Cuprins:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă în dosarul nr. 1507/118/2014, reclamanta … a solicitat în contradictoriu cu pârâta … ca instanţa să pronunţe o hotărâre prin care:
– să se anuleze decizia prin care a încetat contractul individual de muncă al reclamantei, ca nelegală şi netemeinică;
– să fie reintegrată reclamanta în funcţia deţinută anterior;
– să fie obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate şi majorate, alături de toate celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei şi până la momentul reintegrării şi plăţii efective.
În fapt, reclamanta susţine că decizia contestată este nelegală, întrucât nu respectă cerinţele impuse la art. 76 din Codul muncii, concedierea nefiind reală, efectivă şi serioasă.
Din cuprinsul deciziei emise de pârâtă nu reiese că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei este urmarea desfiinţării locului său de muncă, întrucât nu se face nicio referire la reorganizarea activităţii, la desfiinţarea unor posturi şi în concret la desfiinţarea postului reclamantei.
Lipsa menţiunilor privind situaţia de fapt într-un mod precis şi clar determină imposibilitatea verificării îndeplinirii cerinţelor de la art. 65 al. 2 din C. muncii, respectiv a caracterului real, efectiv şi serios al desfiinţării locului de muncă.
Decizia contestată prevede în mod generic că desfiinţarea postului este determinată de lipsa de lucrări specifice activităţii şantierului de construcţii, reabilitare drumuri şi a condiţiilor economice.
Aceasta nu echivalează cu indicarea motivelor care au determinat concedierea, întrucât nu rezultă de nicăieri necesitatea acestei măsuri.
În decizia contestată se menţionează expres că la baza emiterii acesteia a stat procesul-verbal nr. 3/10.01.2014 al Comisiei de încadrare, promovare şi disponibilizare a personalului, însă acest înscris a fost emis ulterior întocmirii deciziei atacate.
Decizia contestată nu cuprinde nici durata preavizului, care în realitate nici nu a fost acordat reclamantei, în acest mod lipsind un alt element impus obligatoriu de art. 76 al. 1 din Codul muncii.
Reclamanta susţine că nu s-a urmărit eficientizarea activităţii societăţii, ci persoana ocupantului locului de muncă desfiinţat.
În drept, s-au invocat art. 82 coroborat cu art. 112 şi urm., art. 194, art. 266-275 din C. pr. civilă, prin raportare la 65 şi urm., art. 76 din Codul muncii, art. 210 şi 211 din Legea nr. 62/2011.
În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi interogatoriu.
Au fost anexate acţiunii dispoziţia nr. 2/09.01.2014, adeverinţă de salariat.
În apărare, pârâta … a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat în prealabil excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul art. 2 al. 12, art. 601 al. 1 lit. e) din Legea nr. 192/2006, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Pârâta a mai invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, cu motivarea că decizia atacată a fost comunicată la data de 13.01.2014, în vreme ce acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 25.02.2014, cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 268 al. 1 lit. a) din Codul muncii.
Pe fond, pârâta a învederat că reclamanta a fost angajata societăţii în funcţia de consilier juridic debutant, conform contractului individual de muncă nr. 709/27.09.2011 încheiat pe durată nedeterminată.
Din pricina situaţiei dificile din punct de vedere economic, a lipsei lucrărilor specifice obiectului de activitate a societăţii, în perioada de iarnă a fiecărui an calendaristic angajatorul s-a văzut obligat să reducă personalul societăţii.
Au fost afectate mai multe categorii de personal, din toate compartimentele funcţionale ale societăţii, fiind emise mai multe dispoziţii colective sau individuale, printre care şi dispoziţia contestată.
Pârâta a mai arătat că în prezent situaţia economică a societăţii nu s-a îmbunătăţit şi nu-şi mai permite angajarea de personal.
În drept, art. 205 C. pr. civilă.
A fost anexată documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate.
La termenul de judecată din data de 02.06.2014 instanţa a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Acţiune scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine:
Prin Dispoziţia nr. 2/09.01.2014 emisă de pârâta …, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei … în baza art. 65 al. 1 din Codul muncii, începând cu data de 13.01.2014.
Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie sa fie efectivă şi să aibă o cauza reală şi serioasă.
Dispoziţia emisă de pârâtă, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului trebuie sa fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează faţă de cele referitoare la temeinicia deciziei.
Potrivit art. 76 din Codul muncii republicat, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului.
În cuprinsul Dispoziţiei contestate sunt expuse motivele care au determinat pe angajator să dispună măsura contestată şi anume lipsa lucrărilor specifice activităţii şantierului de construcţii şi reabilitare drumuri, a condiţiilor economice şi menţiunile procesului-verbal nr. 3/10.01.2014 al Comisiei de încadrare, promovare şi disponibilizare a personalului.
Instanţa subliniază că este suficient ca angajatorul să enumere motivele ce au stat la baza deciziei de concediere, acestea să fie prezentate într-o manieră concisă şi clară, fără să fie evidenţiată neapărat o legătură de cauzalitate directă între situaţia financiară a societăţii şi menţinerea locului de muncă al reclamantei.
Acest ultim aspect se impune a fi analizat numai cu ocazia verificării temeiniciei contestaţiei, pe baza documentaţiei ce stă la baza deciziei contestate.
Referindu-se la preaviz, art. 75 alin. 1 din Codul muncii prevede că persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) si d), al art. 65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare.
