Citeste şi


Reclamanta nu este în posesia nici unui titlu obţinut pe cale administrativă sau judiciară prin care să se reţină nevalabilitatea sau lipsa titlului de dobândire a imobilului în litigiu de către stat


Reclamanta nu este în posesia nici unui titlu obţinut pe cale administrativă sau judiciară prin care să se reţină nevalabilitatea sau lipsa titlului de dobândire a imobilului în litigiu de către stat

Secţia civilă – decizia civilă nr.205/A/24.10.2008

Prin cererea  înregistrată  pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub dosar  nr. 1971/176/2006 reclamanta  Parohia Greco Catolică Unită cu Roma A. II a chemat în judecată pe pârâţii Parohia Română Ortodoxă Maier II A., L. D. C. şi L. I., solicitând:

– constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1042/2004 încheiat între părţi cu privire la imobilul înscris în C.F. 1430 A., nr. top 1750, 1751 şi 1759/1 casă, curte şi grădină intravilan de 854 mp, situată în A.

– anularea încheierilor de C.F. nr. 1970, operată sub B2 din C.F. 1430 A. precum şi a încheierii nr. 2370 operată în CF la 23.03.2004 sub B 9,10

– rectificarea de CF şi restabilirea situaţiei anterioare în favoarea Parohiei Greco Catolice  A. II, aşa cum figurează sub A+1 din CF 1430 A., nr. top 1750, 1751, 1758 şi 1759, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilele au fost proprietatea reclamantei şi au fost preluate abuziv de Statul Român în anul 1948 şi predate Parohiei Ortodoxe Române A., Maier II, ulterior imobilul s-a dezmembrat  şi o parcelă a fost înstrăinată de Parohia Ortodoxă în favoarea pârâţilor L. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1042/2004.

În drept s-au invocat art. 6 alin. 2 din Legea 247/2005, art. 481 cod civil şi art. 34 pct. 1 şi 2 din D-L 115/1938.

Prin sentinţa civilă nr. 5382/2006 Judecătoria Alba Iulia a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei reţinând incidenţa art. III din Titlul II al Legii 247/2005, potrivit căruia indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune prevăzut de art. 4 indice 1 alin. 2 din OUG 94/2000 se prescrie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii. Legea 247/2005 a intrat în vigoare la data de 25.07.2005, termenul prescripţiei impus de textul de lege a expirat la data de 25.01.2006, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 3.03.2006.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta care a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În expunerea motivelor de apel  reclamanta a arătat că textul de lege reţinut de instanţa de fond nu este incident în cauză, deoarece acţiunea  sa se întemeiază pe dip. art. 7 din OUG 94/2000, articol ce nu cade sub incidenţa art. III din Titlul II al Legii 247/2005.  Chiar greşit indicat temeiul de drept instanţa era obligată a califica corect temeiul de drept vis-a-vis de actele depuse la dosar şi se face referire la adresa 693440/C/3.08.2006 comunicată de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prin care li s-a comunicat faptul că  cererea de retrocedare face obiectul dosarului nr. 4997/27.02.2003. şi este în curs de soluţionare.

Intimata Parohia Română Ortodoxă Maier II A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului întrucât instanţa de fond a reţinut în mod corect că dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris. Astfel, legiuitorul nu distinge între nulitatea prevăzută de art. 6 alin. 2 respectiv art. 4 indice 1 alin. 2 şi nulitatea prev. de art. 7 din OUG  94/2000.

Prin Decizia civilă nr.  45/A/2007 pronunţată de Tribunalul Alba  în dosar nr.  1971/176/2006 s-a admis apelul formulat de  reclamanta Parohia  Greco Catolică Unită cu Roma  – A.  împotriva Sentinţei civile nr.  5382/2006  pronunţată de  Judecătoria Alba Iulia  în dosar nr. 1971/176/2006.

S-a desfiinţat sentinţa  civilă  atacată şi s-a  dispus trimiterea  cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond , Judecătoria Alba Iulia.

Pentru a pronunţa această  decizie, Tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art. 6 alin. 2 din Legea 247/2005, însă Legea 247/2005 cuprinde XVII Titluri care conţin modificări şi completări ale diferitelor acte normative în vigoare la acel moment, fără a avea un articol propriu, 6 alin. 2. Abia în întâmpinarea depusă de pârâtă la fila 18 se invocă  art. 4 indice 1 alin. 2 din OUG 94/2000 aşa cum a fost modificată prin Titlul II al Legii 247/2005, iar instanţa de fond îşi motivează acţiunea pe acest temei de drept.

