Potrivit art. 1 alin 1 din Legea 10/2001, fac obiect al legii reparatorii numai bunurile imobile, aşa cum sunt ele definite prin art. 6 din lege. Textul arătat stabileşte că pot fi acordate măsuri reparatorii pentru terenuri, cu sau fără construcţii, precum şi pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii. Art. 6 alin 2 include în categoria bunurilor supuse restituirii utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, cu condiţia să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.
Potrivit art. 1 alin 1 din Legea 10/2001, fac obiect al legii reparatorii numai bunurile imobile, aşa cum sunt ele definite prin art. 6 din lege. Textul arătat stabileşte că pot fi acordate măsuri reparatorii pentru terenuri, cu sau fără construcţii, precum şi pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii. Art. 6 alin 2 include în categoria bunurilor supuse restituirii utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, cu condiţia să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.
Aşadar, în ce priveşte bunurile mobile legea distinge între două categorii : bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii şi bunurile mobile sub forma utilajelor şi instalaţiilor care mai există la data apariţiei legii.
Aşadar, în ce priveşte bunurile mobile legea distinge între două categorii : bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii şi bunurile mobile sub forma utilajelor şi instalaţiilor care mai există la data apariţiei legii.
Potrivit codului civil, bunurile imobile se clasifică în trei categorii: bunuri imobile prin natura lor, imobile prin obiectul la care se aplică, imobile prin destinaţie. Această ultimă categorie este cea definită prin enumerare de art. 468-470 c.civ. iar dintre bunurile imobile prin destinaţie, art. 6 alin 1 din Legea 10/2001 face referire doar la subcategoria imobilelor prin încorporare,
reglementată de art. 469 c.civ.
Prin acţiunea înregistrată la 11 martie 2002 reclamanţii I.C., B.C.P., S.E., S.D.M., D.A. şi T.V., au contestat dispoziţiilor 50/14.02.2002 şi 56/14.02.2002 emise de SC M SA Corabia şi de Primarul comunei Tia Mare – în baza Legii 10/2001. S-a solicitat restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri pentru moară şi inventarul agricol preluat de stat.
Prin sentinţa civilă 773 /2002 pronunţată de Tribunalul Olt în dosar nr. 2411/2002 a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, cu motivarea că nu mai este posibilă restituirea în natură, reclamanţii având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii iar prin decizia nr. 982 /27 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar 4952/2002 a fost admis apelul declarat de apelanţi , schimbată sentinţa în sensul că au fost anulate deciziile nr. 50 şi 56 /14.02.2002 emise de SC M Sa Corabia, şi dispoziţia nr.96/18.03.2002 emisă de Primarul comunei Tia Mare.
Prin aceeaşi decizie a fost obligată pârâta SC M SA Corabia la măsuri reparatorii în echivalent pentru moară şi teren în suprafaţă de 1680,81 mp., iar pârâta Primăria comunei Tia Mare la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.000 mp.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta SC M S.ACorabia iar prin decizia nr. 9628/24 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 27344/1/2004 au fost admise recursurile , casată decizia nr.982/27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Craiova şi sentinţa nr. 773/24 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Olt, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a lăsat nerezolvat capătul de cerere referitor la restituirea prin echivalent sau în natură a suprafeţei de teren pe care o deţine Poliţia Tia Mare şi a dispus ca în rejudecare să fie analizată situaţia juridică a morii şi a utilajelor , probele dosarului fiind incerte în legătură cu momentul şi cauzele producerii incendiului.
Prin decizia civilă 1130 din 19 Noiembrie 2007 a Tribunalului Olt s-a admis în parte acţiunea, s-au anulat deciziile nr. 50 şi 56 din 14.02.2002 emise de SC M SA Corabia şi dispoziţia nr. 96 din 18.03.2002 eliberată de Primăria comunei Tia Mare.A fost obligată Primăria comunei Tia Mare să restituie reclamanţilor, terenul în suprafaţă de 260 mp.
S-a constatat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru moară, teren în suprafaţă de 1.680 mp. deţinut de SC M SA Corabia şi pentru terenul în suprafaţă de 902 mp. deţinut de Postul de Poliţie Tia Mare, iar pârâtele au fost obligate la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În ceea ce priveşte utilajele morii enumerate în procesul verbal din 14 iunie 1948 , s-a stabilit că acestea nu mai există fizic la unitatea notificată, că utilajele au fost distruse în incendiul care a avut loc la moară în anul 1979, nemaifiind înlocuite niciodată – în acest sens fiind raportul de expertiză efectuat de expert D.E. – fila 87 dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, precum şi AVAS Bucureşti şi Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt.
În motivarea apelului declarat de reclamanţi s-a arătat că nu s-a stabilit cu certitudine situaţia juridică a utilajelor revendicate şi că s-a reţinut că acestea nu mai există deşi nu erau dovezi certe în acest sens. S-a arătat că acestea reprezentau imobile prin destinaţie întrucât serveau efectiv şi direct la exploatarea morii şi că există martori care pot confirma că utilajele nu au fost distruse în incendiu.
Statul Român a motivat apelul său invocând că nu este corectă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu era în culpă procesuală, neavând nici o obligaţie de îndeplinit faţă de reclamanţi.
În motivarea apelului declarat de AVAS s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de Statul Român sunt fondate, iar apelul AVAS nu este fondat, pentru următoarele considerente.
