual cu privire la obiect, respectiv numai asupra cererii de obligare a pârâţilor la plata de daune morale, motivând soluţia dispusă în aceleaşi limite.
Din modul de redactare a încheierii de dezbateri , dar şi a sentinţei – rezultă de asemenea că, prima instanţă s-a socotit investită după ce a luat act de renunţare, cu un cadru procesual restrâns cu privire la obiect, apreciind totodată ca nefiind necesară aplicarea expresă în sensul motivării în drept, a disp. art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Dar, este consemnată în încheierea din şedinţa publică, exprimarea de voinţă a reclamantului, aşa cum s-a arătat în precedent, în condiţiile art. 264 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa procedând în consecinţă la deliberare, după amânarea pronunţării , în sensul pronunţării în limitele a ceea ce s-a cerut.
În orice caz, la dosar nu rezultă că reclamantul nemulţumit ar fi formulat vreo cerere privind îndreptarea unor eventuale erori materiale strecurate în încheierea de dezbateri cu privire la susţinerile părţilor, potrivit disp. art. 281 alin. 1 Cod procedură civilă.
De asemenea, fiind evident că instanţa s-a pronunţat numai asupra cererii şi a motivat ca urmare, soluţia pronunţată privind daunele morale , nu apare la dosar formulată vreo cerere de completare a hotărârii în temeiul art. 281 ind. 2 Cod procedură civilă, în măsura în care reclamantul ajungea la concluzia că a fost înţeles greşit de instanţă, că nu a intenţionat să renunţe la judecata unei cereri, astfel că instanţa efectiv ar fi omis să se pronunţe asupra capătului de cerere având ca obiect obligaţia de a face.
Mai mult, nici prin cererea de recurs, direct sau indirect, reclamantul nu face vreo referire cu privire la eventuala confuzie pe care ar fi făcut-o instanţa cu privire la declaraţia verbală făcută în şedinţă şi consemnată în încheiere, respectiv la neanalizarea şi/sau nepronunţarea asupra cererii respective, cu toate consecinţele ce decurg de aici, ştiut fiind că instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa pentru prima oară asupra unei cereri, aceasta analizând doar modul de soluţionare a cererii de către prima instanţă, soluţie pe care o desfiinţează/casează sau o modifică.
Dimpotrivă, în finalul cererii de recurs, reclamantul explică de ce nu a mai solicitat publicarea dreptului la replică.
În aceiaşi ordine de idei, deşi la termenul de la 19 mai 2008 în faţa tribunalului, reclamantul a susţinut că a menţinut şi capătul de cerere privind dreptul la replică, dar că totuşi, nu este de acord cu calificarea căii de atac din recurs în apel, dar la termenul de la 19 ianuarie 2009 a declarat verbal şi a motivat că „renunţă” la acest capăt de cerere, deşi instanţa de control judiciar nu avea de soluţionat o cerere de chemare în judecată, ci o cale de atac.
De notat în această privinţă este faptul că tribunalul însuşi, evident ca nu ia act în vreun fel de această renunţare. În considerentele deciziei analizează pentru prima oară şi direct cererea, ca fiind lipsită de interes, menţionând în acelaşi timp că reclamantul nu a apelat sentinţa cu privire la renunţarea la judecată, contrar dispoziţiilor art. 246 alin. 2 Cod procedură civilă rap. la art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât calea de atac în acest caz este cea a recursului, pentru ca în final, prin respingerea apelului, tribunalul păstrează motivând, o sentinţă care nu cuprinde vreo soluţie dată asupra acestui capăt de cerere.
În consecinţă, toată discuţia se reduce la lămurirea acestei chestiuni, respectiv a stabilirii clare şi fără echivoc a limitelor investirii instanţei cu privire la obiect şi a faptului dacă prima instanţă ce a soluţionat acţiunea, s-a pronunţat în aceste limite.
Or, răspunsul corect la această întrebare este cel arătat în precedent, având în vedere toate argumentele expuse, din care rezultă fără dubiu care a fost voinţa reală a reclamantului în această privinţă, în sensul restrângerii pretenţiilor iniţiale numai la cererea având ca obiect daunele morale a căror câtime o şi reduce la suma de 10.000 lei şi de renunţare la judecata cererii privind dreptul la replică.
Un argument final în susţinerea acestei concluzii, care exprimă şi mai limpede reprezentarea pe care a avut-o reclamantul asupra limitelor investirii primei instanţe, îl mai constituie şi susţinerea din finalul recursului de astăzi – alineat antepenultim, în care se arată că publicarea tardivă a dreptului la replică este ineficientă şi că nepublicarea voluntară de către ziar i-a produs prejudicii, explicitând că daunele au fost solicitate şi din această perspectivă.
2. Aşa fiind, în mod greşit tribunalul a recalificat calea de atac promovată ca fiind apel, judecând ca urmare, în compunerea unui complet format de doi judecători.
Valoarea obiectului în litigiu, la data promovării actiunii, este de 100.000 lei, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată.
Potrivit dispoziţiilor legale prev. de art. 2821 alin. 1 cod procedură civilă, în vigoare la data pronunţării hotărârii primei instanţe, aşa cum au fost modificate prin Legea 195/ 26 mai 2004, de aprobare cu modificări a OUG 58/2003 şi ulterior prin art. I pct. 40 din Legea 219/2005 – nu sunt suspuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, în materie civilă.
Termenul de litigiu desemnează procesele şi cererile, respectiv toate acţiunile cu caracter patrimonial, în principal prin faptul că obiectul priveste un drept evaluabil în bani.
De altfel, in acest sens s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 32/2008 dată in recurs in interesul legii, in interpretarea si aplicarea disp. art. 282 ind. 1 alin. 1 Cod procedura civila, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac.
Aşadar, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face o asemenea operaţiune, aplicând textul în interpretarea sa teleologică, în acord cu scopul şi obiectul reglementării.
Prin urmare, acţiunea în pretenţii vizând plata unor despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui prejudiciu fie şi de natură morală, este o acţiune cu caracter patrimonial, având conţinut economic şi obiectul asupra căruia poartă litigiul, este evaluabil în bani.
Pe cale de consecinţă, hotărârea pronunţată de prima instanţă, având în vedere valoarea obiectului litigiului, nu era supusă apelului, ci numai recursului, potrivit disp. art. 299 alin. 1 teza I cod procedură civilă, aşa cum corect s-a stabilit în primă instanţă.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a căii de atac a recursului, sunt aplicabile dispoziţiile legale de procedură în vigoare la , respectiv ale art. 2 pct. 3 cod procedură civilă potrivit cărora, tribunalele soluţionează recursul declarat împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt supuse apelului, în compunere de 3 judecători, conform art. 54 alin. 2 L. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Pe cale de consecinţă, decizia recurată a fost greşit pronunţată de tribunal ca instanta de apel si in complet de doi judecatori, cu nesocotirea unor dispoziţii legale cu caracter imperativ de procedură şi de organizare judiciară, care afectează de nelegalitate hotărârea pronunţată, fiind incidente cazurile de casare prev. de art.304 pct. 1 si 5 cod procedură civilă.
În baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza II cod procedură civilă, s-a admis ca fondat recursul reclamantului, s-a casat decizia astfel pronuntată şi s-a trimis cauza spre soluţionare în recurs aceleiasi instante, Tribunalului Dolj – competent material în soluţionarea acestei căi de atac.
Faţă de prioritatea în examinare a acestui motiv de recurs şi de soluţia care s-a impus, nu s-au mai analizat celelalte motive invocate de recurentul reclamant privind fondul cauzei.
1