Tribunalul a constatat însă că acţiunea reclamantei a avut o altă cauză juridică, respectiv art. 7 din OUG 94/2000, iar potrivit acestui text de lege „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative, şi după caz judiciare, prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este interzisă înstrăinarea imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. III din Titlul II al Legii 247/2005 prevede expres că se prescrie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii dreptul la acţiune prevăzut de art. 4 indice 1 alin. 2 din OUG 94/2000, astfel încât această dispoziţie derogatorie de la dreptul comun privind termenul de prescripţie în materia nulităţilor absolute nu poate fi extinsă pe cale de interpretare la alte cauze de nulitate. Este adevărat că acelaşi articol foloseşte termenul de „indiferent de cauza de nulitate”, dar această cauză de nulitate trebuie să se circumscrie prevederilor art. 4 indice 1 alin. 2, devenit art. 6 alin. 2 din OUG 94/2000 în urma republicării în MO 797/1.09.2005.

Cu alte cuvinte legiuitorul face o distincţie netă între actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor (oricăror alte legi, cu excepţia legii de faţă) – art. 6 alin. 2 – şi actele de înstrăinare având ca obiect imobile pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe şi încheiate înainte de soluţionarea procedurilor administrative  şi judiciare prevăzute de OUG  94/2000 – art. 7 alin. 1. În primul caz este prevăzut un termen de prescripţie de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii 247/2005, însă în cel de-al doilea caz nu este prevăzut un astfel de termen de prescripţie; mai mult, este firesc ca în acest caz să nu fie prevăzut un termen de prescripţie pentru că poate fi vorba şi de acte de înstrăinare încheiate după data de 25.01.2006, deci după expirarea termenului de prescripţie.

Având în vedere cele arătate mai sus, Tribunalul  a constatat că Judecătoria a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în dezbaterea fondului, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. 1 cod pr. civ., a admis apelul formulat de reclamanta

Parohia Greco Catolică Unită cu Roma A. II împotriva sentinţei civile nr. 5382/2006, a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a soluţiona fondul cauzei deduse judecăţii.

În rejudecare, Judecătoria  Alba Iulia  prin Sentinţa civilă  nr. 826/2008 a respins excepţia  lipsei calităţii  procesuale active  a reclamantei Parohia Greco – Catolică Unită cu Roma  A. II.

S-a  respins excepţia prematurităţii formulării acţiunii.

S-a respins acţiunea  formulată de reclamanta Parohia  Greco Catolică  Unită  cu Roma  A. II în contradictoriu cu  pârâţii Parohia  Ortodoxă  Română A. –Maieri II, L. D. C.şi L. I..

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

Faţă de caracterul si efectele acestora, instanţa a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Cu privire la aceasta excepţie, instanţa a reţinut că, calitatea procesuală activă presupune existenta unei identităţi intre persoana reclamantului si cel care este titularul dreptului afirmat. Totodată, instanţa a avut in vedere faptul că nulitatea absolută este o sancţiune care intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu au fost respectate norme juridice de ordine publică, care ocrotesc un interes general, obştesc, putând fi invocate de orice persoană care justifică un interes legitim prin raportare la aceasta.

Astfel, invocând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1042/2004, încheiat la data de 21.03.2004, în baza art. 7 din OG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi în egală măsură a relei credinţe a părţilor contractante, instanţa reţine că reclamantul îşi justifica calitatea procesuală activă, întrucât aceasta sancţiune poate fi invocată nu numai de părţile contractante, ci şi de terţele persoane, cu condiţia ca acestea sa justifice un interes. Susţinând că încheierea acestui contract îl prejudiciază întrucât a formulat cerere de retrocedare a imobilului în discuţie, în prezent nesoluţionată (procedura de drept comun fiind suspendată din anul 2002/ încheierea ÎCCJ – secţia civilă, pronunţată în dosar nr. 3249/2001 la data de 24.09.2002 iar procedura administrativă încă neterminată), încercând prin introducerea acţiunii să evite înstrăinarea repetată a acestuia, fapt ce ar determina dobândirea posesiei efective mult mai greu în eventualitatea dobândirii proprietăţii, astfel, în cadrul prezentei acţiuni prin care se solicită anularea contractului sus amintit şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, apare cu evidenţă faptul că reclamanta justifică un interes personal in promovarea acţiunii, nefiind complet străină de actul juridic respectiv, motiv pentru care instanţa a respins exceptia lipsei calitaţii procesuale active a reclamantei.

