Caracterul nefondat al pretenţiilor reclamantului de acordare de despăgubiri pentru concedierea nelegală în condiţiile în care decizia de concediere nu a fost contestată.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 04.09.2015 reclamantul M.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta CNPR SA obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 50.000 lei egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de care a fost lipsit , precum şi la plata de daune morale în cuantum de 20.000 lei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 82 coroborat cu art. 112 Cod proc.civ., art. 274 Cod proc.civ., art. 281-291 Codul Muncii, art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În fapt, a arătat că a lucrat în cadrul CNPR SA pe funcţia de diriginte –casier mai bine de 40 de ani în condiţii grele urmând cursuri de specializare şi pregătire profesională de oficiant diriginte la Bucureşti şi obţinând diplomă de excelenţă.

Prin decizia nr. 9236 din 06.09.2013 a fost concediat în mod abuziv urmare a aplicării Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 175 din 14.06.2013 prin care s-a aprobat planul de disponibilizare din cadrul CNPR SA. A arătat că în perioada respectivă a depus cerere de pensionare însă intenţia sa nu a fost de a se pensiona ci de a formula o adresă informativă pentru a afla cuantumul unei eventuale pensii în cazul în care ar fi optat pentru această ipoteză. Consideră că disponibilizarea sa a avut un caracter abuziv.

Decizia de concediere a fost emisă cu încălcarea normelor legale şi i s-a cauzat un prejudiciu material şi moral. Această decizie nu îndeplineşte condiţiile legale imperative prevăzute de art. 76 alin.1 din Codul Muncii neprevăzând motivele de fapt care au determinat concedierea sa. Decizia face referire doar la temeiul de drept prevăzut de art. 65 alin. 1 din Codul Muncii privind concedierea din motive care nu ţin de persoana salariatului. Nu se ştie dacă a fost cu adevărat o desfiinţare a postului său pentru că nu are cunoştinţă să fi existat un document intern emis de pârâtă.

A mai arătat că ar fi trebuit să i se aducă la cunoştinţă dacă sunt alte locuri disponibile în unitate cu aceeaşi pregătire profesională pentru a i se fi oferit posibilitatea de a opta.

În acest sens a făcut trimitere la prevederile art. 65 şi 64 din Codul muncii. A mai invocat că măsura concedierii sale pentru motive care nu ţin de persoana salariatului încalcă prevederile art.65 alin.2 în sensul că ar fi trebuit să aibă o cauză reală şi serioasă,  anume postul său să nu mai figureze în organigrama societăţii. A arătat că după ce a fost concediat atribuţiunile postului său au fost acoperite de salariaţi fără specializare sau pregătire profesională. După concedierea sa s-au angajat sau au rămas în sistem pensionari care au pensia mai mare ca salariul brut şi au fost angajaţi foşti salariaţi care fuseseră disponibilizaţi de la R. şi B.. A făcut referire la persoanele M.D., C.O., T.R. A arătat că au fost aduşi salariaţi disponibilizaţi de la Y., iar proprii salariaţi au fost concediaţi cu toate că erau singurii întreţinătorii de familie.

A mai arătat că nu au fost transparente criteriile de performanţă luate în considerare. Că nu s-a ţinut cont de faptul că avea o vechime de 40 de ani în câmpul muncii, nu a fost sancţionat vreodată, a fost plătit pentru ore suplimentare când i s-a solicitat, are o situaţie materială precară fiind singurul întreţinător al familiei sale, iar soţia sa are probleme de sănătate.

După reorganizare au rămas în unitate posturi de acelaşi tip, identice ca şi calificare şi cu atribuţiuni generice. Dacă s-ar fi respectat criteriile de selecţie ar fi avut cu siguranţă întâietate. A subliniat că s-a dorit înlăturarea sa deoarece în ultimii ani a avut conflicte cu conducerea societăţii legat de refuzul său de a pleca din unitate pentru a se angaja alte persoane. A lucrat în condiţii inumane, într-o încăpere cu umezeală care i-a afectat sănătatea.

A solicitat ca pârâta să răspundă la mai multe aspecte legate de concedierile operate în perioada 2013-2014.

