Noţiunea juridică de „loc de muncă” în accepţiunea folosită în materia sănătăţii şi securităţii în muncă este definită în Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, la art. 5 lit. k, unde se arată că locul de muncă este locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
Potrivit regulamentului de ordine interioară, angajaţilor le revine obligaţia să păstreze şi să folosească echipamentul de protecţie şi de lucru, precum şi dispozitivele de siguranţă în conformitate cu legislaţia în vigoare şi constituie abatere gravă, care poate conduce la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nerespectarea obligaţiei de a purta în mod corect echipamentul individual de protecţie şi de lucru, la locul de muncă.
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1993 din 30.09.2013 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 2137/102/2013 s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P. B. G. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, s-a dispus anularea deciziei de sancţionare nr. 72/18.02.2013, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la plata în favoarea reclamantului a sumei de 600 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.247 din Codul muncii raportat la art. 78-79 din acelaşi cod, întrucât potrivit fişei postului reclamantului „locul de muncă” al acestuia (în sensul art.177 alin.2 lit.d şi art.180 alin.3 şi art. 181 alin.1 din Codul muncii) este acela de şef Serviciu laborator de în încercări, cu o zonă de activitate determinată (pct.3) unde prestează muncă, zonă care nu include Pavilionul administrativ. De asemenea, potrivit pct. 7.2.2 din fişa postului, reclamantul utilizează echipamentul individual de protecţie „corespunzător scopului pentru care a fost acordat”.
S-a mai reţinut că participarea reclamantului la şedinţe administrative sau la convocări în birourile superiorilor ierarhici situate în Pavilionul administrativ al societăţii, conform art.7.8 din fişa postului, nu reprezintă prestarea muncii la locul de muncă al reclamantului, al căror riscuri au fot evaluate în Fişa de identificare a factorilor de risc profesional pentru „locul de muncă” de şef Serviciu laboratoare de încercări, din data de 10.02.2012, riscuri pentru care i-a fost stabilit echipamentul individual de protecţie prin Normativul specific compartimentului său.
Dacă pârâta angajatoare dorea ca în Pavilionul administrativ sau pe traseele de acces ori pe teritoriului societăţii să fie purtat un anumit echipament de protecţie, era obligată, în temeiul art.12 alin.1 lit.a şi b şi art.13 lit.r din Legea nr.319/2006, raportat la art.3 alin.1, art.4, art.5 alin.2, art.7, art.13 şi 14 din H.G.nr.1048/2006, să evalueze riscurile existente (dacă există) în Pavilionul administrativ şi pe căile de acces din societate şi să stabilească echipamentul specific de protecţie pentru aceste riscuri. În plus, în baza art.20 alin.1 din Legea nr.319/2006 şi art.9 şi art.11 din H.G.nr.1048/2006, pârâta trebuia să îl informeze pe reclamant privind aceste riscuri. Or, deşi pârâtei îi revenea sarcina probei, conform art.272 din Codul muncii, aceasta nu a putut depune fişele de evaluare a riscurilor pentru Pavilionul administrativ sau căile de acces; notele de informare şi fişele de instruire a reclamantului pentru utilizarea echipamentului în aceste locuri.
S-a mai arătat că dacă angajatorul ar fi pretins ca echipamentul de protecţie să fie purtat de salariaţi şi în afara locului de muncă stabilit în compartimentul funcţional al societăţii, pe întreg teritoriul societăţii, atunci ar fi trebuit să asigure locuri corespunzătoare de îmbrăcare a acestor echipamente la poarta societăţii, la intrarea în societate, respectiv de predare a acestora la ieşire, conform art.10 alin.1 din H.G.nr.1048/2006.
Ca atare, instanţa a remarcat faptul că, în condiţiile date, reclamantul nu avea obligaţia de a purta echipamentul individual de protecţie în Pavilionul administrativ al societăţii, neexistând astfel abaterea disciplinară imputată de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri pârâta SC A. SA, prin reprezentant legal, a formulat apel, solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea apelului, pârâta a arătat că prima instanţă a ignorat prevederile art. 5 lit. k din Legea nr. 319/2006 care definesc noţiunea de „loc de muncă”, precum şi art. 5 lit. j din acelaşi act normativ, care defineşte noţiunea de echipament de protecţie, reţinând în mod greşit că purtarea bocancilor şi salopetei nu se impunea în condiţiile în care nu au fost depuse fişe de evaluare a riscurilor pentru Pavilionul administrativ sau căile de acces.
Apelanta a mai arătat că o atare probă a fost solicitată, însă instanţa a respins-o prin Încheierea din data de 18.06.2013, consemnându-se în încheiere că o fişă de evaluare a riscurilor pentru pavilionul administrativ nu era necesară. Or, în acest context, nedepunerea acestui înscris nu putea fi imputată pârâtei.
Referitor la pretinsa lipsă a notelor de informare şi a fişelor de instruire a reclamantului pentru utilizarea echipamentului în aceste locuri, s-a arătat că nici unul din textele legale invocate de instanţă, art. 20 alin. 1 din Legea nr. 319/2006, art. 9 şi art. 11 din HG nr. 1048/2006 nu prevăd întocmirea unor astfel de documente, ci a unor instrucţiuni de lucru.
Apelanta a mai subliniat că potrivit fişei de identificare a factorilor de risc profesional întocmită chiar de către reclamant şi aprobată de Serviciul intern de prevenire şi protecţie, bocancii şi salopeta nu constituie numai echipament de protecţie individuală ci şi echipament de lucru, ce trebuie folosit pe toată durata exercitării activităţii, respectiv pe întreaga platformă a societăţii şi pe toată durata timpului de lucru.