În ceea ce priveşte exceptia prematurităţii, instanţa a constatat că una dintre condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune este aceea ca dreptul să fie actual. În situaţia in care se constată că dreptul nu s-a născut, acţiunea se respinge ca prematură. Un drept nu este actual în situaţia în care este supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Având în vedere că dreptul afirmat de către reclamant îndeplineşte condiţia de a fi un drept actual întrucât şi interesul este actual prin raportare la motivul de nulitate absolută invocat, art. 7 din din OG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România ( introdus înainte de renumerotare şi republicare a OG nr. 94/2000,  în M.Of.R. 797/01.09.2005, prin L 245/2005, ca art. 42 ), nefiind afectat de nicio modalitate, instanţa a respins si aceasta exceptie.

Pe  fondul cauzei instanţa a  reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21.03.2004 şi autentificat sub nr. 1042/2004 de către BNP D. D., pârâta Parohia Ortodoxă Română Maier II A. în calitate de vânzătoare, le-a înstrăinat pârâţilor L., în calitate de cumpărători imobilul, curte şi grădină intravilan, în suprafaţă de 854 mp situat în A. şi înscris în în CF nr. 1430 A. sub nr. top. 1750, 1751 şi 1759/1, preţul vânzării fiind în sumă de 150.000 RON.

Potrivit extrasului de carte funciară nr. 1430 A., la data încheierii contractului, proprietar tabular al imobilului era pârâta Parohia Ortodoxă Română Maier II, ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, în baza unei hotărâri judecătoreşti ( sentinţa civilă nr. 304/1997 a Judecătorie Alba Iulia ), asupra imobilului de sub A+2 cu titlul şi rangul asigurat cu încheierea nr. 1970/1973 în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română Maier II, pârâţii L. bazându-se tocmai pe această înscriere din cartea funciară dar şi pe încheierea contractului în formă autentică, în faţa unui notar public care are obligaţia conform art. 43 şi următoarele din Legea 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, să verifice dacă actul încheiat  îndeplineşte  condiţiile de fond şi forma precum şi dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea.

Potrivit adresei nr. 693440/C/03.08.2006( f 29 ) emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, la solicitarea reclamantei, imobilul în litigiu face obiectul cererii de retrocedare aferente dosarului nr. 4997/27.02.2003 depuse de către Protopopiatul Român Unit cu Roma, Greco-Catolic A., în temeiul prevederilor OUG nr. 94/2000.

Faţă de aceste aspecte, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în cauză, invocând dispoziţiile art. 7 din OG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România( introdus înainte de renumerotare şi republicare a OG nr. 94/2000,  în M.Of.R. 797/01.09.2005, prin L 245/2005, ca art. 42 ), potrivit cărora “ Sub sancţiunea nulităţii absolute, pana la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanţa de urgenta, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinaţiei, ipotecarea sau grevarea sub orice forma a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenta.”

Analizând dispoziţiile OG nr. 94/2000, prin prisma modificărilor legislative suferite de acest act normativ, instanţa constată că articolul 7 invocat de către reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, a fost introdus prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 653/2005 ( introdus înainte de renumerotare şi republicare a OG nr. 94/2000,  în M.Of.R. 797/01.09.2005, prin L 245/2005, ca art. 42 ).

Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile ( consacrat în art. 1 Cod civil şi art. 15 alin. 2 Constituţia României ), o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu si situaţiilor anterioare. Altfel spus, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum. Este firesc şi logic ca trecutul să scape aplicării legii civile noi, deoarece aceasta fiind prin esenţă în ordin, nu poate impune ca un fapt să aibă loc în conformitate cu dispoziţiile ei decât după ce a fost adoptată.

Este de principiu faptul că validitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă ( ulterioară momentului încheierii actului ) ar adăuga o condiţie de validitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie. Pe cale de consecinţă, şi nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate.

Faţă de cele expuse mai sus, instanţa a constatat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâţi (încheiat la data de 21.03.2004 şi autentificat sub nr. 1042/2004 de către BNP D. D. ), legea nu sancţiona cu nulitatea absolută înstrăinarea, înainte de soluţionarea procedurilor administrative, sau după caz, judiciare, a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile OG nr. 94/2000. De fapt, pentru aceste cazuri, actul normativ, în forma legislativă în vigoare la data încheierii contractului, nu prevedea nici o sancţiune. Rezultă astfel, că înstrăinările bunurilor ce făceau obiectul unor cereri de retrocedare, sub condiţia îndeplinirii condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru actul juridic respectiv, erau valabile.

