Conflict de muncă. Obligaţia angajatorului prevăzută de art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii de eliberare a documentelor care atestă calitatea de salariat
Decizia civilă nr. 1328 din 03.03.2009
Recurenta-reclamantă este îndreptăţită la eliberarea actului de certificare de către fostul angajator, care să se ateste datele solicitate de ea.
Din interpretarea sistematică, logico-juridică, a dispoziţiilor art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii rezultă că sintagma “(…) toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; (…)” se referă la toate datele legate de activitatea în muncă a salariatului – perioada lucrată, funcţia exercitată de salariat, specialitatea, drepturile salariale realizate, sporurile şi alte venituri suplimentare, denumirea tuturor sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care au fost primite sporurile respective, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunea referitoare la achitarea, de către angajator, a contribuţiilor legale la bugetul asigurărilor sociale, asupra veniturilor respective.
Aşadar, nu are relevanţă dacă salariatul sau, după caz, fostul salariat, care solicită aceste date, le utilizează în calitatea sa de salariat (legat, deci, de executarea raporturilor de muncă) sau pentru obţinerea ori recalcularea drepturilor de pensie.
Aşadar, nu are relevanţă dacă salariatul sau, după caz, fostul salariat, care solicită aceste date, le utilizează în calitatea sa de salariat (legat, deci, de executarea raporturilor de muncă) sau pentru obţinerea ori recalcularea drepturilor de pensie.
De asemenea, sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate, ca atare şi susţinerile recurentei-pârâte în sensul că, deşi dispoziţiile art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii nu disting dacă datele din adeverinţa solicitată de reclamantă sunt sau nu sunt utile, ca bază de caIcul, la stabilirea cuantumului pensiei, prin dispoziţiile OUG nr.4/3 februarie 2005, se distinge, cu prisosinţă acest lucru, însă, afirmă recurenta-pârâtă, ordonanţa menţionată a fost ignorată, în totalitate, de către prima instanţă.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a – Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.A.N. – S.I.T.O.N., ca neîntemeiată. A admis acţiunea formulată de reclamanta CL, în contradictoriu cu pârâtele R.A.A.N – Sucursala CNP.
A obligat pârâtele să elibereze adeverinţă din care să rezulte dacă reclamanta a mai beneficiat de alte sporuri, în afara sporului special pentru condiţii deosebite de muncă, respectiv procentul sau suma acordată, perioada în care a primit aceste sporuri, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunile referitoare la achitarea, de către angajator, a contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale pentru respectivele venituri.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, că potrivit art.40 alin.2 lit. h din codul muncii, angajatorul are obligaţia de a elibera, la cerere, toate documentele ce atestă calitatea de salariat a solicitantului.
Astfel, anexa VI la OUG nr.4/2005 prevede care sunt menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o adeverinţă prin care se dovedesc aceste sporuri şi anume, denumirea unităţii, perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă, funcţia, meseria sau specialitatea exercitată, denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care s-a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat. Adeverinţele vor purta număr, data eliberării, ştampila unităţii, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii.
Prima instanţă a apreciat că, atât timp cât nu se poate reţine vreo culpă a reclamantei, aceasta trebuie să beneficieze de toate drepturile prevăzute de lege în legătură cu raporturile de muncă şi că, în acest caz, societatea angajatoare are obligaţia de a-şi asuma răspunderea pentru eliberarea unor adeverinţe, în care să fie menţionate orice date în legătură cu munca prestată de către salariaţi.
În caz contrar, reclamanta ar fi prejudiciată prin stabilirea unor drepturi de pensie mai mici decât cele care i se cuvin, proporţional cu contribuţiile reţinute şi virate, aferente veniturilor realizate şi care nu sunt înregistrate în carnetul de muncă.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că, pentru recalcularea drepturilor de pensie, reclamanta are nevoie de o adeverinţă din care să rezulte dacă a mai beneficiat de alte sporuri în afara sporului special pentru condiţii deosebite de muncă, respectiv procentul sau suma acordată, perioada în care a primit aceste sporuri, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunile referitoare la achitarea, de către angajator, a contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale pentru respectivele venituri.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat în termenul legal, atât reclamanta cât şi pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă Ciupagea Lia arată că în cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei să fie obligate pârâtele să îi elibereze o adeverinţă, în care să fie menţionate toate veniturile salariale suplimentare pe care ea le-a obţinut, pentru care s-au achitat, de către angajator, contribuţiiile legale la bugetul asigurărilor sociale.