În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Intimatul P. B. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei şi menţinea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
În acest sens, intimatul a arătat că participarea la şedinţe administrative sau la convocări în birourile superiorilor ierarhici nu reprezintă prestarea muncii la locul de muncă. Astfel, noţiunea juridică de loc de muncă în accepţiunea folosită în materia sănătăţii şi securităţii în muncă se referă la postul ocupat de salariat, în care a fost încadrat în muncă, corespunzător compartimentului funcţional al angajatului, în speţă, laboratorul de încercări.
Apelanta a formulat răspuns în întâmpinare, în care a arătat că intimatul se afla la locul de muncă inclusiv în cursul deplasărilor la şedinţele din pavilionul administrativ.
S-a mai arătat că prin sancţionarea reclamantului nu i s-a aplicat un tratament discriminatoriu, întrucât toţi şefii de secţii şi servicii care nu au purtat bocanci şi salopetă au fost sancţionaţi.
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat că apelul promovat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 72/18.02.2013, reclamantul, în calitate de şef serviciu laboratoare de încercări, a fost sancţionat disciplinar cu avertisment scris, reţinându-se că prin Nota de constatare nr.7/05.02.2013 formulată de către doamna P. R., lucrător desemnat SSM din cadrul Serviciului Intern de Prevenire şi Protecţie, s-a adus la cunoştinţa conducerii societăţii faptul că, la controlul efectuat în data de 05.02.2013, ora 10,00, la cererea numitului G. C., director operaţional, cu ocazia şedinţei teleoperative desfăşurată în incinta Pavilionului administrativ, salariatul P. B. G. nu era echipat corespunzător cu echipament de protecţie, respectiv nu purta bocanci şi pantaloni de salopetă.
În decizia de sancţionare au fost invocate prevederile art.248 alin.1 lit. a din Codul muncii, ca urmare a faptului că salariatul P. B. G. nu a purtat în mod corespunzător echipamentul de protecţie aflat în dotare, încălcând prevederile art. 87 pct.2 din Contractul colectiv de muncă(nepurtarea echipamentului de protecţie se consideră abatere disciplinară şi se sancţionează conform Regulamentului intern), art.67 lit. f din ROI (în afara obligaţiilor prevăzute anterior, angajaţilor din SC A. SA le revine obligaţia să păstreze şi să folosească echipamentul de protecţie şi de lucru, precum şi dispozitivele de siguranţă în conformitate cu legislaţia în vigoare) şi art. 72 lit. c din ROI (în afara situaţiilor expres precizate în prezentul Regulament, se consideră abatere gravă şi poate conduce la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nerespectarea obligaţiei de a purta în mod corect echipamentul individual de protecţie şi de lucru, la locul sau de muncă), precum şi dispoziţiilor cap. IX din Contractul individual de muncă.
Pentru postul deţinut de reclamant a fost întocmită de către acesta fişa de identificare a factorilor de risc profesional, la data de 10.02.2012, aprobată ulterior de Serviciul intern de prevenire şi protecţie, în care a fost stabilit echipamentul individual de protecţie şi echipamentul de lucru, care conţine bocanci, cămaşă, cască de protecţie, pelerină, pufoaică, salopetă, mască de gaze.
Într-adevăr, conform fişei postului reclamantului locul de muncă al acestuia este acela de şef Serviciu laborator de încercări, cu o zonă de activitate determinată (pct.3) unde prestează muncă, zonă care nu include Pavilionul administrativ, iar potrivit pct.7.2.2 din fişa postului, reclamantul utilizează echipamentul individual de protecţie corespunzător scopului pentru care a fost acordat. Însă noţiunea juridică de „loc de muncă” în accepţiunea folosită în materia sănătăţii şi securităţii în muncă este definită în Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, la art. 5 lit. k, unde se arată că locul de muncă este locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
Prin urmare, chiar dacă pavilionul administrativ nu a fost cuprins la pct. 3 din fişa postului, este evident că utilizarea echipamentului de protecţie, care este identic cu echipamentul de lucru, aşa cum rezultă din fişa de identificare a factorilor de risc profesional, trebuia purtat pe întreaga platformă a unităţii şi în Pavilionul administrativ, corespunzător scopului pentru care a fost acordat. Aceasta nu înseamnă, aşa cum a susţinut reclamantul că ar fi trebuit să meargă cu masca de gaze la şedinţă, dar bocancii şi pantalonii de salopetă trebuia să-i poarte. În acest sens, Curtea a reţinut că în fişa de identificare a factorilor de risc la care am făcut referire anterior (fila 21 în dosarul de fond), s-a avut în vedere şi faptul că activitatea desfăşurată de reclamant presupune şi deplasări pe platforma Azomureş, or, o atare deplasare pe platforma unităţii a fost necesară şi pentru ca reclamantul să participe la şedinţa din pavilionul administrativ. Prin urmare, dacă echipamentul de protecţie a fost stabilit avându-se în vedere şi riscurile la care angajatul este expus în perioada acestor deplasări pe platforma unităţii, argumentele acestuia în sensul că nu era obligat să poarte bocancii şi salopeta cu ocazia deplasării în pavilionul administrativ nu pot fi primite. Din această perspectivă este nerelevant faptul că nu s-au depus la dosar fişele de evaluare a riscurilor pentru Pavilionul administrativ sau căile de acces, instanţa reţinând în mod eronat această împrejurare în hotărâre, cu atât mai mult cu cât în încheierea din data de 18.06.2013 a stabilit că depunerea fişei de evaluare a riscului din pavilionul administrativ nu este necesară soluţionării cauzei, respingând solicitarea reclamantului sub acest aspect.
Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că decizia de sancţionare nu este lovită de nulitate, fiind emisă‚ cu respectarea prevederilor legale, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a schimbat hotărârea ce face obiectul prezentei analize şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.