Aşa fiind, având în vedere că pârâţii nu puteau prevedea intenţia legiuitorului de a modifica actul normativ, precum şi faptul că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data manifestării acordului de voinţă al părţilor, instanţa a apreciază că  actul juridic intervenit între pârâţi nu încalcă dispoziţiile art. 7 din OG nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, aceste dispoziţii nefiind incidente în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în frauda drepturilor sale, aceştia cunoscând faptul că adevăratul proprietar al imobilului in litigiu este reclamanta, motiv pentru care s-a încălcat art. 7 indicat mai sus, instanţa, faţă de constatările de mai sus, cu privire la aplicabilitatea ligilor civile în timp, a reţinut că acest motiv de nulitate ar putea fi analizat cel mult din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. 2 din  OG nr. 94/2000, publicată în MO 797/1.09.2005.

Însă, întrucât cauza juridică (temeiul juridic) al cererii de chemare în judecată, invocat şi susţinut de către reclamantă îl constituie nulitatea absolută ce decurge din art. 7 din OG nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, aspect reţinut, de altfel, şi de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 45/A/2007, instanţa nu poate a se pronunţa din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. 2 din  OG nr. 94/2000, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii prin schimbarea temeiului juridic al cererii dar şi decizia civilă nr. 45/A/2007.

Instanţa a reţinut că primul capăt de cerere care vizează (constatarea nulităţii absolute a contractului  de vânzarea cumpărare  nr. 1042/2004 întocmit de BNP D. D.şi  încheiat între pârâta Parohia Română Ortodoxă Maier II A.  ca vânzătoare şi pârâţii L.  D.  C. şi L.  I. în calitate de cumpărători cu privire la imobilul  înscris în CF 1430 A., nr. top 1750, 1751 şi 1759/1, casă, curte şi grădină  intravilan  de 854 mp , situată în A.) este neîntemeiat prin raportare la temeiul juridic invocat, motiv pentru care s-a respins.

Faţă de netemeinicia primului capăt de cerere, apare ca neîntemeiat şi capătul de cerere  privind anularea încheierii de carte funciară nr. 2370 operată  în CF  la 23.03.2004 sub B 9,10.

În ceea ce priveşte, anularea încheierilor cu nr. 1970, operată în CF sub B2, şi cea cu nr. 1815 operată în CF sub B6 din CF 1430 A. şi, pe cale de consecinţă, rectificare cărţii funciare, instanţa reţine următoarele: în ceea ce priveşte anularea încheierii cu nr. 1970 operată în CF sub B2, s-a reţinut faptul că, deşi instanţa, în şedinţa publică din data de 05.03.2008, a pus în discuţia părţilor necesitatea precizării acţiunii în sensul dacă reclamanta înţelege să solicite şi constatarea nulităţii sau lipsa titlului pârâtei Parohia Română Ortodoxă Maier II A., în baza căruia s-a făcut întabularea, aceasta, prin apărător, a arătat că nu înţelege să precizeze acţiunea în sensul de mai sus, solicitând instanţei să se pronunţe asupra acţiunii aşa cum a fost formulată, poziţie faţă de care instanţa constată inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. 1 pct. 1 din Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului că înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile, pentru a putea fi admisibilă rectificarea de carte funciară; în ceea ce priveşte anularea încheierii nr 1815 operată în CF sub B6, s-a reţinut faptul că, deşi instanţa, în şedinţa publică din data de 05.03.2008, a pus în discuţia părţilor necesitatea precizării acţiunii în sensul dacă reclamanta înţelege să solicite introducerea în cauză şi a proprietarilor la care se referă această încheiere de carte funciară şi completarea obiectului acţiunii cu referire şi la corpul de avere vizat A+3, aceasta, prin apărător, a arătat că nu înţelege să precizeze acţiunea în sensul de mai sus, solicitând instanţei să se pronunţe asupra acţiunii aşa cum a fost formulată, motiv pentru care instanţa a constatat că acest capăt de cerere este inadmisibil, din moment ce poartă asupra unui alt imobil decât cel în litigiu şi priveşte alţi proprietari nechemaţi în judecată.

Împotriva acestei  sentinţe a declarat  apel Parohia Greco – Catolică Unită  cu Roma A. II criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În expunerea motivelor de apel se susţine că imobilul  care face obiectul prezentei cauze a fost preluat în mod abuziv  de către Statul  Român şi trecut în proprietatea  Parohiei Ortodoxe  în baza dispoziţiilor art. 37 din D. nr. 177/1948.