Prin întâmpinarea formulată ( f. 40-43 ds.), pârâta CNPR a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pe cale de excepţie, a invocat autoritatea de lucru judecat faţă de hotărârea pronunţată în ds. nr.5150/40/2013. A arătat că, deşi reclamantul nu solicită expres anularea deciziei nr.9236 din 06.09.2013, în motivele de fapt invocă aspecte legate de această decizie. Capătul de cerere a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr.484 din 09.04.2014  verificată de Curtea de Apel Suceava la pronunţarea deciziei nr.667 din 28.10.2014. Totodată pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii susţinând că, în fapt, este contestată decizia nr.9236 din 06.09.2013.

A făcut trimitere la prevederea art.211 lit.a din Legea 62/2011 şi a susţinut că reclamantul a luat cunoştinţă despre măsura concedierii la data de 10.10.2013. A mai arătat pârâta că prin decizia nr.9236 din 06.09.2013 s-a procedat la concedierea reclamantului în urma aplicării Hotărârii Consiliului de Administraţie nr.175 din 14.06.2013 prin care s-a aprobat planul de disponibilizare din cadrul CNPR SA elaborat în conformitate cu OUG nr.36/2013.

Decizia a avut la bază şi Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.206 din 30.07.2013 prin care s-a aprobat referatul Departamentului Resurse Umane nr.101.2 /5108 din 30.07.2013 privind aplicarea prin reducerea posturilor din Organigrama CNPR SA a planului de disponibilizare aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.175 din 14.06.2013.

Unitatea susţine că a respectat procedura privind disponibilizările colective prin transmiterea către Sindicatul Lucrătorilor Poştali din România a Notificării nr.101/ 4753/31.07.2013, la ITM şi la ANOFM. Temeiul juridic al disponibilizării contestatorului au fost disp. art.65, 66 şi 67. A susţinut că postul de casier cu normă de 8 ore a fost desfiinţat fiind înfiinţat un alt post cu normă de 4 ore ce i s-a oferit contestatorului prin comunicarea actului adiţional nr.119.6/2645.2/06.09.2013. Reclamantul a semnat însă refuzarea acestui act făcându-se menţiune pe înscris, situaţie în care la 10.10.2013 i-a fost comunicată decizia de concediere.

În baza acestei decizii reclamantul urma să beneficieze de drepturile prev. de OUG nr. 36/2013. A mai arătat că unitatea nu a avut cunoştinţă despre existenţa deciziei de pensionare nr.17751 emisă de Casa Judeţeană de Pensii X. la 18.06.2013 decât la data de 27.11.2013 când a fost comunicată solicitându-se gratificaţiile conform contractului colectiv de muncă.

Conform disp. art.56 lit.c din Codul muncii ,la data de 27.11.2013, contractul de muncă al reclamantului înceta de drept, însă potrivit deciziei de concediere, la data respectivă reclamantul nu se mai afla în raporturi de muncă cu unitatea. Această situaţie, arată pârâta, se datorează exclusiv reclamantului care dacă ar fi comunicat decizia de pensionare până la data comunicării deciziei de concediere aceasta din urmă nu-şi mai producea efectele. Reclamantul a comunicat decizia abia când a fost depistat de către AJOFM ca având decizie de pensionare.

Prin urmare, a solicitat să fie respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 1144 din 4 noiembrie 2015 Tribunalul Botoşani a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia tardivităţii invocate de pârâta CNPR SA Bucureşti şi a respins ca nefondată acţiunea.

În soluţionarea excepţiilor instanţa a reţinut că a fost investită de către reclamant cu o cerere de acordare de despăgubiri materiale şi morale, despăgubiri despre care reclamantul a susţinut că i se cuvin urmare a conduitei pe care unitatea angajatoare a avut-o faţă de persoana sa la momentul emiterii deciziei de concediere şi ulterior emiterii acestei decizii prin angajarea sau menţinerea în funcţie a altor persoane. Faţă de cadrul procesual astfel determinat de reclamant  nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect faţă de cererile ce au  făcut obiectul analizei în dosarul nr. 5150/40/2013  în care reclamantul a precizat acţiunea. Urmare a acestor precizări, în cauza respectivă  instanţa a avut de analizat doar cererea acestuia de obligare la plata salariilor compensatorii potrivit OUG nr.36/2013 respectiv a obligaţiei pentru pensia facultativă privată pilonul III actualizată cu indicii de inflaţie.

Cum nu sunt îndeplinite condiţiile art.431 alin.1 Cod proc.civ. a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

Şi excepţia tardivităţii cererii a fost respinsă pentru motivul că  reclamantul nu solicită prin cererea sa anularea deciziei de concediere nr. 9236 din 06.09.2013 ci doar acordarea de daune morale şi materiale, astfel încât incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 211 alin. 1 lit. c din Legea 62/2011 termenul stabilit pentru plata despăgubirilor fiind de 3 ani de la data producerii pagubei.

Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamantul nu a contestat decizia nr.9236 din 06.09.2013. Deşi în dosarul. nr. 5150/40/2013 a solicitat iniţial anularea deciziei de concediere ulterior, acesta şi-a modificat cererea menţinând doar pretenţiile de  obligare la plata salariilor compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi obligaţia privind plata pensiei facultative private. În analizarea acestor pretenţii instanţele în cauza nr. 5150 /40/2013 a analizat îndreptăţirea la acordarea acestor beneficii pornind de la analizarea încetării contractului de muncă , respectiv a calităţii de asigurat a reclamantului.

A reţinut tribunalul  că, la data de 22.05.2013 reclamantul a adresat Casei Judeţene de Pensii cererea de pensionare nr. 4477 astfel încât prin decizia nr. 177511 din 18.06.2013 i s-a acordat pensie anticipată parţială începând cu data de 22.05.2013.

Această decizie a fost comunicată reclamantului la 15.07.2013, iar drepturile de pensie au fost achitate începând cu 11.11.2013.

Potrivit sentinţei civile nr. 484 din 09.04.2014 a Tribunalului Botoşani astfel cum a fost modificată prin decizia nr.667 din 28.10.2014 a Curţii de Apel Suceava raporturile de muncă au încetat prin concediere în temeiul deciziei nr.9236 din 06.09.2013 însă urmare a  faptului că decizia nr.177511 din 18.06.2013 a Casei Judeţene de Pensii  nu a fost anterior comunicată angajatorului, fie de către Casa Judeţeană de Pensii X., fie de către salariatul beneficiar al deciziei.

Potrivit aceleiaşi decizii – cu putere de lucru judecat s-a stabilit că momentul încetării calităţii de asigurat a reclamantului este cel al luării la cunoştinţă a deciziei de concediere respectiv 19.10.2013, dată de la care acesta a şi devenit beneficiarul pensiei anticipate parţiale. Reclamantul a beneficiat de pensia pentru pensia anticipată parţială iar calitatea sa de asigurat a încetat la momentul comunicării deciziei de concediere, decizie care nu a fost contestată de reclamant în termenul legal  astfel că şi-a produs efectele inclusiv prin luarea în considerare de către cele două instanţe de judecată care au  judecat  în fond şi  în apel ds. nr. 5150/40/20913, consecinţa fiind aceea a respingerii solicitării de acordare a plăţilor compensatorii.

Reclamantul nu poate invoca faptul că solicitarea adresată Casei Judeţene de Pensii ar fi avut  caracter informativ, neexistând o asemenea posibilitate, cererea producându-şi efecte în ceea ce priveşte statutul de persoană asigurată a reclamantului, fără ca pârâta să fi avut posibilitatea să intervină în legătură cu acest aspect.

Elementele în legătură cu emiterea deciziei de concediere ar fi putut fi invocate de către reclamant doar în cadrul în care ar fi contestat decizia de concediere menţionată în termenul legal. Ulterior expirării acestui termen, decizia a rămas  definitivă iar reclamantul a pierdut calitatea de angajat al societăţii pârâte. Prin urmare modalitatea în care pârâta a înţeles să îşi desfăşoare activitatea în ceea ce priveşte menţinerea contractelor de muncă sau reangajarea unor alte persoane ulterior concedierii reclamantului  nu mai poate fi invocată de către reclamant care nu ar mai justifica vreun interes în legătură cu aceasta.

Din motivele de fapt invocate de către reclamant nu rezultă aspecte care să nu se circumscrie legalităţii deciziei de concediere şi care deci să poată fi  supuse analizei instanţei de judecată. Motivele invocate de reclamant vizează doar elemente ce s-ar putea analiza în cadrul contestaţiei deciziei de concediere acordarea de despăgubiri materiale sau morale pentru acestea având caracter accesoriu.

Instanţa a avut în vedere şi atitudinea reclamantului ca  beneficiar al pensiei anticipate parţiale care nu a informat angajatorul despre aceasta anterior momentului comunicării deciziei de concediere şi care nu a contestat această decizie de concediere.

Prin urmare  a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului  de acordare de despăgubiri  neexistând  vreo culpă a unităţii angajatoare în determinarea situaţiilor invocate de către reclamant.

  Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.G..

În motivarea apelului reclamantul arată că, deşi în cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri ce justificau admiterea acţiunii formulate de el, instanţa nu a reţinut corect aspectele  juridice invocate, raporturile juridice  avute în vedere de el, iar pe de altă parte nu a ţinut seama de situaţia reală de fapt şi de drept ce rezultă din înscrisurile administrate ca probă în cauză.

La 22.05.2013 a depus o cerere la Casa Judeţeană de Pensii  înregistrată sub nr. 4477, însă aşa cum arată şi instanţei, intenţia sa nu a fost de pensionare anticipată şi aceasta deoarece şi ulterior acestei date şi-a păstrat calitatea de angajat al societăţii pârâte, a continuat să presteze muncă şi avea în vedere soluţia de a munci în continuare, mai ales că era vorba în principiu de o pensionare anticipată şi de beneficierea de o pensie parţială.

Instanţa de fond a reţinut faptul că legea nu prevede posibilitatea adresării Casei Judeţene de Pensii pentru a obţine cu caracter informativ un act din care să rezulte cuantumul pensiei ce ar putea fi obţinută fără însă a menţiona textul legal ce ar crea o astfel de imposibilitate şi care ar justifica  argumentul instanţei.

Normal şi legal orice asigurat are dreptul să fie informat în legătură cu eventuala pensie pe care ar primi-o în funcţie de vechime, salarizare, vârstă, respectiv poate cere să i se comunice care  ar fi  cuantumul pensiei  anticipate parţiale de care ar beneficia, tocmai pentru a putea opta raportat la o pensionare  sau continuarea activităţii  ca angajat.

Deoarece în cadrul societăţii la care prestează muncă se  cunoştea intenţia concedierii unei părţi  din personal, ca dovadă fiind faptul că în iunie 2013 a fost emisă hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 175/14.06.2013 de aprobare a  planului de disponibilizare, s-a adresat Casei Judeţene de Pensii pentru a obţine cu caracter informativ date referitoare la eventuala pensie ce ar putea să o primească.

În consecinţă existenţa acelei solicitări şi emiterea deciziei  nr. 177511/18.06.2013 nu are şi nu va putea avea influenţă asupra măsurii concedierii sale, mai ales că, aşa cum se recunoaşte de către pârâtă, decizia de concediere a fost luată în ce îl priveşte fără  a se lua în considerare eventuala pensionare.

Acţiunea sa, aşa cum de altfel a şi motivat-o, priveşte daune produse în condiţiile emiterii unei decizii  de concediere cu încălcarea normelor legale în vigoare la data concedierii, respectiv cu nesocotirea unor  norme privind oferirea unui alt loc de muncă disponibil în unitate pentru aceeaşi pregătire profesională, nerespectarea obligaţiei de a solicita sprijin AJOFM pentru redistribuire şi ceea ce este mai  important, concedierea şi disponibilizarea în condiţii în care locul de muncă ocupat de el practic nu a fost desfiinţat, nu a fost o desfiinţare efectivă a acestuia pentru o cauză reală şi serioasă şi în plus concedierea a fost făcută cu nerespectarea normelor şi condiţiilor  stabilite în contractul colectiv de  muncă.

Practic a fost urmărită înlăturarea sa din societate, împrejurare ce rezultă din faptul că o perioadă scurtă după disponibilizare atribuţiile postului său au fost acoperite de salariaţi fără nici o specializare profesională, ba mai mult au fost angajate persoane inclusiv pensionari sau foşti salariaţi disponibilizaţi de la R. şi B..

Motivarea instanţei de fond se limitează la a reţine faptul că:

– nu ar fi contestat decizia de  concediere deşi a făcut acest lucru iniţial în dosarul nr. 5140/40/2013 în care ulterior  a modificat acţiunea;

– pe faptul că cererea adresată Casei Judeţene de Pensii nu avea caracter informativ, ci demonstra dorinţa sa de pensionare parţială anticipată.

Chiar dacă cele 2 aspecte nu mai pot fi puse în discuţie, respectiv nici decizia de concediere şi nici cea de pensionare, instanţa era ţinută potrivit acţiunii introductive de instanţă, de a stabili dacă concedierea în afară de  pierderea locului de muncă şi de privarea de plata salariilor compensatorii i-a produs şi alte pagube, respectiv materiale  reprezentând salarii indexate majorate şi reactualizate şi  daune morale.

