Indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat acordată la încetarea contractului individual de muncă. Cuantificarea ei în situaţia în care salariatul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă pe parcursul întregului an calendaristic sau a unei părţi a acestuia
– Codul muncii, art. 145 alin. (2) şi art. 146 alin. (4)
– Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, art. 7 alin. (2)
Prevederile art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru se interpretează în sensul că se opun unor dispoziţii sau unor practici naţionale, care prevăd că la, încetarea raportului de muncă, nu se acordă nici o indemnizaţie pentru concediul de odihnă anual neefectuat lucrătorului care s-a aflat întregul an în concediu medical sau într-o parte din acesta, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite integral sau parţial dreptul la concediul anual plătit.
Art. 145 alin. (2) din Codul muncii aplicat coroborat cu art. 146 alin. (4) din Codul muncii nu asigură o transpunere corectă şi suficientă a prevederilor art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, astfel cum acestea au fost interpretate, în cauzele C-350/06 şi C 520/06, de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, dat fiind că art. 145 alin. (2) din Codul muncii permite interpretarea ca, în anumite situaţii, dreptul la obţinerea indemnizaţiei aferentă concediului de odihnă să nu fie recunoscut, deoarece se raportează la perioada de timp lucrată efectiv în favoarea angajatorului.
Prin urmare, salariatul are posibilitatea să invoce efectul direct pe verticală al Directivei 2003/88/CE, deoarece este o persoană fizică care îşi întemeiază cererea pe existenţa unui drept conferit de o prevedere clară, precisă şi necondiţionată din directivă, iar partea împotriva căreia este invocat efectul direct este o instituţie a statului.
Indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat se acordă, la încetarea contractului individual de muncă al salariatului, prin raportare la durata efectivă integrală a concediului de odihnă cuvenit pentru întregul an calendaristic, conform legii şi contractului individual de muncă, eventual contractului colectiv de muncă, chiar dacă angajatul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă pe parcursul întregului an calendaristic sau a unei părţi a acestuia.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1789 din 18 iulie 2012, dr. C.P.
Prin Sentinţa civilă nr. 1826/26.07.2011, pronunţată în Dosarul nr. 2958/108/2011, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta C.F. împotriva pârâţilor Şcoala Generală nr. 2 Curtici şi Consiliul Local al Oraşului Curtici.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost salariata pârâtei Şcoala Generală nr. 2 Curtici, având funcţia de cadru didactic – educatoare, până la data de 01.09.2010, când, prin Decizia nr. 148304, a încetat raportul de muncă, ca urmare a pensionării.
În anul şcolar 2009-2010 a fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât în perioada octombrie 2009 – 31 august 2010 a avut suspendat contractul individual de muncă, aflându-se în concediu medical.
Potrivit art. 140 alin. (2) din Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
În speţă, reclamanta, în anul şcolar 2009-2010, şi-a desfăşurat activitatea doar în intervalul 01.09.2009 – 04.10.2009, iar din 05.10.2009 până la sfârşitul anului şcolar a fost în concediu medical, astfel că acordarea compensării financiare a zilelor de concediu de odihnă nu mai poate fi realizată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.F., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, precum şi o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, fiind incidente motivele de modificare prevăzute la art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Dispoziţiile art. 140 alin. (2) din Codul muncii şi ale art. 50 lit. b) din acelaşi act normativ, astfel cum au fost ele interpretate de către prima instanţă, contravin prevederilor art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 2003/88/CE.
Articolul 7 alin. (2) din Directiva nr. 2003/88/ CE trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau practici naţionale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nici o indemnizaţie pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediu medical în toata perioada de referinţă sau într-o parte din aceasta şi/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să-şi exercite dreptul la concediul anual plătit (Hotărârea CJUE din 20 ianuarie 2009 în cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06 (răspunsul la întrebarea 3).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că dreptul la concediul anual al unui lucrător aflat în concediu medical, prescris legal, nu poate fi condiţionat de obligaţia de a fi lucrat efectiv în perioada de referinţă prevăzută într-un stat membru.
Este interpretarea oficială a textului comunitar, obligatorie pentru instanţele naţionale, însă de care instanţa de fond nu a ţinut seama, fără a aduce nici un argument juridic.
Aceste dispoziţii comunitare au prioritate faţă de dreptul intern, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Instanţa de fond a omis să analizeze acţiunea formulată cu referire la aceste dispoziţii legale, care constituie temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, mulţumindu-se să prezinte reglementarea naţională generală cuprinsă în Codul muncii.
De asemenea, hotărârea pronunţată este greşită şi prin aplicarea normei generale de către instanţa de fond, deşi concediile de odihnă ale personalului didactic din învăţământ sunt reglementate special în Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3251/12.02.1998.
Pct. 2 din Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3251/1998 prevede că personalul didactic beneficiază de concediu de odihnă cu durata integrală dacă a funcţionat în baza unui contract individual de muncă în tot cursul anului şcolar. Nu beneficiază de concediu de odihnă numai în situaţia în care a fost în incapacitate temporară de muncă întregul an şcolar.
Din întreaga reglementare rezultă că, atunci când voinţa legiuitorului a fost în sensul acordării concediului de odihnă proporţional cu perioada lucrată, acesta a prevăzut expres acest fapt [a se vedea pct. 17, pct. 3 alin. (2), pct. 15 şi 16 din Ordinul nr. 3251/1998].