În cursul anului  1997 a fost promovată  de către Parohia Greco – Catolică Unită  cu Roma A. II o acţiune civilă  în revendicare având ca obiect imobilul în cauză, acţiune  care a fost respinsă la fond şi în apel, ajungându-se  cu soluţionarea  acesteia în recurs  pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi constituind  dosarul nr. 3249/2001.

Prin încheierea de şedinţă din  24.09.2002 a fost suspendată  soluţionării  pe cale administrativă  a situaţiei juridice a imobilului în litigiu ca urmare  a apariţiei OUG nr. 92/2000, dezbatere la care a participat şi apărătorul  Bisericii Ortodoxe Maier II A., luând la cunoştinţă şi chiar opunându-se  acestui motiv de suspendare.

Ulterior suspendării cauzei, parohia  Greco – Catolică Unită  cu Roma A.. II a înaintat  o cerere de restituire a imobilului în cauză pe calea procedurii  administrative prevăzută de OUG 94/2000 a Comisiei Speciale de retrocedare  a unor bunuri imobile  care au aparţinut cultelor religioase din România, petiţie  ce a constituit  dosarul nr. 4997/27.02.2003.

Cu toate că pârâtele aveau cunoştinţă  de proces şi de procedura administrativă  pentru care fusese şi suspendată  cauza iniţială aflată pe rolul Curţii Supreme  de Justiţie, pârâta parohia Ortodoxă Maier II  A. a înstrăinat imobilul în litigiu preotului L.I.  care slujea la  Biserica Ortodoxă Maier II A. şi  soţiei acestuia  L. C., la momentul respectiv fiind încălcate în mod vădit  dispoziţiile art. 984 Cod civil.

Prin art. 7 din L.247/2005 legiuitorul a venit şi a prevăzut această normă de protecţie şi sancţionare a actelor  de înstrăinare care s-au încheiat în dauna proprietarilor iniţiali şi care au întreprins  demersuri pentru recuperarea  bunurilor preluate abuziv, dând astfel eficienţă principiului  restitutio in integrum.

Reţinerea instanţei de fond  cum că textul art. 7 din OUG nr. 94/2000 nu se aplică  actelor juridice încheiate anterior intrării  acestuia în vigoare  este nefondată.

Aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 191/2002, într-o situaţie similară şi care privea aplicabilitatea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 , constatând că textul nu violează principiul neretroactivităţii legii civile  consacrat de art. 15 din Constituţia României, iar ca atare este aplicabil atât actelor juridice încheiate  anterior intrării în vigoare a Legii .nr. 10/2001 cât şi celor încheiate  după intrarea în vigoare a legii dacă au ca obiect imobilele pentru care  legea prevede  posibilitatea restituirii lor în natură, aceeaşi idee  este aplicabilă şi în  situaţia apelanţilor  referitoare la aplicarea art. 7 din OUG nr. 94/2000.

De altfel, şi practica judiciară  conturată ca urmare a apariţiei Legii 10/2001 sancţionează cu nulitate absolută  actele juridice încheiate  anterior apariţiei L.10/2001, în măsura în care acestea au fost încheiate  cu rea credinţă.

În cauza  de faţă – susţin apelanţii – reaua credinţă  atât a vânzătoarei cât şi a cumpărătorilor a fost demonstrată, având în vedere faptul că  ambele părţi cunoşteau  situaţia juridică  a imobilului, modul de preluare  şi demersurile făcute  pentru restituirea  acestuia.

În ceea ce priveşte  motivarea instanţei  privind anularea încheierilor  de întabulare în sensul  că aceasta nu poate fi  admisibilă  atâta timp cât nu s-a promovat  o acţiune în constatarea  nevalabilităţii titlului de preluare – arată apelanţii –  că preluarea a fost abuzivă cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 din D. 177/1948, în sensul că nu a existat o hotărâre judecătorească de constatare  a  trecerii a cel puţin  75% din numărul credincioşilor  greco – catolici la cultul ortodox, aşa cum prevede acest articol, nu s-a făcut niciodată dovada trecerii  prin existenţa  unor cereri de înscriere sau adeverinţe în acest sens.

Motivele care îndreptăţesc apelanţii să solicite  anularea încheierilor de întabulare  se regăsesc şi ca urmare a incidenţelor  prevăzute  în art. 126, 133 din D 115/1938 texte ce prevăd  obligativitatea comunicării încheierilor  de întabulare, ori în situaţia  dată acele încheieri care au stat la baza întabulării Bisericii Ortodoxe Maier II nu au fost  comunicate apelanţilor  niciodată.

