MATERIE: DREPTUL MUNCII
OBIECT:
Dreptul muncii. Obligaţia de restituire a sumelor reţinute cu titlu de garanţie incumbă angajatorului şi nu băncii depozitare. Riscul falimentului băncii, aparţine angajatorului în virtutea culpei în alegerea depozitarului şi nicidecum angajatului pe numele căruia se consemnează sumele reţinute cu titlu de garanţie.
Temei de drept: art.15 alin. 1, art. 16 şi 17 lit. a din
Legea 22/1969
Sursa primară:
Decizia civilă nr.970/21.05.2009-R a Curţii de Apel Oradea
(dosar nr.4634/83/2007)
Prin sentinţa civilă nr.83/D din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei M.M. formulată împotriva pârâtului S.M. CAREI, având ca obiect restituirea garanţiei în numerar, cu dobânzile aferente, actualizate cu indicele de inflaţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, Tribunalul Satu Mare – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Încheierea nr.440/05.12.2007, a statuat că litigiul cu soluţionarea căruia a fost investit are natura unui litigiu de muncă şi, de aceea, a transpus cauza la Secţia civilă a aceleiaşi instanţe.
În urma încheierii de transpunere a cauzei de la secţia comercială şi de contencios administrativ la secţia civilă, pricina a fost înregistrată sub dosar nr.4634/83/2007.
Tribunalul a constatat că este competent să soluţioneze conflictul de drepturi de faţă, atât ratione materiae, conform art.2 pct.1 lit.c C.proc.civ., cât şi din punct de vedere teritorial, potrivit art.284 Codul muncii.
Examinând cererea reclamantei, tribunalul a considerat că aceasta nu poate fi satisfăcută, fiindcă obligaţia restituirii garanţiei în numerar nu incumbă spitalului pârât, ci băncii depozitare.
S-a mai reţinut de instanţa de fond că, este adevărat că garanţia în numerar se reţine de către angajator în rate lunare de 1/10 din salariul tarifar lunar sau din câştigul mediu pe o lună (art.13 din Legea nr.22/1969) şi că angajatorul are obligaţia de a depune garanţia la CEC sau la o altă bancă (art.15 alin.1 teza I, din acelaşi act normativ) fiind adevărat şi că în casieria angajatorului se păstrează carnetul de consemnare (art.15 alin.1 teza a II-a din Legea nr.22/1969), însă s-a apreciat că aceste dispoziţii nu infirmă concluzia tribunalului şi, în final, soluţia adoptată, fiindcă garanţia în numerar se înscrie într-un carnet de consemnare pe numele gestionarului (art.15 alin.1), angajatorul, la încetarea contractului de muncă, are obligaţia să elibereze gestionarului, în termen de cel mult 10 zile, carnetul de consemnare împreună cu o comunicare către bancă în care să arate că titularul are dreptul să ridice garanţia (art.16 alin.1) şi banca este obligată să elibereze sumele depuse drept garanţie titularului carnetului de consemnare, pe baza comunicării făcute de angajator (art.17 lit.a din Legea nr.22/1969).
Pentru considerentele expuse, instanţa de fond, în temeiul art.281-291 Codul muncii şi art.70-82 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, a respins acţiunea reclamantei, având ca obiect restituirea garanţiei în numerar, cu dobânzile aferente, actualizate cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs M.M., solicitând modificarea în totalitate a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, obligarea pârâtei la restituirea în favoarea recurentei reclamante a sumei reprezentând garanţiile în numerar reţinute de către pârâtă, actualizată cu rata inflaţiei.
