Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei prin care s-a răspuns notificării formulate de persoanele interesate, acestea pot formula contestaţie, care se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare, o astfel de contestaţie fiind deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei.
După rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului aceasta are valoarea juridică a unui înscris autentic, fiind în acest sens dispoziţiile art. 25 alin 4 din Legea nr. 10/2001, poate fi înscrisă în cartea funciară şi face dovada deplină a dreptului de proprietate. Prin urmare, Dispoziţia este un act juridic civil, care produce efecte în planul dreptului de proprietate şi devine opozabilă terţilor prin înscrierea în evidenţele funciare.
După rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului aceasta are valoarea juridică a unui înscris autentic, fiind în acest sens dispoziţiile art. 25 alin 4 din Legea nr. 10/2001, poate fi înscrisă în cartea funciară şi face dovada deplină a dreptului de proprietate. Prin urmare, Dispoziţia este un act juridic civil, care produce efecte în planul dreptului de proprietate şi devine opozabilă terţilor prin înscrierea în evidenţele funciare.
În atare situaţie, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta.
În atare situaţie, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta.
La data de 28 ianuarie 2005, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dolj, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ sub nr. 361/CA/2005, reclamanţii D. I. şi D. M. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local Craiova, Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr.14726/2002 emisă de Primarul Municipiului Craiova şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. 14726 din 24 iunie 2002.
Prin încheierea din data de 21 februarie 2005 a fost scoasă cauza de pe rol şi înaintată Secţiei Civile a Tribunalului Dolj, formându-se dosarul nr. 1322/CIV/2005.
Prin sentinţa nr. 396 din 16 iunie 2005 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
La data de 30 septembrie 2005, reclamanţii au formulat precizare, respectiv restrângerea acţiunii , în sensul că înţeleg să se judece doar cu pârâţii N. N., Primarul Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova .
La data de 13 martie 2006, pârâtul N. N. a formulat întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr.421 din 19 ianuarie 20007, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.421 din 19 ianuarie 2007, a fost admisă acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 4612/14 mai 2002 a Primarului Municipiului Craiova, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. 14726/24 iunie 2002, în sensul cuprinderii în acestea numai a suprafeţei de 386 m.p, în loc de 496 m.p. , suprafaţă situată în Craiova, str. Ana Ipătescu nr. 18-20.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că imobilul din str. Doamnei (actual Ana Ipătescu) nr. 18-20 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, conform sentinţei civile nr. 5038/1954 pentru neplata impozitelor.
S-a mai reţinut din raportul de expertiză că terenul care putea fi restituit pârâtului prin Dispoziţia nr. 4612/14 mai 2002, fiind liber, are suprafaţa de 386 m.p., iar suprafaţa delimitată de vecinătăţile indicate în procesul-verbal de punere în posesie a pârâtului este de 446 m.p., incluzând şi o suprafaţă de 60 m.p. care aparţine reclamanţilor, fiind posedată de aceştia, aşa cum reiese şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Instanţa a mai reţinut că dispoziţia sus amintită a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 .
Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.522 din 20 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 4/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelurile, luând act că intimaţii reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa a înlăturat excepţia lipsei interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii, având în vedere că prin actul emis pârâtului N. N., respectiv Dispoziţia contestată nr.4612/2002, se aduce atingere dreptului de proprietate legal reconstituit reclamanţilor prin Ordinul Prefectului nr. 305/1997, astfel că pentru a preîntâmpina o dispută litigioasă între părţi se impune a fi analizată legalitatea actelor deţinute de acestea din perspectiva dispoziţiilor legilor de retrocedare.
S-a constatat că prima instanţă a stabilit concret împrejurarea că din suprafaţa la care erau îndreptăţiţi pârâţii, numai terenul de 386 mp. era liber, restul fiind afectat de construcţiile existente pe proprietatea reclamanţilor intimaţi, proprietate a cărei configuraţie nu s-a modificat niciodată încă începând din anul 1957 , atunci când s-a şi edificat.
Or, în condiţiile date, autoritatea locală a depăşit limitele investirii sale, prin restituirea în natură a unei suprafeţe afectate şi a cărei situaţie juridică a fost irevocabil tranşată, prin Ordinul Prefectului nr. 305/1007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N. N., motivând că judecătoria s-a pronunţat diferit prin sentinţa civilă 1551/2003, că T. C. nu a fost de bună credinţă la data înstrăinării imobilului , deoarece terenul aparţinea autorilor recurentului, că potrivit art. 2 alin 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietari.
Motivele de recurs au fost precizate la 26 martie 2008, fără a se adăuga critici noi celor formulate în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei instanţei de apel. Recurentul a susţinut că nu există nici un temei legal pentru nulitatea absolută a Dispoziţiei ce i-a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001. S-a arătat că imobilul ce a făcut obiectul notificării a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 224/1951, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 10/2001, iar pentru suprafaţa de 540 m.p. a fost emis Ordin al Prefectului autorului reclamanţilor abia în anul 1997, ceea ce nu are relevanţă asupra litigiului de faţă.
S-a arătat că reclamanţii nu aveau calitatea de a formula acţiune având ca obiect anularea dispoziţiei primarului, lipsa legitimării derivând din Legea nr. 10/2001, care nu conferă terţilor dreptul de ataca în instanţă Dispoziţia de restituire, reclamanţii având doar posibilitatea de a promova acţiunea în revendicare, dacă pierdeau posesia terenului lor.
