ZONE NATURALE PROTEJATE. TEREN PROPRIETATE
PRIVATĂ. REGIM JURIDIC APLICABIL.
-art. 5, 7, 8 lit. b), art. 13 din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice,
-anexă. lit. A, pct. 4 din Ordinul nr. 1710/2007 privind aprobarea
documentaţiei necesare în vederea instituirii regimului de arie
naturală protejată de interes naţional,
-art. 10 lit. c) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii,
-anexa nr. 1 din Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de
amenajare a teritoriului naţional – secţiunea a III a – zone
protejate,
-art. 3 alin. 3 lit. l), art. 10 şi anexa nr. 1 L din H.G. nr. 230/2003
privind delimitarea rezervaţiei biosferei, parcurilor naţionale şi a
parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora,
-anexă, pct. I.6 din Legea nr. 21371998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia.
Prin art. 7 din O.U.G. nr. 57/2007s-a statuat asupra faptului că
regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de deţinători,
instituirea ca arie naţională protejată făcându-se prin hotărâre de guvern pentru
parcurile naţionale, conform art. 8 lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Cum,
potrivit art. 13 parcurile naţionale îşi păstrează acelaşi regim, dobândit până la
intrarea în vigoare a ordonanţei ( în speţă, Parcul Cozia fiind declarat ca zonă
protejată de interes naţional prin Legea nr. 5/2000 şi H.G. nr. 230/2003),
nefiind exclusă posibilitatea deţinerii în proprietate privată, aspect subliniat şi prin
Ordinul nr. 1710/2007 privind aprobarea documentaţiei necesare în vederea
instituirii regimului de arie naturală protejată de interes naţional ( anexă, lit. A, pct.
4), nu se constată nici o contradicţie în privinţa regimului juridic aplicabil terenului
reclamantului.
( Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr.562/R-C/30 mai 2008)
Prin sentinţa nr.497 din 25 martie 2008, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea – secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal,
a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria
Oraşului C. şi Oraşul C., fiind respinsă acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca
fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul
B.M.G., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Oraşului C.
A fost anulată obligaţia prevăzută la pct.4 lit. d 1 pct.6 din
Certificatul de Urbanism nr. 76 din 14 iunie 2007 şi au fost menţine
celelalte dispoziţii ale acestui act administrativ.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele că
potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.50/1991, republicată, privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, autoritatea publică emitentă a
certificatului de urbanism este primarul ( autoritate executivă a unităţii
administrativ teritoriale ), astfel că, în cauza dedusă judecăţii, calitate
procesuală pasivă are numai Primarul Oraşului C..
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că este parţial
întemeiată, deoarece din înscrisurile existente la dosar reiese că terenul în
suprafaţă de 1.582,50 m.p. este proprietate privată şi nu face parte din
domeniul public.
Amplasamentul acestuia nu s-a schimbat cu această ocazie, el
aflându-se în continuare în zona Parcului Naţional Cozia.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că primul capăt de acţiune,
care vizează anularea menţiunii cuprinsă la pct. 1 ( regimul juridic al
terenului ) din certificatul de urbanism nr.76/2007, este nefondat.
Cât priveşte capătul doi de cerere, s-a reţinut că potrivit art. 1
alin.3 lit. l din H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea biosferei, parcurilor
naţionale , parcurilor naturale şi constituirea administraţiei acestora, este
nominalizat Parcul Naţional Cozia ca zonă naturală protejată.
Or, potrivit art.10 lit. c din Legea nr.50/1991, republicată, în
zonele naturale protejate, stabilite potrivit legii, precum şi în alte arii
protejate, solicitantul autorizaţiei de construcţie trebuie să obţină avizele
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerului Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, legea nefăcând vorbire de avizul
administraţiei parcului naţional sau a parcului natural .
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs
reclamantul B.M.G., care a criticat-o sub următoarele aspecte:
1. În mod greşit a reţinut instanţa că terenul reclamantului
este inclus în Parcul Naţional Cozia şi este, în acelaşi timp, proprietate
privată. Cele două situaţii de drept se exclud reciproc, deoarece, aşa cum
a arătat în cererea principală, potrivit Legii nr. 213/1998 pct.I.6 din
Anexa cuprinzând Lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public,
parcurile naţionale fac parte din domeniul public. Cu alte cuvinte, terenul
său nu poate fi, în acelaşi timp, şi proprietate privată şi domeniul public.
2. Având în vedere că terenul reclamantului este proprietate
privată şi nu face parte din domeniul public, implicit nici din Parcul
Naţional Cozia, art. 10 lit. c din Legea 50/1991 nu este aplicabil în cauză.
