Acţiune în răspunderea patrimonială a salariatului, formulată în temeiul dispoziţiilor art.270 (1) din Codul muncii. Data naşterii dreptului la acţiune în ipoteza existenţei unei decizii de imputare, emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr.53/2003
Curtea de Apel Iaşi, dec. nr.26 din 22.01.2008
Prin sentinţa civilă nr.1685/19.09.2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2798/99/2007, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamanta C.N.P.R.–D.R.P. Iaşi în contradictoriu cu pârâta O.R.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea introductivă, reclamanta C.N.P.R. S.A. – D.R.P. Iaşi a solicitat obligarea pârâtei O.R. la plata sumei de 20.674,793 lei cu titlu de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art.270 Codul muncii.
Potrivit dispoziţiilor art.283 alin. 1 lit.c) C.muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator. Cât priveşte data naşterii dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că aceasta o reprezintă data la care angajatorul a luat cunoştinţă de prejudiciul cauzat de către salariat.
S-a mai reţinut de către instanţă că, prin procesul verbal de control din 6 noiembrie 2002, înregistrat la unitate sub nr.32259/7 noiembrie 2002, comisia de control a stabilit că paguba în sumă totală de 838.200.000 lei produsă unităţii de către B.N., în complicitate cu P.R. şi A.I., putea fi evitată dacă alţi salariaţi, printre care şi pârâta O.R., şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător propriile atribuţii de serviciu. Astfel instanţa a reţinut că data naşterii dreptului la acţiune al reclamantei este 7 noiembrie 2002, respectiv data la care conducerea unităţii D.R.P. Iaşi a luat cunoştinţă de procesul verbal de control întocmit la data de 6 noiembrie 2002 şi înregistrat sub nr.32259/7 noiembrie 2002.
În nici un caz nu se poate considera că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia în momentul constatării insolvenţei autorilor direcţi, respectiv 12 aprilie 2005, atât timp cât salariaţii vinovaţi de nerespectarea îndatoririlor de serviciu, fără încălcarea cărora paguba ar fi putut fi evitată, alţii decât autorii direcţi ai pagubei, au fost cunoscuţi încă de la data întocmirii şi înregistrării procesului-verbal de control din noiembrie 2002. Astfel, reclamanta ar fi trebuit încă de la data luării la cunoştinţă de procesul verbal de control din noiembrie 2002, să-i acţioneze în instanţă atât pe autorii direcţi, cât şi pe cei indirecţi, iar în cazul în care nu ar fi putut să-şi recupereze paguba de la autorii direcţi, ar fi avut posibilitatea să o recupereze de la autorii indirecţi, care prin neglijenţa lor în îndeplinirea sarcinilor de serviciu au favorizat crearea prejudiciului.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că momentul când s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei împotriva pârâtei este noiembrie 2002, când aceasta a luat cunoştinţă atât de paguba ce i-a fost pricinuită, cât şi de persoanele răspunzătoare de producerea ei atât direct, cât şi indirect. Or, prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 29 mai 2007, fiind depăşit astfel termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art.283 alin. 1 lit.c) C.muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.N.P.R. S.A. – Sucursala D.R.P. Iaşi, prin reprezentantul legal, susţinând că tribunalul a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii şi fără a verifica temeiul de drept invocat în motivarea acţiunii, şi anume dispoziţiile art.270 şi urm. din Codul muncii şi dispoziţiile art.30 lit.e) din Legea nr.22/1969, ce constituie cadrul legislativ general şi, respectiv, special cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale subsidiare a salariaţilor.
A mai arătat reclamanta-recurentă că, potrivit dispoziţiilor art.30 lit.e) din Legea nr.22/1969, cei vinovaţi de nerespectarea îndatoririlor de serviciu răspund, în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct, dacă fără încălcarea acestor îndatoriri paguba ar fi putut fi evitată. Ca atare, susţine recurenta, răspunderea patrimonială a pârâtei O.R. nu putea fi antrenată decât după constatarea insolvabilităţii autorilor direcţi ai prejudiciului, insolvabilitate confirmată de procesele verbale din 12.04.2005 încheiate de executorii judecătoreşti cu ocazia încercării de punere în executare a sentinţei penale nr.3880/2004 pronunţată de Judecătoria Iaşi.
Aceste acte, consideră recurenta, marchează momentul naşterii dreptului la acţiune a angajatorului privind răspunderea patrimonială subsidiară a pârâtei – intimate, şi nu aşa cum a reţinut instanţa de fond, data luării la cunoştinţă a conţinutului procesului-verbal de control din 07.11.2002 întrucât, pe de o parte, pe toată perioada derulării litigiului de muncă dintre părţi (07.02.2003 – 20.02.2007) s-a suspendat executarea deciziei de imputare nr.18/30.12.2002, iar pe de altă parte, în noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1.03.2003 decizia de imputare nu mai este prevăzută ca titlu executoriu.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este nefondat.
În mod corect Tribunalul Iaşi a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta O.R. Astfel, conform dispoziţiilor art.283 al. 1 lit.c) din Codul muncii „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune (…) în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”.
Ceea ce trebuie determinat în speţă este deci momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru promovarea acţiunii în răspundere patrimonială formulată împotriva pârâtei O.R.