Mai mult nu s-au respectat  nici prevederile  art. 45 din D 115/1938 potrivit căruia înscrierea dreptului de proprietate  în cartea funciară nu se poate  face decât pe baza  declaraţiei exprese a celui  a cărui drept a fost strămutat.

Verificând legalitatea şi temeinicia  sentinţei atacate prin prisma  motivelor  invocate se constată  că apelul este nefundat  pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 42 al.1 din OUG 94/2000 sub sancţiunea nulităţii absolute  până la soluţionarea procedurilor administrative şi după caz,  judiciare, prevăzute de prezenta  ordonanţă de urgenţă, este interzisă înstrăinarea  schimbarea destinaţiei ipotecare  sau grevarea  sub orice formă a imobilelor pentru care  au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile  prezentei ordonanţe de urgenţă.

Ori, în speţă reclamanta  nu este  în posesia nici unui titlu obţinut  pe cale administrativă sau judiciară prin care să se reţină nevalabilitatea sau lipsa titlului de dobândire a imobilului în litigiu de către stat.

Astfel  reclamanta a promovat  o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil care a fost respinsă  la fond  şi în apel, aflându-se pe rolul I.C.C.J. şi care prin încheierea  de şedinţă din 24.09.2002 a fost suspendată .

De asemenea şi procedura  administrativă de dobândire a dreptului de proprietate  în condiţiile  OUG 94/2000 a fost abandonată din adresa Comisiei Speciale de retrocedare (fila 29 dosarul de fond din primul ciclu  procesual), rezultând  că s-a întocmit  un dosar nr. 4997/27.02.2003 care nu a putut fi soluţionat întrucât  nu s-au depus  actele  necesare.

Reclamanta avea obligaţia  potrivit art. 42  al. 2 din OUG nr. 94/2000 de a înştiinţa  pârâţii despre  demararea vreunei proceduri de restituire  însă nu au făcut nici o dovadă în acest sens.

În concluzie cumpărătorii nu au fost anunţaţi  despre demararea procedurilor  de restituire în baza OUG nr. 94/2000 de către  reclamantă şi au întocmit  toate actele necesare cumpărării asigurându-se că imobilul nu face obiectul  vreunei cereri de restituire.

Astfel, prealabil încheierii  contractului de vânzare – cumpărare  Consiliul Parohial al Parohiei  Ortodoxe Române A. Maier II a hotărât începerea  procedurilor de vânzare a imobilului (fila 3) şi a hotărât  vânzarea acestuia după obţinerea prealabilă a acordului Arhiepiscopiei Ortodoxe Române A. (fila 32) şi după ce Primăria  A. a comunicat  cu adresa nr.  12433/30.07.2003, că imobilul nu este revendicat (fila 34).

Mai mult  la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare  între pârâţi  (21.03.2004) şi autentificat sub nr. 1042/2004 de către BNP D.D. legea nu sancţiona  cu nulitate  absolută  înstrăinarea, înainte de  soluţionarea  procedurilor administrative  sau după caz judiciare a imobilelor  pentru care au fost depuse cereri de  retrocedare în condiţiile OUG nr. 94/2000.

Astfel că înstrăinarea terenurilor ce făceau obiectul unor cereri de retrocedare sub  condiţia îndeplinirii condiţiilor  de fond  şi formă prevăzute  de lege pentru actul juridic  respectiv erau  valabile.

În ce priveşte  anularea încheierii de întabulare nr. 1970 (de sub B2) în  mod corect  instanţa de fond  a respins  această cerere având  în vedere  că nu s-a  solicitat constatarea nulităţii  sau lipsa titlului în baza  căruia  s-a făcut  întabularea  nefiind îndeplinite cerinţele art. 34 al. 1 din D.L: 115/1938.

Încheierea de întabulare nr. 1815 se referă la un alt corp de avere ce nu face obiectul  litigiului şi vizează alţi proprietari care nu au fost  chemaţi în judecată.

În ce priveşte  anularea  încheierii de întabulare nr. 2370 în mod corect s-a respins  acest capăt  de cerere ca efect  al respingerii capătului de cerere privind  constatarea nulităţii absolute  a contractului de vânzare – cumpărare.

Faţă de  aceste considerente Tribunalul  în baza  art. 296 Cod pr. civilă va respinge apelul  ca nefondat.