-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 252 alin. (2) lit. c)
În cazul în care cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului nu a fost obligatorie, potrivit legii, decizia de sancţionare disciplinară nu trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, astfel încât absenţa acestei menţiuni nu se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară.
Pe cale de consecinţă, dacă angajatorul a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului, deşi aceasta nu era obligatorie conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, neindicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile nu atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare a salariatului cu sancţiunea disciplinară a avertismentului scris.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 550 din 20 martie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 3264/PI22.11.2012, pronunţată în dosarul nr. 7611/30/2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia nulităţii absolute, precum şi cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâta SN Aeroportul Internaţional Traian Vuia Timişoara SA Ghiroda.
A anulat decizia de sancţionare disciplinara nr. 113/24.07.2012, emisă de pârâtă pe seama reclamantului şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul este angajatul pârâtei SN Aeroportul Internaţional Traian Vuia Timisoara SA Ghiroda, în cadrul Serviciului Dispecerat Dirijare/Direcţia Operaţional, având funcţia de controlor sol.
Prin decizia nr. 113/24.07.2012, pârâta a procedat la sancţionarea disciplinară a reclamantului.
Potrivit art. 251 alin. (1) din Codul muncii, sancţiunea avertismentului scris se aplică fără derularea procedurii cercetării disciplinare. Aceste dispoziţii legale nu împiedică angajatorul să efectueze cercetarea disciplinară dacă doreşte, cum s-a întâmplat în speţă.
Dacă angajatorul optează pentru efectuarea cercetării disciplinare, el are obligaţia de a respecta prevederile legale care reglementează desfăşurarea întregii proceduri, ce reprezintă garanţii ale respectării dreptului la apărare al salariatului, iar nu să le aplice parţial.
Pe cale de consecinţă, decizia de sancţionare trebuie să respecte cerinţele de validitate impuse de art. 252 alin. (2) din Codul muncii, aceasta procedură neputând fi aplicată pro parte de câtre angajator, în funcţie de propriul său interes.
Din analiza deciziei de sancţionare, rezultă că ea nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, cerinţa a cărei omisiune atrage nulitatea actului emis în aceste condiţii raportat la art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că, prin decizia nr. 113/24.07.2012, intimatul a fost sancţionat disciplinar cu avertisment scris, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
Deşi, art. 251 alin. (1) din Codul muncii menţionează expres că sancţiunea avertismentului scris se aplică fără derularea procedurii cercetării disciplinare, conducerea societăţii a dat posibilitatea intimatului să se apere, astfel încât acesta a expus atât în scris, cât şi verbal toate apărările în favoarea sa, fiind asistat, la cererea lui, de către un reprezentant al Sindicatului Liber „16 Decembrie 1989″ Timişoara.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 251 alin. (1) cu cele ale art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, rezultă că decizia de sancţionare trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile doar pentru sancţiunile în cazul cărora cercetarea disciplinară este obligatorie. Or, în cazul aplicării sancţiunii disciplinare a avertismentului scris cercetarea disciplinară nu este obligatorie.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimatul a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin acţiunea pendinte, reclamantul a contestat decizia nr. 113/24.07.2012, emisă de către Directorul general al SN Aeroportul Internaţional Timişoara – Traian Vuia SA Ghiroda, solicitând anularea acesteia cu consecinţa înlăturării sancţiunii disciplinare a avertismentului scris aplicată reclamantului.
Instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, prin hotărârea recurată, că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, în temeiul art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, dat fiind că nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, „sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”. Art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii reglementează sancţiunea disciplinară a avertismentului scris. Reglementarea cercetării disciplinare prealabile a avut ca scop prevenirea unor măsuri abuzive, nelegale sau netemeinice dispuse de către angajator.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate anterior, dacă regulamentul de ordine interioară sau contractul colectiv de muncă aplicabil nu prevede obligativitatea angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă indiferent de sancţiunea disciplinară aplicată, acesta nu are obligaţia efectuării unei cercetări disciplinare prealabile în cazul în care aplică salariatului, pentru abaterea disciplinară săvârşită, sancţiunea disciplinară a avertismentului scris. Având în vedere că sancţiunea disciplinară a avertismentului scris este cea mai uşoară sancţiune disciplinară ce poate fi aplicată unui angajat în ipoteza săvârşirii unei abateri disciplinare, legiuitorul a apreciat că, în cazul aplicării ei, nu este necesară cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului, însă angajatorul poate efectua cercetarea disciplinară prealabilă şi într-o asemenea ipoteză.
În ipoteza în care angajatorul efectuează cercetarea disciplinară prealabilă, deşi nu are o obligaţie legală în acest sens, nu se impune constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la această cercetare, întrucât o astfel de sancţiune ar fi excesivă în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat sancţionarea angajatorului cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară în absenţa cercetării disciplinare prealabile, iar angajatorul a dat dovadă de bună-credinţă, conform art. 8 alin. (1) din Codul muncii, permiţând salariatului să-şi formuleze apărarea şi să fie asistat de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este, în scopul aflării adevărului şi stabilirii temeinice a existenţei unei abateri disciplinare a acestuia, cu toate că nu avea o îndatorire legală în acest sens.
Art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii dispune că: „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: … motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea”.
Din modul de redactare al art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii rezultă că incidenţa sancţiunii nulităţii absolute, reglementată de acest text legal, trebuie apreciată prin raportare la dispoziţiile art. 251 din Codul muncii.
Dacă, potrivit art. 251 alin. (1) din Codul muncii, cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului nu a fost obligatorie, decizia de sancţionare disciplinară nu trebuie să cuprindă menţiunea indicată la art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, iar absenţa acestei menţiuni nu se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară. Aceeaşi interpretare a art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii se impune şi în situaţia în care angajatorul a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului deşi aceasta nu era obligatorie, conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, astfel încât neindicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile nu atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare a salariatului cu sancţiunea disciplinară a avertismentului scris.
În speţă, pârâta a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului reclamant, deşi a aplicat, prin decizia contestată, sancţiunea disciplinară a avertismentului scris.
Din considerentele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) şi alin. (5) din Codul de procedură civilă, va admite recursul pârâtei ca fiind întemeiat şi va casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş spre soluţionare în fond, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului pricinii.