Chiar dacă dispoziţiile art.30 lit.e) din Legea nr.22/1969 prevăd că acest moment este cel al constatării insolvabilităţii autorului direct al faptei cauzatoare de prejudiciu (numiţii B.N şi P.R.-M.), susţinerea recurentei potrivit căreia data constatării insolvabilităţii celor doi ar fi fost 12.04.2005 este eronată, întrucât, din conţinutul capitolului 5 al procesului-verbal din 6.11.2002 (înregistrat la D.R.P. Iaşi sub nr.32259/07.11.2002) intitulat „Răspunderea materială”, rezultă fără echivoc că „salariaţii O.P. Iaşi 1, O.J.P. Iaşi, Control Ulterior, Grupa Operativă şi Financiar – Contabilitate, prin felul defectuos în care şi-au desfăşurat activitatea nu au oprit la timp şi au favorizat producerea fraudei, fapt pentru care urmează să răspundă în subsidiar pentru totalul pagubei (…)”. În privinţa pârâtei O.R. (diriginte al O.P. Iaşi 1), s-a reţinut în acelaşi proces-verbal, că a contribuit la producerea pagubei prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu şi a instrucţiunilor de lucru, respectiv prin neverificarea tuturor celor 4 exemplare ale dispoziţiilor de plată-borderou necesare în cazul mandatelor poştale.
Ulterior, în aplicarea dispoziţiilor art.103-105, 108 109 alin. 5 din Codul muncii anterior, dar şi ale art.30 lit.e) din Legea nr.22/1969 a fost stabilită în concret răspunderea materială subsidiară a pârâtei-intimate O.R., prin emiterea Deciziei de imputare nr.12/30.12.2002, pentru suma de 207.674.933 lei ( ROL). S-a reţinut în cuprinsul deciziei că s-a avut în vedere la întocmirea ei adresa Poliţiei mun. Iaşi nr.405517/16.12.2002 (înregistrată sub nr.36352/16.12.2002 la D.R.P. Iaşi), din care rezultă că autorul direct al faptei, numita B.N, nu deţine bunuri mobile şi imobile, fiind insolvabilă.
Ca atare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei conform cărora insolvabilitatea autorilor direcţi ar fi fost stabilită prin procesele-verbale de insolvabilitate nr.5/2005 şi nr.72/2005, întocmite de executorii judecătoreşti ulterior pronunţării sentinţei penale 3380/14.07.2003, definitivă prin decizia penală nr.363/06.04.2004. În fapt, procesele-verbale de insolvabilitate nr.5/2005 şi nr.72/2005 nu au făcut decât să confirme ceea ce angajatorul cunoştea fără echivoc sub acest aspect încă de la sfârşitul anului 2002.
Mai mult, întrucât legea specială invocată de recurentă nu distinge în privinţa modalităţii de constatare a insolvabilităţii, nu pot fi primite afirmaţiile recurentei că doar prin cele două procese-verbale de executare întocmite de executorii judecătoreşti s-a constatat imposibilitatea recuperării prejudiciului de la autorii direcţi, ştiut fiind că unul din principiile interpretării logice ale legii civile este ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă). Ori, insolvabilitatea fiind o stare de fapt, putea fi constatată prin orice mijloace de către angajator, inclusiv prin intermediul organelor de poliţie.
Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod al muncii – la data de 01.03.2003 – răspunderea materială a salariaţilor a fost înlocuită cu răspunderea patrimonială, pentru acest ultim tip de răspundere fiind prevăzute dispoziţii cu caracter de noutate faţă de Codul muncii anterior. Curtea de apel apreciază că instanţa de fond s-a pronunţat corect pe excepţia prescripţiei în temeiul dispoziţiile art.283 lit.c) din Codul muncii (Legea nr.53/2003), deşi momentul naşterii dreptului la acţiune în răspundere patrimonială nu este 6.11.2002, ci, prin prisma aplicării şi a prevederilor speciale ale art.30 lit.e) din Legea nr.22/1969, este data de 16.12.2002, data la care angajatorul a avut cunoştinţă despre insolvabilitatea autorilor direcţi. Nu este vorba în această situaţie despre o aplicare retroactivă a legii, ci de aplicarea termenului de prescripţie prevăzut de legea nouă; termenul de 3 ani este aplicabil şi faptelor salariaţilor ce se plasează în timp sub vechea reglementare, tocmai în virtutea legii noi, care a prevăzut o formă de răspundere diferită .
Mai mult, chiar dacă s-ar considera că data naşterii dreptului la acţiunea în răspundere patrimonială este data intrării în vigoare a Legii nr.53/2003, respectiv 01.03.2003, termenul legal pentru formularea acesteia se împlinea la 01.03.2006.
Ori, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, 29.05.2007, dreptul la acţiune al reclamantei-recurente este prescris.
Nimic nu împiedica angajatorul, chiar în ipoteza în care exista decizia de imputare nr.12/30.12.2002, a cărei executare fusese de altfel suspendată de Tribunalul Iaşi la 11.02.2004, să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acţiune în răspundere patrimonială vizând obligarea acesteia la plata sumei de 20.674,793 lei (RON), având în vedere că insolvabilitatea autorilor direcţi era stabilită din data de 16.12.2002 conform adresei Poliţiei Mun. Iaşi nr.405.517, înregistrată la D.R.P. Iaşi sub nr.36.352. Suspendarea executării deciziei de imputare nu reprezintă o cauză de suspendare ori întrerupere a cursului prescripţiei acţiunii în răspundere patrimonială, ce viza stabilirea unei astfel de răspunderi în condiţiile art.270 din Codul muncii nou.
Mai mult, chiar dacă legislaţia muncii nu a mai prevăzut că decizia de imputare reprezintă titlu executoriu, în speţă, ea a fost emisă sub imperiul legii anterioare, astfel încât şi-a păstrat toate caracteristicile acordate de actul normativ în vigoare la data emiterii, putând fi pusă în executare, în condiţiile legii civile.
Faţă de cele reţinute şi văzând că, în raport de data introducerii acţiunii (29.05.2007), dreptul reclamantei de a o formula era prescris, curtea de apel, în baza dispoziţiilor art.312 (1) teza a II-a C.pr.civ. a respins ca nefondat recursul şi a menţinut sentinţa instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