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate raportat la dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reţinut si instanţa de fond, ca stare de fapt, în perioada anului şcolar 2009-2010, reclamanta a fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât în intervalul de timp octombrie 2009 -31 august 2010 a avut suspendat contractul de muncă, aflându-se în concediu medical.
În susţinerea acţiunii, reclamanta s-a prevalat de prevederile art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în Cauzele C-350/06 şi C 520/06.
Conform prevederilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE, statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale (alin.1). Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează (alin.2).
În cauzele conexate C-350/06 şi C 520/06, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a reţinut că „potrivit jurisprudenţei Curţii, directiva 2003/88 consideră că dreptul la concediul anual şi cel la obţinerea unei plăţi în acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic. Obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.
Rezultă că la un lucrător care nu a fost în măsură, din motive independente de voinţa sa, să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, indemnizaţia la care acesta are dreptul trebuie calculată, astfel încât lucrătorul menţionat să fie pus într-o situaţie comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă ar fi exercitat dreptul menţionat în timpul raportului său de muncă. Rezultă că remuneraţia obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menţinută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă”.
Dispoziţiile art. 7 alin. (2) se interpretează în sensul că se opun unor dispoziţii sau unor practici naţionale, care prevăd că la, încetarea raportului de muncă nu se acordă nici o indemnizaţie pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediul medical sau într-o parte din acesta, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit.
Legislaţia naţională, respectiv dispoziţiile art. 141 alin. (4) din Codul muncii [în forma în vigoare la momentul naşterii dreptului, actual 146 alin. (4)], prezintă aproximativ identic, prevederile Directivei 2003/88/CE, conform cărora înlocuirea concediului neefectuat cu o compensaţie financiară nu este permisă decât în cazul încetării raportului de muncă. Întrucât actul normativ intern nu distinge, compensaţia se acordă oricare ar fi motivul încetării contractului individual de muncă, deci şi atunci când salariatul nu a efectuat integral concediul în natură, deoarece s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.
În schimb, însă, dispoziţiile art. 140 alin. (2) din Codul muncii, care prevăd că durata concediului de odihnă, anual, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic, aplicate coroborat cu cele ale art. 141 alin. (4), nu asigură o transpunere corectă şi suficientă a prevederilor directivei, astfel cum aceasta a fost interpretată, în cauzele C-350/06 şi C 520/06 de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene. Aceasta, deoarece prevederea legala internă [art. 140 alin. (2) din Codul muncii) permite interpretarea că, în anumite situaţii, cum este si cea a reclamantei, dreptul la obţinerea indemnizaţiei aferentă concediului de odihnă să nu fie recunoscut, tocmai pentru că se raportează la perioada de timp lucrată efectiv în favoarea angajatorului.
După interpretarea prevederilor art. 7 din directivă, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanţă dispoziţiile Codului muncii cu interpretarea dată, în cauzele C-350/06 şi C-520/06, de către instanţa europeană.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul Normelor Metodologice, care reglementau, la momentul solicitării dreptului de către reclamantă, acordarea concediului de odihnă pentru personalul din învăţământ. Prevederile pct. 15 din Ordinul nr. 3251/12.02.1998 sunt contrare interpretării acordate art. 7 din Directiva 2003/88/CE, având în vedere cele reţinute în cauzele conexate C-350/06 şi C 520/06 de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, motiv pentru care nu pot fi reţinute ca un argument în respingerea acţiunii.
Prin urmare, reclamanta are posibilitatea să invoce efectul direct pe verticală al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care îşi întemeiază cererea pe existenţa unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară, precisă şi necondiţionată, iar partea împotriva căreia este invocat efectul direct este o instituţie a statului, observându-se că prevederile art. 141 alin. (4) din Codul Muncii şi pct. 15 din Ordinul nr. 3251/12.02.1998 nu au fost modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispoziţiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE, în sensul interpretării acordate.
În concluzie, cererea reclamantei de obligare a pârâtei Şcoala Generală nr. 2 Curtici la plata indemnizaţiei concediului de odihnă, aferentă celor 71 de zile de concediu este întemeiată, deoarece începând cu luna octombrie a anului 2009 şi până la încetarea raporturilor de muncă prin pensionare, conform Deciziei nr. 148304/21.10.2010, emisă de către Casa de Pensii Arad, reclamanta s-a aflat în concediu medical, neexistând posibilitatea efectuării în natură a concediului de odihnă nerealizat.
Contravaloarea indemnizaţiei celor 71 de zile de concediu va fi actualizată cu indicele inflaţiei până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânzi legale calculate, însă, de la data de 26.05.2011, când a avut loc punerea în întârziere a pârâtei, prin formularea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1088 Cod civil, cererea adresată angajatorului, la data de 16.03.2011, neavând ca efect punerea în întârziere a debitorului pentru îndeplinirea obligaţiei.
Având în vedere argumentele de fapt şi de drept menţionate mai sus, reţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de către reclamanta-recurentă şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei Şcoala Generală nr. 2 Curtici la plata indemnizaţiei concediului de odihnă, aferentă celor 71 de zile de concediu, actualizată cu indicele inflaţiei până la data plăţii efective, precum şi dobânzi legale calculate de la data de 26.05.2011, până la data plăţii efective.