În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele:
-instanţa de fond nu a analizat circumstanţele, împrejurările de fapt care au garantat naşterea litigiului;
-unitatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de încunoştinţare a reclamantei că poate ridica sumele consemnate în contul instituţiei şi de eliberare, în termen de 10 zile, carnetul de consemnare şi o comunicare către CEC sau instituţia bancară în care să arate că titularul are dreptul să ridice garanţia;
-în adresa nr.1142 din 20.03.2007 reclamanta s-a referit la anul 1999 şi nu anul 2000, ca atare în mod eronat, intimata susţine că reclamanta ar fi recunoscut că a fost înştiinţată de către conducerea unităţii ca să ridice sumele constituite în contul special deschis de S.M.Carei;
-reclamanta nu a avut relaţii contractuale directe cu banca şi doar cu ocazia luării la cunoştinţă a întâmpinării a aflat adevăratul motiv pentru care nu i s-au restituit sumele de bani reţinute de intimată lunar, adică faptul că societatea bancară a intrat în faliment încă din anul 1999, fapt despre care titularii garanţiilor nu au fost încunoştinţaţi;
-având în vedere şi concluziile expertului S.I., recurenta nu poate fi lipsită de suma de bani reţinută drept garanţii financiare precum şi a dobânzilor aferente.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, arătând că pretenţiile formulate sunt lipsite de temei, sentinţa recurată fiind legală, astfel prin aceasta au fost analizate toate circumstanţele, împrejurările de fapt care au generat naşterea litigiului. Intimatul, făcând trimitere la principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale, susţine că fiecare gestionar care avea constituită garanţie numerar trebuia să-şi ridice personal sumele de bani, ca atare nu trebuie pusă în sarcina unităţii neîndeplinirea acestei obligaţii ci dimpotrivă suportarea consecinţelor pe care le incumbă neglijenţa şi indiferenţa reclamantei revine acesteia.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, instanţa reţine următoarele:
Soluţia instanţei de fond de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, este eronată, fiind rezultatul unei aplicări greşite a dispoziţiilor legale incidente în speţă.
Astfel, deşi în cadrul considerentelor instanţa de fond a făcut o enunţare a dispoziţiilor legale ce instituiau mai multe obligaţii în sarcina angajatorului, în totală contradicţie cu dispoziţiile respective a concluzionat că obligaţia privind restituirea garanţiei în numerar nu incumbă spitalului pârât, ci băncii depozitare.
Este evident că, în speţă, intimatul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia înscrisă în sarcina angajatorului la articolul 16 alineatul 1 din Legea nr.22/1969, potrivit cu care acesta, la încetarea contractului de muncă, are obligaţia să elibereze gestionarului, în termen de cel mult 10 zile, carnetul de consemnare împreună cu o comunicare către bancă în care să arate că titularul are dreptul să ridice garanţia.
Prin cererea din 25.10.2006 adresată conducerii S.M.Carei, recurenta reclamantă a solicitat restituirea garanţiei cu dobânda aferentă, arătând că urmează a se pensiona. Ulterior a intervenit încetarea raporturilor de muncă dintre părţi prin pensionarea recurentei, respectiv în cursul lunii noiembrie 2006, fără ca intimatul să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută în textul de lege mai sus enunţat, situaţie în care la data de 20 martie 2007 recurenta a revenit cu o nouă cerere adresată conducerii intimatului, iar la data de 19 octombrie 2007 a pornit prezentul proces.
În speţă, nu este vorba despre vreo culpă în sarcina reclamantei din cauză, astfel cum susţine intimatul în cadrul apărărilor sale, câtă vreme fără îndoială aceasta este îndrituită la restituirea sumelor reţinute şi constituite ca şi garanţii financiare, iar unitatea intimată era obligată, odată cu pensionarea recurentei, să-i elibereze acesteia, în termen de cel mult 10 zile, carnetul de consemnare împreună cu o comunicare către bancă în care să arate că titulara are dreptul să ridice garanţia.
În absenţa îndeplinirii de către intimata pârâtă a obligaţiilor de mai sus, culpa aparţine acesteia, prin urmare pretenţia de restituire în favoarea recurentei reclamante a sumei de 327,27 lei actualizată cu rata inflaţiei este găsită de instanţa de recurs ca fiind întrutotul justificată.
Referitor la suma mai sus indicată, este de subliniat că reclamanta este îndreptăţită, în baza dispoziţiilor art.15 alin.2 din Legea nr.22/1969, la restituirea sumei consemnate în contul bancar cu titlu de sold, la care se adaugă dobânzile aferente, astfel reclamantei i se cuvine în total suma de 3.272.710 lei (ROL), actualizată cu rata inflaţiei de la data de 15.12.2008 până la data plăţii efective, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul S.I. (fila 130).
Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentinţa în sensul că va admite acţiunea şi, în consecinţă, va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 327,27 lei (RON), actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
În conformitate cu prevederile art.274 din Codul de procedură civilă, intimata pârâtă va fi obligată la plata sumei de 380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond (onorariu pentru expert).
