Potrivit art. 69 din Legea nr. 360/2002 raporturile de serviciu ale poliţistului încetează atunci când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiuni săvârşite din culpă. Noţiunile de eliberare din funcţie şi încetare a raporturilor de serviciu nu sunt identice.
Prevalându-se de prerogativa conferită prin dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, funcţie de care „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim”, în speţă, reclamanta I.R. solicită a se dispune, în contradictoriu cu pârâtul M1NISTERUL AFACERILOR DE INTERNE şi în conformitate cu dispoziţiile art. 18 punct 4 din legea sus-menţionată, anularea Ordinului Ministrului Afacerilor de Interne nr. II/4809 datat 17.10.2013, în baza căruia s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu în cadrul IPJ Covasna, urmare a condamnării sale definitive la o pedeapsă rezultantă neprivativă de libertate.
Mai exact, reclamanta, ofițer de poliție judiciară, trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. 959/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost condamnată definitiv prin Decizia nr. 2755/18.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la o pedeapsă finală de 6 luni închisoare, în maniera suspendării condiționate, permisivă prin dispozițiile art. 81 Cod penal. Prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. II/4809 din 17.10.2013, ca urmare a acestei condamnări şi a propunerii Inspectoratului de Poliţie Judeţean C. nr. S/27758 din 04.10.2013, în temeiul dispoziţiilor art.7 alin. (5) din Ordonanţa de Urgenţă. a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea M.A.I., aprobată prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare şi în conformitate cu prevederile art.69 alin. (1) şi art.73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu începând cu data de 18.09.2013. Înainte de a se adresa instanţei cu prezenta acţiune, în baza Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, a formulat plângere prealabilă prin avocat, solicitând revocarea acestui ordin pentru motive de nelegalitate şi de netemeinicie, plângere ce a fost respinsă. Începând cu data de 22.04.2013, reclamanta susține că a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi de o indemnizaţie lunară aferentă. În probațiune, în acest sens a depus Dispoziţia nr.29069 din 18.04.2013 emisă de Seful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului C. şi Certificatul de naştere seria … al copilului C.E.. Dacă în perioada 18.04.2013 – 14.10.2013, reclamanta a primit drepturile cuvenite, ca urmare a emiterii Ordinului a cărui anulare o solicită, susține că a fost obligată să restituie suma de 1056 lei reprezentând „ norma de hrană necuvenită” pentru perioada 18- 30.09.2013 şi pentru luna octombrie 2013 precum şi suma de 348 lei, reprezentând „indemnizaţie creştere copil necuvenită” pentru perioada 18 — 30.09.2013. Potrivit dispoziţiilor art.21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 96/2003, privind protecţia maternităţii la locul de muncă, „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei care se află în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până 1a 2 ani”. De la această prevedere imperativă există o singură derogare, cuprinsă în mod explicit în alin. (3) al art.21: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, in condiţiile legii”. De asemenea, O.U.G. nr.111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului prevede că persoanele care în ultimul an anterior nașterii copilului au realizat timp de 12 luni venituri din salarii pot beneficia opțional de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară. Angajatorul are obligaţia de a aproba concediul pentru creşterea copilului prevăzut la art.2 alin. (1), precum şi concediul fără plată prevăzut la art.6 alin. (1). Perioada de acordare se stabileşte de comun acord cu angajatorul. Prin urmare, susține reclamanta, este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu salariatei/salariatului care se află in concediu pentru creşterea copilului in vârstă de până la 1 an sau până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap. Prin urmare, dispoziţiile art.21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr.96/2003 şi ale art.25 alin. 2 din O.U.G. nr. 111/2010, interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantei, în perioada în care aceasta se află in concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani. Actele normative mai sus citate, instituie o singură derogare de la această interdicţie şi anume, doar în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, in condiţiile legii, situaţie care nu este însă aplicabilă în prezenta cauză. În consecinţă, prezenta acţiune având ca obiect anularea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/4809 din 17.10.2013, este, în opinia reclamantei, întemeiată În replică, pârâtul, prin întâmpinarea depusă cu respectarea cerințelor inserate în art. 205-206 din Codul de procedură civilă, învederează că deși reclamanta solicită anularea O.M.A.I. nr. II/4809 din 17.10.2013 prin care s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu, invocând ca şi motiv de nelegalitate a acestui act administrativ faptul că la data emiterii acestuia se afla în concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani, motiv susţinut de prevederile art. 21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 96/2003, practic prin ordinul în discuție, la propunerea IPJ C., în temeiul art. 69 alin. 1 lit. i şi art. 73 alin. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, s-a constatat doar încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a intervenirii unei hotărâri penale definitive de condamnare a sa la o pedeapsă finală de 6 luni închisoare pentru două infracțiuni concurente comise cu intenție și nu din culpă. Mai exact, dacă dispoziţiile art. 21 alin. 1 lit. d din OUG nr. 96/2003 invocate de către reclamantă reglementează doar măsuri de protecție socială pentru salariatele gravide și mame, lăuze sau care alăptează, funcție de prevederile Legii nr. 360/2002 încetarea raporturilor de serviciu în situaţia existenţei unei condamnări nu se dispune, ci operează de drept, emitentul actului administrativ neavând competenţa de a dispune încetarea raporturilor de serviciu, ci doar de a lua act că aceasta a intervenit de drept la data prevăzută de lege, respectiv când hotărârea a rămas definitivă. În conformitate cu prevederile art. 69 alin.(1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare: „încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenta de acordare a gradelor profesionale şi are loc: când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor in care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă”. În considerarea prevederilor legale care reglementează cazurile care determină încetarea raporturilor de serviciu ale po1iţiști1or, precum şi a situaţiei reclamantei, condamnată definitiv pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie, a fost emis O.M.A.I. nr. II/4809 din 17.10.2013 prin care s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu, acestea încetând de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Potrivit celor inserate în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, poliţistul este investit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele competentelor stabilite prin lege, iar una dintre condiţiile necesare dobândirii acestei calităţi este aceea de a nu avea antecedente penale (aşa cum rezultă din art. 10 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat). Prin urmare, prevederile legale invocate în cererea introductivă nu pot fi primite ca motive de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare se solicită, având în vedere că acestea instituie obligaţia în sarcina angajatorului de a nu dispune încetarea raporturilor de serviciu, ci de a constata că acestea au încetat de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Se arată de asemenea că susţinerile reclamantei sunt nefondate, având în vedere prevederile art. 38 alin.(3) din H.G.nr.52/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „în situaţia în care perioada concediului pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiei aferente raportului de muncă sau de serviciu al persoanelor prevăzute la alin.1 încetează, plata indemnizaţiei se asigură, prin agenţiile teritoriale, până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an, după caz, 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap”. Astfel cum reiese din Adresa I.P.J. C. nr. 26667 din 12.12.2013, reclamanta a beneficiat şi beneficiază în continuare de plata indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, astfel încât aceasta nu poate justifica o vătămare. Concluzionând, pârâtul solicită a se constata legalitatea O.M.A.I. nr. 11/4809 din 17.10.2013 şi a se dispune respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată. Curtea, cercetând cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, raportând susţinerile reclamantei la dispozițiile legale incidente, a reținut următoarele : – dacă manifestarea de voință a autorității administrației publice trebuie făcută, de regulă, în formă scrisă, pentru că voința neexteriorizată nu poate produce efecte juridice, în speță, un subiect de drept investit cu putere publică, mai precis o autoritate publică de interes național, a emis un act administrativ datat 17.10.2013 prin care a constatat, începând cu data de 18.09.2013, încetarea raporturilor de serviciu ale inspectorului de poliție IR din cadrul IPJ C., urmare a condamnării sale în baza unei hotărâri penale definitive, respectiv decizia nr. 2755/18.09.2013 a ÎCCJ. Aceasta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare, alegându-se ca și modalitate de executare suspendarea condiționată pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, – în privința Ordinului nr. II/4809/17.10.2013, opozabil unui poliţist sancţionat penal, se pune problema cenzurării unui act administrativ: a) emis de un organ unipersonal competent și în limitele competenței sale, respectiv a unui ordin emis de Ministrul Afacerilor de Interne în temeiul dispozițiilor art. 7 din OUG nr. 30/2007, acesta având aptitudinea legală de a conduce acest minister şi de a emite acte administrative de genul celui în discuţie, b) emis în forma scrisă și cu procedura prevăzută de lege,