Terenul său nu este zonă naturală protejată şi, drept urmare, nu sunt
necesare nici avizele de la Ministerul Mediului şi Gospodării Apelor;
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia
Judeţeană de Protecţia Mediului.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, ce se
încadrează în dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod proc. civilă, cât şi sub toate
aspectele, în temeiul art. 304 ind. 1 Cod proc. civilă, curtea constată
următoarele:
Prima instanţă a reţinut, într-adevăr, că terenul reclamantului
este proprietate privată, situat însă într-o zonă naturală protejată, pentru
care art.10 lit. c din Legea nr. 50/10991, rep. impune obligaţia
suplimentară, pentru solicitantul autorizaţiei de construcţie, de a obţine
avizul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Numai în aparenţă există o pretinsă contradicţie între regimul
juridic al terenului şi cel aplicabil zonelor naturale protejate, în condiţiile
în care prin H.G. nr. 230/2003 s-a delimitat parcul naţional Cozia, (art. 3
alin. 3 lit. l şi anexa nr. 1.L), pentru toate zonele protejate autorităţile
publice locale având obligaţia evidenţierii limitelor acestor arii, aşa cum
sunt prevăzute în anexa nr. 1, în planurile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, conform art. 10 din aceeaşi hotărâre de guvern. Şi în anexa nr.
1 din Legea nr. 5/2000 este prevăzut parcul Cozia drept zonă naturală
protejată de interes naţional, astfel că, în raport de înscrisurile
contradictorii depuse la dosar, se impune administrarea unor probe
suplimentare pentru clarificarea situaţiei terenului reclamantului.
În adresa nr. 3069 din 3 mai 2007 eliberată de Direcţia
Silvică Rm. Vâlcea se vorbeşte despre faptul că terenul cumpărat de
reclamant face parte din terenul restituit foştilor proprietari, care a fost
scos din evidenţa fondului forestier de stat, în timp ce pârâta Primăria
oraşului C. pretinde că acelaşi teren, deşi restituit foştilor proprietari, face
parte din Parcul Naţional Cozia, potrivit H.G. nr. 230/2003 privind
delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor
naturale şi constituirea administraţiilor acestora.
Or, prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
adoptată în vederea compatibilizării depline a legislaţiei naţionale cu cea a
Uniunii Europene în domeniul protecţiei naturii şi ţinând cont de
prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor
sălbatice, ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor
naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice, în vederea aplicării mai
multor regulamente ale Consiliului Europei (Regulamentul Consiliului
(CE) nr. 3.254/91 privind interzicerea utilizării capcanelor de picior şi a
importului de blănuri şi produse obţinute din animale capturate prin
utilizarea capcanelor de picior sau a altor tipuri de capcane care nu sunt
conforme cu standardele internaţionale şi a Regulamentul Consiliului
(CE) nr. 338/97 privind protecţia speciilor de floră şi faună sălbatică prin
reglementarea comerţului cu acestea, cu modificările şi completările
ulterioare), a fost creat cadrul instituţional şi sancţiunile pentru încălcarea
prevederilor conţinute în acestea. La capitolul II, secţiunea 1, art. 5 au
fost definite ariile naturale protejate, menţionându-se la lit. a) ca fiind de
interes naţional, parcurile naţionale. Prin art. 7 s-a statuat asupra faptului
că regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi
de deţinători, instituirea ca arie naţională protejată făcându-se prin
hotărâre de guvern pentru parcurile naţionale, conform art. 8 lit. b) din
aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Cum, potrivit art. 13 parcurile naţionale îşi
păstrează acelaşi regim, dobândit până la intrarea în vigoare a ordonanţei
( în speţă, Parcul Cozia fiind declarat ca zonă protejată de interes naţional
prin Legea nr. 5/2000 şi H.G. nr. 230/2003), nefiind exclusă posibilitatea
deţinerii în proprietate privată, aspect subliniat şi prin Ordinul nr.
1710/2007 privind aprobarea documentaţiei necesare în vederea
instituirii regimului de arie naturală protejată de interes naţional ( anexă,
lit. A, pct. 4), nu se constată nici o contradicţie în privinţa regimului
juridic aplicabil terenului reclamantului.
Pct. I.6 din anexa cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc
domeniul public din Legea nr. 213/1998 include parcurile naţionale în
domeniul public, dar legislaţia adoptată ulterior a modificat regimul
juridic aplicabil acestora, existând posibilitatea deţinerii şi în proprietate
particulară, cu anumite obligaţii pentru deţinători.
Ca o consecinţă, se impune administrarea unor probe
suplimentare, cu înscrisuri şi, în special, cu expertiză tehnică de
specialitate prin care să se stabilească dacă terenul pentru care s-a cerut
eliberarea certificatului de urbanism face parte, într-adevăr, din Parcul
Naţional Cozia, aşa cum susţine primarul oraşului C., fiind evidenţiat ca
atare în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, conform art.
10 din H.G. nr. 2302003, în funcţie de acestea urmând a se aprecia
asupra necesităţii obţinerii avizelor suplimentare reţinute de prima
instanţă în baza art. 10 lit. c din Legea nr. 50/1991.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, curtea, în
temeiul art. 312 alin. 3 Cod proc. civilă, va admite recursul, va casa
sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