Or, dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă a fost emisă în data de 09.01.2014, făcându-se menţiunea că îşi produce efectele la data de 13.01.2014.
Pârâta a învederat în notele scrise depuse la dosar că reclamanta a solicitat renunţarea la termenul de preaviz, prin întocmirea fişei de lichidare şi intrarea în şomaj, aceasta beneficiind de indemnizaţie de şomaj în perioada 13.01-02.04.2014.
Instanţa reţine însă că situaţia premisă pentru renunţarea beneficiarului la termenul de preaviz este acordarea acestuia de către angajator, condiţie neîndeplinită în cauză, de vreme ce nu a fost respectat termenul prevăzut de Codul muncii.
Instanţa urmează să constate nerespectarea condiţiei imperative prevăzute la art. 76 lit. b) din Codul muncii, în sensul nerespectării termenului de preaviz prin dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă.
Sub aspectul temeiniciei dispoziţiei contestate, instanţa reţine că desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Or, prin notele scrise depuse la dosar, pârâta relevă că locul de muncă al reclamantei nu a fost desfiinţat, organigrama societăţii nefiind modificată. (fila nr. 29)
Pârâta a mai invocat art. 22 lit. f) din contractul colectiv de muncă pe anii 2013-2014, conform cu care angajatorul are dreptul să opereze reduceri de personal temporar, pe perioada de iarnă şi ori de câte ori interesele societăţii o cer.
Pârâta a mai arătat că a solicitat reclamantei reluarea activităţii prin adresa nr. 2017/07.04.2014, însă aceasta din urmă cu rea-credinţă a refuzat reîncadrarea.
Conform art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie sa fie efectivă şi să aibă o cauza reală şi serioasă.
Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie sa fie întemeiată pe unul dintre motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie sa prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului – stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului – pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.
Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.
Deşi pârâta face referire în dispoziţie la o încetare a contractului individual de muncă, susţine că măsura a avut numai un caracter temporar, fără să presupună desfiinţarea postului reclamantei, împrejurare în care măsura nu se poate justifica conform art. 65 din Codul muncii.
Cât priveşte art. 22 lit. f) din contractul colectiv de muncă pe anii 2013-2014, conform cu care angajatorul are dreptul să opereze reduceri de personal temporar, pe perioada de iarnă şi ori de câte ori interesele societăţii o cer, instanţa reţine că această prevedere nu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiei contestate şi în consecinţă nu poate fi invocată de pârâtă în apărare.
În acelaşi sens, art. 79 dispune că în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Sintagma invocata de pârâta în dispoziţia contestată, “lipsa de lucrări specifice activităţii de construcţii şi reabilitare drumuri, condiţiilor economice şi a procesului-verbal nr. 3/10.01.2014 al Comisiei de încadrare, promovare şi disponibilizare a personalului”, implică nu doar existenţa unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creşterea profitului, respectiv diminuarea pierderilor – ci este necesară dovedirea unor greutăţi reale în ansamblul activităţilor ce fac obiectul activităţii societăţii.
Raportat la aceasta, unitatea trebuia să-şi bazeze decizia de concediere pe împrejurări constatate într-o perioadă suficient de lungă, care să îndreptăţească presupunerea că nu este cazul unor situaţii accidentale care au dus la pierderi economice, însă o asemenea probă nu este făcută.
Societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei este singura soluţie posibilă în redresarea sa economică, celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.
Diminuarea activităţilor pe perioada de iarnă nu poate constitui prin ea însăşi o justificare a deciziei, de vreme ce putea fi anticipată la momentul încheierii contractului de muncă al reclamantei, raporturile de muncă fiind stabilite pe durată nedeterminată.
Pentru aceste motive, constatându-se că desfiinţarea locului de muncă nu a fost una reală şi efectivă, faţă de dispoziţiile art. 80 alin.2 din Codul muncii potrivit cu care, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, instanţa va dispune anularea dispoziţiei contestate şi reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior.
Avându-se în vedere dispoziţiile art.80 alin.1 din Codul muncii, instanţa va obliga angajatorul la plata către reclamantă a drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi de care reclamanta a fost lipsită de la data aplicării dispoziţiei contestate şi până la efectiva reintegrare în funcţia deţinută anterior emiterii dispoziţiei atacate.
Instanţa va dispune actualizarea acestor drepturi cu rata inflaţiei, cu motivarea că un creditor poate pretinde şi alte daune ce au caracter compensatoriu şi care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanţei datorată inflaţiei, după ce aceasta a ajuns la scadenţă. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine:
Reglementate de art. 453 N.C.P.C., cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani, pe care trebuie sa le suporte părţile în legătură cu activitatea procesuală.
Acestea pot fi puse de instanţă în sarcina părţii aflate în culpă procesuală, însă condiţionat de dovedirea lor de către partea interesată.
Reclamantul nu a depus dovezi care atestă suportarea de cheltuieli cu acest titlu, motiv pentru care instanţa va respinge ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta …, cu domiciliul în …, în contradictoriu cu pârâta …, cu sediul în ….
Anulează Dispoziţia emisă de pârâtă sub nr. 2/09.01.2014 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Dispune reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii dispoziţiei atacate.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi de care reclamanta a fost lipsită de la data aplicării dispoziţiei contestate şi până la efectiva reintegrare în funcţia deţinută anterior emiterii dispoziţiei atacate, actualizate cu rata inflaţiei.
Respinge ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul Constanţa.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14.08.2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI
… …
GREFIER,
