Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 954 din 14 martie 2011
La data de 15.10.2010, prin sentinţa civilă nr. 1589/2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta M.M.S., în contradictoriu cu pârâta SC K.L.A. SA şi, în consecinţă:
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei sumele reprezentând compensarea în bani a celor 11 zile de concediu de odihnă, neefectuate în anul 2009 şi a celor 7 zile de concediu de odihnă neefectuate în anul 2010, raportat la contractul individual de muncă al reclamantei înregistrat la ITM Bucureşti sub nr. 4489111/I/14.10.2008.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei un salariu compensatoriu în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Pentru a pronunţa soluţia menţionată, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Potrivit contractului individual de muncă nr. 4489 III/J/14.10.2008 reclamanta a fost salariată a pârâtei în funcţia de inspector coordonator asigurări, cu începere de la data de 01.10.2008 şi cu un salariu de bază brut lunar de 3550 lei RON.
La data de 24.04.2010 contractul de muncă al reclamantei a încetat prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 lit. a din Codul muncii.
Potrivit art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, iar conform art. 163 Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
Prin întâmpinarea depusă pârâta a recunoscut neplata indemnizaţiei de concediu aferentă zilelor de concediu de odihnă rămase neefectuate şi, ca urmare, în temeiul art. 141 al. 4 C. muncii, instanţa a dispus plata către reclamantă a sumei reprezentând compensarea în bani a celor 11 zile de concediu de odihnă neefectuate în anul 2009 şi a celor 7 zile de concediu de odihnă neefectuate în anul 2010, raportat la contractul individual de muncă al acesteia înregistrat la I.T.M. Bucureşti sub nr. 4489111/I/14.10.2008.
În baza art. 67 Codul muncii coroborat cu art. 78 al. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 instanţa a obligat pârâta să-i plătească reclamantei un salariu compensatoriu. Apărările pârâtei, conform cărora nu întruneşte cerinţele prevăzute de Legea nr. 32/2000 şi de Ordinul nr. 4/2008, referitoare la asigurarea marjei de solvabilitate disponibile şi marjei de solvabilitate minime, nu prezintă nicio relevanţă faţă de pretenţia dedusă judecăţii izvorâtă din raportul de muncă dintre pârâta angajator şi reclamanta în calitate de fost angajat.
În termen legal, a declarat recurs pârâta K.L.A. S.A., solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa respingerii cererii de acordare a salariului compensatoriu.
În susţinerea recursului, societatea pârâtă a arătat că nu poate fi obligată să acorde prioritar plata de salarii compensatorii în detrimentul executării obligaţiilor ce izvorăsc din contractele de asigurări.
În acest sens, societatea pârâtă face trimitere la Legea nr. 32/2000 privind activitatea asigurare şi supraveghere a asigurărilor precum şi la Ordinul nr. 4/2008 privind marja de solvabilitate la asiguratori, susţinând că funcţionează în baza normelor legale menţionate, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile din CCM Unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010 privitoare la salariul compensatoriu.
Prin memoriul de recurs societatea a formulat şi o cerere de suspendare a executării sentinţei atacate, arătând, în susţinerea acesteia, în esenţă, că plata salariului compensatoriu în favoarea reclamantei constituie un real pericol de a crea prejudicii majore în rândul contractanţilor de asigurare cu care societatea se află în raporturi contractuale, prejudicii majore care ar putea avea efecte dezastruoase atât asupra funcţionării recurentei precum şi asupra instituţiilor statului Roman, respectiv Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ca garant al executări contractelor de asigurare.
Reclamanta intimata nu şi-a exprimat poziţia procesuală.
Nu au fost administrate probe noi.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 7 al. 2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, constituie legea părţilor.
În acest sens, Curtea notează că prin art. 78 din CCM Unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, s-a stabilit că la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi. Prevederile menţionate au un caracter minimal, nefiind posibilă înlăturarea acestora prin contracte colective de muncă la nivel inferior.
În cauza dedusă judecăţii, contractul individual de muncă al reclamantei intimate a încetat la data de 24.04.2010, în temeiul art. 65 din Codul Muncii, respectiv din motive care nu ţin de persoana reclamantei, astfel că aceasta este îndreptăţită să beneficieze de plata salariul compensatoriu.
Sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei referitoare la Legea nr. 32/2000 privitoare la activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor precum şi la Ordinul nr. 4/2008 privind marja de solvabilitate la asiguratori, aceasta în contextul în care dispoziţiile legale menţionate privesc exclusiv modul de funcţionare şi organizare specifică a societăţilor care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu, fără a cuprinde vreo menţiune cu privire la raporturile efective de muncă între aceste societăţi, în calitate de angajatori şi salariaţii acestora, în calitate de angajaţi.
Din perspectiva art. 1 din CCM Unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, care defineşte părţile contractante, Societatea recurentă intră sub incidenţa acestuia, astfel că în calitate de angajator este ţinută să respecte drepturile şi obligaţiile instituite prin acest contract, inclusiv obligaţia instituită prin art. 78.
Concluzionând că Tribunalul a tranşat corect cauza dedusă judecăţii, în baza art. 312 al.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul societăţii pârâte.
În ceea ce priveşte cererea de suspendarea a executării sentinţei atacate, Curtea notează că prin soluţionarea recursului la acest termen de judecată, aceasta a rămas fără obiect, astfel că o va respinge ca atare.