În sistemul legii 10/2001 raportul juridic creat prin aplicarea acestui act normativ se stabileşte între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare a bunului sau unitatea implicată în privatizarea entităţii deţinătoare care a fost notificată.
Statul Român poate fi subiect al raportului juridic doar în situaţia de excepţie reglementată de art. 28 din legea specială, în cazul în care unitatea deţinătoare nu poate fi identificată.
Având în vedere că speţa de faţă nu priveşte dispoziţiile legale arătate, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă şi nu se justifică, în consecinţă, chemarea sa în judecată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 296 c.p.c apelul declarat de acesta se va admite, se va schimba în parte sentinţa în sensul că se va respinge acţiunea faţă de acest pârât.
Cât priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa reţine că aceştia au calitate procesuală activă în conformitate cu prevederile. art. 4 din Legea 10/2001, fiind moştenitori ai persoanelor fizice de la care s-a făcut preluarea imobilului. Art. 4 alin 2 din lege recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor de la care s-a făcut preluarea.
Critica reclamanţilor privind acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele din moară nu este fondată.
Potrivit codului civil, bunurile imobile se clasifică în trei categorii: bunuri imobile prin natura lor, imobile prin obiectul la care se aplică, imobile prin destinaţie. Această ultimă categorie este cea definită prin enumerare de art. 468-470 c.civ. iar dintre bunurile imobile prin destinaţie, art. 6 alin 1 din Legea 10/2001 face referire doar la subcategoria imobilelor prin încorporare,
Bunurile mobile care s-au aflat în moara preluată de stat şi care au fost enumerate în procesul verbal de preluare şi în raportul de expertiză nu pot fi bunuri imobile prin încorporare, deoarece acestea sunt, potrivit art. 469 c.civ., cele întărite cu gips, var sau ciment sau cele care nu pot fi scoase fără a deteriora imobilul ( construcţia) de care au fost ataşate. Toate bunurile aflate în moară intră în categoria utilajelor şi instalaţiilor, deoarece ele au o existenţă de sine stătătoare, diferită de a morii, pot fi mutate, înlocuite, fără a se distruge construcţia.
Condiţia cerută de art. 6 alin 2 din legea 10/2001 este ca aceste bunuri să existe în materialitatea lor, aşa cum au existat la data preluării, să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.
Pentru admiterea unei acţiuni, instanţa trebuie să aibă în vedere probele care au putut forma cu certitudine o anumită convingere, precum şi prezumţiile, iar nu simplele speculaţii , iar atunci când o situaţie de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ea nu poate fi considerată ca veridică. Deşi au fost administrate probe cu acte, martori sau expertiză, nu s-a putut confirma susţinerea reclamanţilor în sensul că aceste bunuri mai există.
Astfel, este dovedit în speţă că în anul 1979 moara în litigiu a fost distrusă de un incendiu, la data respectivă imobilul făcând parte din mica industrie locală şi fiind în administrarea primăriei din localitate.
Martorul audiat în apel a arătat că la incendiul din 1979 , s-au încărcat într-o maşină valţurile, motoarele şi elementele metalice ale morii şi au fost transportate în altă parte, însă nu a putut preciza unde anume. Prin răspunsul dat instanţei, primăria a arătat că nu se află în patrimoniul său aceste bunuri şi nu poate comunica dacă ele mai există. Chiar dacă în anul 1979 o serie de utilaje au fost salvate din incendiu şi date în folosinţa unei alte mori, până în anul 2001, când a apărut legea reparatorie, este greu de presupus că valţurile sau motoarele s-au mai putut păstra. Ceea ce are relevanţă pentru soluţionarea acţiunii este faptul că probele administrate nu au putut confirma existenţa utilajelor în anul 2001, iar acţiunea nu poate fi admisă pentru valţuri şi motoare căror existenţă s-a stabilit doar până în anul 1979. Concluzia care se impune este aceea că soluţia dată de tribunal acestui capăt de cerere este legală şi temeinică.
Criticile formulate de AVAS nu sunt fondate întrucât calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii este stabilită prin art. 29 din legea 10/2001, ori de câte ori imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate. Chiar dacă AVAS nu răspunde notificării , chemarea sa în judecată este obligatorie în virtutea textului arătat, iar în speţă SC M SA este societate comercială integral privatizată prin intermediul AVAS. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de prev. art. 274 c.p.c., deoarece prin admiterea acţiunii pârâtele au căzut în pretenţii.
Potrivit Titlului VII din legea 247/2005 stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii se face în urma parcurgerii unei proceduri speciale, de către Comisia Centrală, prin Fondul Proprietatea, astfel că o obligaţie efectivă de plată nu este stabilită în sarcina AVAS sau a societăţii comerciale, însă chemarea acestora în judecată se impune pentru că legea le stabileşte obligaţia de a răspunde notificării.
Aşadar, în condiţiile art. 27 din legea 10/2001, este legală soluţia de admitere a acţiunii faţă de această pârâtă.
Faţă de considerentele expuse, potrivit art. 296 c.p.c., se vor admite apelurile reclamanţilor şi al Statului Român, fiind schimbată sentinţa în parte după cum s-a arătat şi se va respinge apelul AVAS.
În temeiul art. 274 c.p.c, pârâţii AVAS, Primăria, SC Metalotex şi intimatul reclamant vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în apel, constând în onorariu avocat.