Intimaţii reclamanţi au formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei prin care s-a răspuns notificării formulate de persoanele interesate, acestea pot formula contestaţie, care se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare.
O astfel de contestaţie este deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei, aşa cum corect se susţine prin precizarea motivelor de recurs, însă acţiunea de faţă nu are caracterul unei contestaţii, ci este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei.
Reclamanţii nu au în speţă posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, deoarece au posesia terenului lor, însă consideră că Dispoziţia a fost în parte nelegal emisă, cu privire la suprafaţa de 60 m.p. teren, deoarece intimatului recurent i s-a atribuit o parte din terenul proprietatea reclamanţilor.
Susţinerea recurentului de a li se pretinde reclamanţilor să aştepte deposedarea de terenul asupra căruia pretind că au un drept de proprietate şi abia atunci să promoveze o acţiune în justiţie, este nelegală şi încalcă dreptul de acces la instanţă garantat de art. 21 din Constituţia României şi apărat prin art. 6 din CEDO. Reclamanţii au posibilitatea să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii titlului de proprietate al recurentului dacă apreciază că acesta le încalcă drepturile lor, fără a aştepta o atitudine activă din partea acestuia, prin care să li se diminueze proprietatea.
Calitatea procesuală activă a reclamanţilor există, aşadar, în ce priveşte promovarea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, acţiune de drept comun, care nu trebuie confundată cu contestaţia promovată în temeiul Legii nr.10/2001 împotriva Dispoziţiei, înainte ca aceasta să producă efecte pe planul dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite.
Motivul de nulitatea al acestui act juridic este încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se pot restitui în natură numai acele terenuri care sunt libere de construcţii, neocupate de obiective de investiţii şi care se găsesc la dispoziţia unităţii notificate.
Reclamanţii au invocat şi au dovedit că o parte din terenul asupra căruia autoritatea administrativă a dispus nu era la dispoziţia acesteia, caz în care prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 au fost greşit aplicate. Aplicarea normelor cu caracter reparator ale legii speciale se face prin raportare la regimul juridic al terenului existent la data intrării în vigoare a legii ( 14 februarie 2001) ori la acea dată terenul de 540 m.p. era deja atribuit reclamanţilor, care au exercitat asupra lui dreptul de folosinţă începând cu anul 1957.
Astfel, actul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1942 ( fila 120) face dovada că autorul recurentului a dobândit în proprietate două loturi de teren învecinate, situate la nr. 18 şi respectiv 20, cu suprafeţele de 450 m.p. şi respectiv 210m.p., în total 660 m.p. Acelaşi total al suprafeţei rezultă şi din actele depuse la filele 122 şi 125 privind evidenţa fiscală a imobilului , cu diferenţa că pe parcele se consemnează suprafeţele de 360 m.p. şi 300 m.p. calitatea recurentului de persoană îndreptăţită la aplicarea legii 10/2001 potrivit art. 4 şi art. 2 lit. d din lege nu este contestată, acesta având posibilitatea de a cere restituirea în natură a terenului preluat abuziv de stat, dacă acest teren este liber.
Dispoziţiile art. 2 alin 2 din legea 10/2001 nu degrevează persoana îndreptăţită( fostul proprietar) de a formula notificare şi a urma procedura specifică legii pentru restituirea terenului, deoarece dreptul de proprietate, se exercită, potrivit textului, numai după emiterea dispoziţiei. Aşadar, nu are relevanţă asupra litigiului faptul că terenul a aparţinut anterior autorilor recurentului, cât timp sub aspectul aplicării Legii nr. 10/2001 interesează dacă la data apariţiei acestei legi trenul era liber.
La data apariţiei Legii nr. 10/2001 era la dispoziţia primăriei, ca teren liber, suprafaţa de 386 m.p. teren, deoarece restul terenului este ocupat de imobilele aflate în jur. Pentru reclamanţi a fost emis în anul 1997 Ordin al prefectului, prin care s-a constituit proprietatea asupra unui teren de 540 m.p., ( în fapt, există doar suprafaţa de 511 m.p.) iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a respins acţiunea prin care recurentul a solicitat nulitatea absolută parţială a acestui ordin.
Urmare a respingerii acţiunii prin care se contesta valabilitatea actelor anterioare de atribuire a terenului în proprietate, este evident că la dispoziţia primăriei se afla doar suprafaţa de 386 m.p., care putea face obiectul restituirii în natură, diferenţa până la 496 m.p., cât s-a consemnat în dispoziţia 4612/2002, fiind atribuită nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică admiterea acţiunii de faţă.
Este nereală susţinerea recurentului privind contradicţia dintre sentinţa civilă 1551/2003 a Judecătoriei Craiova şi sentinţa pronunţată în litigiul de faţă, deoarece între cele două hotărâri există diferenţe asupra obiectului şi cauzei litigiului iar respectiva hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac, prin admiterea apelului şi respingerea acţiunii, conform deciziei civile 364/2005 a Tribunalului Dolj.
Buna sau reaua credinţă a autorului reclamanţilor, T. C. nu are relevanţă în speţă şi nici nu a făcut obiectul analizei la instanţele de fond, astfel că nu se poate pune în discuţie în recurs.
Constatând că dispoziţiile legale au fost corect aplicate, motivele de recurs nefiind fondate, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins.
5