Instanţa de fond s-a rezumat la a discuta cele 2 aspecte susmenţionate, însă nu analizează şi nu discută producerea daunelor nici sub aspect material şi nici  moral.

O măsură ilegală, respectiv nerespectarea unor dispoziţii legale nu poate fi discutată doar în contestarea unei decizii  de concediere ci şi separat pentru a vedea dacă actul respectiv a produs consecinţe doar raportat la dispoziţiile din codul  muncii care are dispoziţii specifice acestui  domeniu sau a produs daune de natură delictuală prin nerespectarea unor  dispoziţii legale.

A justificat producerea daunelor materiale prin nerespectarea legii, contractului colectiv de muncă, codului muncii şi respectiv efectuarea de manopere de natură a crea o aparenţă legală unor măsuri ilegale aşa cum a fost aparenta desfiinţare a postului pentru ca ulterior să fie încadrate pe posturi  de aceeaşi natură alte persoane indicate de el în acţiune.

Indubitabil, conform prevederilor din codul muncii, sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale specifice ar fi dus la o reîncadrare în muncă, însă separat de acest lucru efectiv a fost privat de un venit din salariu care ar fi  fost indexat şi reactualizat, ceea ce reprezintă o daună indiferent de poziţia avută de el  în dosarul  nr. 5150/40/2013.

Înţelege să invoce şi ca motiv de nulitate a hotărârii împrejurarea că instanţa  nu a analizat şi nu a motivat respingerea cererii privind acordarea de daune morale.

Indiferent de soluţia referitoare la daunele materiale, o respingere a capătului de cerere privind obligarea la daune morale trebuia motivată, trebuia justificată respingerea acestui capăt de cerere inclusiv ca motivare de fapt şi de drept.

Ori, motivarea instanţei aflată practic la pagina 4 a hotărârii nu face trimitere la situaţia daunelor morale  invocate de  el, nu cuprinde o motivare a respingerii  acestui capăt de cerere deşi dispoziţiile art. 425 al. 1 lit. b din NCPC menţionează expres faptul că o  hotărâre trebuie  să cuprindă motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, deci trebuie să facă trimitere la fiecare capăt de cerere justificând admiterea sau respingerea acestuia.

Inexistenţa unei astfel de motivări, ar impune casarea hotărârii şi eventual administrarea de probe suplimentare referitoare la acest capăt de cerere pentru ca astfel instanţa să se poată pronunţa referitor la daunele morale solicitate de el.

Solicită admiterea apelului, casarea hotărârii atacate, inclusiv administrarea în apel de probe suplimentare pentru complinirea aspectelor insuficient dezvoltate pe fond.

Prin întâmpinare intimata CNPR SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat având în vedere că atât daunele materiale cât şi cele morale au un caracter accesoriu deciziei de concediere.

Prin decizia civilă nr. 219 din 25.02.2016  Curtea de Apel Suceava a respins apelul ca nefundat.

A reţinut Curtea că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral cauzat prin concedierea sa abuzivă.

 Concedierea reclamantului s-a realizat prin decizia nr. 9236 din 6.09.2013 emisă de intimată. În conformitate cu dispoziţiile art. 268 din Codul muncii, cel nemulţumit de concediere poate contesta decizia în termen de 30 de zile de la comunicare. Acesta este cadrul legal în care se pot aduce critici măsurii dispuse de angajator. În situaţia în care nu a fost contestată decizia de concediere, aceasta se bucură de prezumţia de legalitate şi îşi produce efectele, reclamantul neputând pretinde analiza legalităţii şi temeiniciei măsurii într-un alt cadru procesual decât cel al contestaţiei împotriva deciziei de concediere. În acest sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 80 din Codul muncii care prevăd că se pot acorda despăgubiri doar în situaţia în care instanţa anulează concedierea ca nelegală sau netemeinică. În speţă însă, aşa cum am arătat, nu numai că nu s-a dispus anularea deciziei de concediere dar nici măcar nu s-a solicitat acest lucru. Prin urmare, pretenţiile apelantului de a constata caracterul abuziv al concedierii în lipsa unei contestaţii împotriva deciziei de concediere şi de a-i acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta sunt nefondate, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Nu pot fi primite nici criticile apelantului în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat cererea de daune morale, având în vedere că argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate se referă la cererea de despăgubiri în întregul ei şi nu numai la cererea de daune materiale.

Ca urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul muncii, Curtea a respins apelul ca nefondat.