La rândul său, recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, susţine că veniturile şi drepturile salariale pot să ateste calitatea de salariat potrivit Codului muncii, însă instanţa de fond nu a ţinut seama că unitatea pârâtă a eliberat reclamantei, la cerere, adeverinţa nr.xxxxxx/18.03.2008, în vederea înscrierii la pensie, dar şi a recalculării pensiei, adeverinţă care a cuprins sporurile cu caracter permanent de care a beneficiat reclamanta în perioada 11.02.1980 – 01.04.1990, cât a lucrat în unitate şi care atestă calitatea acesteia de salariat, potrivit dispoziţiilor art.40 alin.2 itera h din Codul muncii.
Precizează recurenta-pârâtă că este adevărat ca în arhiva S.C.N. Piteşti se găsesc statele de plata ale reclamantei-intimate, dar în acestea nu sunt evidenţiate distinct sporurile şi drepturile salariale la care a obligat-o instanţa de fond şi care se găsesc în arhiva S.I.T.O.N. Bucureşti.
Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a ignorat faptul că recurenta-reclamantă a solicitat adeverinţa pentru venituri salariale şi drepturi de care nici nu a beneficiat cât a lucrat în unitate angajatoare şi pe care le-a precizat, prin întâmpinarea depusă, cum ar fi: recompense din avantaje postcalculate, spor obiective speciale, spor fidelitate, spor confidenţialitate.
Referitor la ignorarea de către instanţa de fond a motivelor şi probelor sale, recurenta-pârâtă subliniază faptul că a fost obligată la eliberarea adeverinţei pentru sporuri de acord, prime, participare la beneficii, recompense din avantaje economice, care potrivit dispoziţiilor pct.VI din Anexa 1 a OUG nr.4/03 februarie 2005, privind recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, “nu sunt luate in calcul la stabilirea punctului de pensie, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.”. Ori, instanţa de fond nu a ţinut seama nici de această cerere formulată de unitatea pârâtă, adeverinţa fiindu-i necesară reclamantei pentru pensie, ci nu pentru atestarea calităţii de salariat.
Susţine, de asemenea, recurenta-pârâtă că este adevărată menţiunea, din considerentele hotărârii fondului, potrivit căreia dispoziţiile art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii nu disting dacă datele din adeverinţa solicitată sunt sau nu utile, ca bază de calcul, la stabilirea cuantumului pensiei, însă aceasta o distinge cu prisosinţă OUG nr.4/3 februarie 2005, act normativ ignorat în totalitate de către prima instanţă.
Mai precizează că a învederat Tribunalului, prin întâmpinare, că “eliberăm adeverinţe, cum de altfel am eliberat şi reclamantei, dar semnăm adeverinţe corecte, numai în conformitate prevederile legale în vigoare şi nu putem elibera adeverinţe cu nesocotirea legislaţiei actuale” şi că, potrivit legii, angajatorii sunt direct răspunzători de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţilor înscrise în adeverinţele pe care le întocmesc şi le eliberează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Cât priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă, Curtea constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la emiterea unei adeverinţe privind veniturile salariale suplimentare realizate de ea în calitate de salariată a IRNE Piteşti, adeverinţă care să menţioneze: perioada lucrată de reclamantă, ca salariată, în cadrul institutului, funcţia şi, eventual specialitatea exercitată, denumirea tuturor sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care a primit sporurile respective, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunea referitoare la achitarea de către angajator a contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale pentru respectivele venituri.
Potrivit dispoziţiilor art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii:
“Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; (…).”