c) conform din punct de vedere al conținutului cu dispozițiile legale în vigoare, întemeiat juridic, bazându-se în principal pe dispoziţiile art 69 alin. 1 lit i din Legea nr. 360/2002 funcție de care „încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc:
i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă”, pe dispozițiile art. 7 din OUG nr. 30/2007 în raport cu care „în exercitarea atribuţiilor legale, ministrul internelor şi reformei administrative emite ordine şi instrucţiuni, care pot avea caracter normativ sau individual”, ministrul fiind cel care reprezintă și angajează ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, pe mențiunile inserate în decizia penală nr. 2755/2013 a ÎCCJ menționată mai sus, d) al cărui semnatar nu a interpretat greşit dispoziţiile legale enumerate în preambulul său, după cum nu a aplicat o altă dispoziţie decât cea care trebuia aplicată raportului social cu care a fost investit,
– dacă în esenţă, nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul în care nu se respectă la încheierea unui act juridic administrativ condiţiile sale de validitate iar în privinţa legii în raport cu care se apreciază existenţa cauzei de nulitate, legiuitorul optează pentru legea în vigoare la momentul încheierii actului („tempus regit actum”), şi în speţă reclamanta urma a indica cauzele anulării actului atacat, existente la momentul adoptării lui. Prin urmare, nulitatea presupune un act nevalabil, cauzele sale fiind contemporane momentului încheierii actului, nepresupunând neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui. Ea intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic, în cazul nerespectării formei cerută ad validitatem. Or, în speţă, ordinul înregistrat sub nr. II/4809 datat 17.10.2013 nu produce efecte contrarii normelor juridice ce guvernează încheierea sa valabilă, nu a fost emis în temeiul unor dispoziţii legale abrogate sau neconstituţionale, nu prezintă vicii de ilegalitate, vicii care să fi fost expuse şi probate de către reclamantă. Mai mult, prin acţiunea dedusă judecăţii deşi se solicită a se constata anularea unui act administrativ, nu se invocă încălcarea condiţiilor de fond, de formă sau de procedură stabilite de lege pentru validitatea lui. Aspectele expuse de către reclamantă nu afectează validitatea actului sus menţionat, acesta având valoare juridică prin el însuşi, valoare care îi creează o prezumţie de autenticitate şi de veridicitate ce poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care în speţă lipseşte,
– actul atacat este emis de persoana care are abilitare legală de a-l emite, cuprinzând toate elementele obligatorii, raportându-se la un poliţist condamnat pentru două infracţiuni concurente prin hotărâre judecătorească definitivă, vizând practic doar încetarea raporturilor sale de serviciu începând cu data rămânerii definitive a deciziei penale. Prin urmare, petentei, sancţionată penal, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. 1 lit. d din OUG nr. 96/2003 ci cele ale art. 69 alin. 1 lit. i din Legea nr. 360/2002, încetarea raporturilor sale de serviciu fiind cauzată de condamnarea sa penală, situaţie incompatibilă cu statutul de poliţist. Reclamanta a fost menţinută în activitate până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, iar încetarea raporturilor de serviciu nu a generat şi întreruperea virării indemnizaţiei prevăzută de art. 2 din OUG nr. 111/2010, considerent faţă de care au fost transmise Primăriei S. documentele care au stat la baza acordării concediului de creştere şi îngrijire a copilului în vârstă de până la doi ani, concediu ce se va finaliza la data de 15.01.2015. Indiferent de data emiterii actului administrativ prin care se constată încetarea raporturilor de serviciu ale unui poliţist din considerentul mai sus expus, practic încetarea operează de drept de la momentul rămânerii definitive a deciziei penale, în speţă, începând cu data de 18.09.2013,
Date fiind cazurile care determină încetarea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, dar şi situaţia reclamantei, condamnată definitiv pentru două infracţiuni săvârşite cu intenţie, aflate în concurs real, sesizând că în această ipoteză încetarea operează de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi că practic ea nu se dispune ci se constată intervenită de către emitentul actului administrativ, care nu poate decât să ia act că aceasta a intervenit de drept la data prevăzută de lege, Curtea, faţă şi de considerentele sus expuse, a respins ca neîntemeiată acţiunea dedusă judecăţii, menţinând întru-totul actul administrativ atacat.