Faţă de petitul acţiunii introductive, Curtea constată că în mod nejustificat instanţa de fond, deşi a admis în tot acţiunea reclamantei, a obligat pârâtele să elibereze o adeverinţă din care să rezulte doar dacă reclamanta a mai beneficiat şi de alte sporuri, în afara sporului special pentru condiţii deosebite de muncă, respectiv procentul sau suma acordată, perioada în care a primit aceste sporuri, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunile referitoare la achitarea, de către angajator, a contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale pentru respectivele venituri.
Câtă vreme, în raport de dispoziţiile legale suscitate, recurenta-reclamantă este îndreptăţită la eliberarea actului de certificare care să se ateste datele solicitate de ea prin acţiunea formulată, Curtea apreciază că, sub acest aspect, soluţia primei instanţe este netemeinică, urmând a fi, deci, modificată.
Astfel, Curtea apreciază că din interpretarea sistematică, logico-juridică, a dispoziţiilor art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii rezultă că sintagma “(…) toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; (…)” se referă la toate datele legate de activitatea în muncă a salariatului – perioada lucrată, funcţia exercitată de salariat, specialitatea, drepturile salariale realizate, sporurile şi alte venituri suplimentare, denumirea tuturor sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care au fost primite sporurile respective, actele normative în baza cărora au fost plătite respectivele drepturi salariale, precum şi menţiunea referitoare la achitarea, de către angajator, a contribuţiilor legale la bugetul asigurărilor sociale, asupra veniturilor respective.
Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea apreciază că nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate, susţinerile formulate, în cuprinsul cererii de recurs, de către recurenta-pârâtă în sensul că în arhiva sa se găsesc doar statele de plată ale recurentei-reclamante, dar că, în acestea, nu sunt evidenţiate distinct sporurile şi drepturile salariale la care a obligat-o instanţa de fond şi care se găsesc în arhiva S.I.T.O.N. Bucureşti. Aceste susţineri sunt, practic, chestiuni ce ţin de executarea hotărârii judecătoreşti, obligaţia de eliberare a actului de certificare revenind angajatorului. Ori, angajatorul este, în speţă, recurenta-pârâtă.
De asemenea, sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate, ca atare şi susţinerile recurentei-pârâte în sensul că, deşi dispoziţiile art.40 alin.2 lit. h din Codul muncii nu disting dacă datele din adeverinţa solicitată de reclamantă sunt sau nu sunt utile, ca bază de caIcul, la stabilirea cuantumului pensiei, prin dispoziţiile OUG nr.4/3 februarie 2005, se distinge, cu prisosinţă acest lucru, însă, afirmă recurenta-pârâtă, ordonanţa menţionată a fost ignorată, în totalitate, de către prima instanţă.
Cu privire la criticile menţionate mai sus, Curtea reţine că nu rezultă din textul OUG nr.4/2005 distincţia despre care face vorbire recurenta-pârâtă. Ori, potrivit adagiului “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
În acest sens, reţine că în mod eronat recurenta-pârâtă consideră că dispoziţiile OUG nr.4/2005 nu ar fi fost avute în vedere, de instanţa de fond, la pronunţarea sentinţei atacate, precum şi să aceste dispoziţii ar contraveni dispoziţiilor Codului muncii. Dimpotrivă, dispoziţiile Codului muncii se coroborează cu cele ale OUG nr.4/2005.
Este adevărat că dispoziţiile OUG nr.4/2005 privesc domeniul pensiilor, ele având un accentuat caracter de specificitate, iar dispoziţiile Codului muncii privesc domeniul raporturilor de muncă, însă toate aceste reglementări se referă, în esenţă, la calitatea de salariat, calitate ce constituie premisa dobândirii calităţii de pensionar.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1, alin.2 şi alin.3 teza 1 din Codul de procedură civilă, îl va admite şi, în consecinţă, va modifica în parte sentinţa recurată, în sensul că va obliga pârâtele să îi elibereze reclamantei o adeverinţă privind veniturile salariale suplimentare realizate de aceasta în cadrul Institutului în care să se menţioneze perioada lucrată în cadrul institutului, funcţia, specialitatea, denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care le-a primit, actele normative în baza cărora au fost plătite, precum şi menţiunea referitoare la achitarea contribuţiei de asigurări sociale.
Urmează a respinge recursul formulat de pârâtă
