Litigii de muncă – inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie a M.F.P. în litigiile de muncă privind drepturi băneşti derivând din raporturile de muncă avute cu personalul din sectorul bugetar
Chemarea în garanţie a M.F.P. de către instituţiile publice angajatoare – acţionate la rândul lor în instanţă pentru plata unor drepturi băneşti derivând din raporturile de muncă avute cu personalul din sectorul bugetar, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1308/7 iulie 2011, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii V.D.J. s.a., prin reprezentant legal Sindicatul din Învăţământ ”S.H.” Mureş, în contradictoriu cu pârâţii Şcoala Generală Albeşti, Comuna Albeşti şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi, drept consecinţă:
– a obligat în solidar pârâţii la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a diferenţelor de drepturi băneşti aferente indemnizaţiei de concediu de odihnă pe anul 2010 prin raportare la media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu;
– a dispus că sumele mai sus menţionate vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale şi până la data plăţii efective a debitului.
Prin aceeaşi hotărâre, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, în contradictoriu cu chematul în garanţie M.F.P. şi, drept consecinţă, l-a obligat pe acesta să aloce în favoarea pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş fondurile băneşti necesare plăţii drepturilor băneşti obţinute de reclamanţi prin hotărâre.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Învăţământ, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.
Comuna pârâtă are calitate procesuală pasivă, conform art. 19 din Legea nr. 273/2006, art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 32/2001, art. 16 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2192/2004 şi art. 167 alin. 3 din Legea nr. 84/1995, acest pârât asigurând aprobarea în bugetul local a sumelor necesare păţii drepturilor băneşti solicitate prin acţiune.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie, instanţa a apreciat că se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii, reţinând că M.F.P. răspunde de finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar (inclusiv în privinţa cheltuielilor de personal) în temeiul art. 13 din O.U.G. nr. 32/2001, art. 16 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2192/2004, art. 7 alin. 4 lit. a din Legea nr. 388/2007 şi art. 5 alin. 3 lit. a din Legea nr. 18/2009. Ca o consecinţă, M.F.P. dispune de calitate procesuală pasivă, astfel încât, văzând şi prevederile art. 60-61 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că susţinerea conform căreia personalul din sectorul bugetar beneficiază de indemnizaţie pentru concediu de odihnă, stabilită în baza prevederilor H.G. nr. 250/1992 şi ale O.G. nr. 10/2008, şi că indemnizaţia pentru concediu de odihnă se raportează la salariul de bază aferent lunii în care se efectuează concediu de odihnă, calculată ca medie zilnică nu poate fi primită. Prevederile H.G. nr. 250/1992 în privinţa concediului de odihnă au fost abrogate implicit prin dispoziţiile Codului muncii. Aceasta rezultă atât din interpretarea cronologică a actelor normative, dar şi din faptul că prin art. 59 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 încheiat conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 2895/21/29.12.2006, s-a stabilit că „pe durata concediului de odihnă, salariaţii vor primi o indemnizaţie ce reprezintă media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu”.
Deci, reclamanţilor le sunt aplicabile prevederile art. 145 din Codul muncii care prevăd că „Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.” De asemenea le sunt aplicabile prevederile art.59 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.
În consecinţă, calcularea indemnizaţiei de concediu de odihnă trebuia să se facă în raport de ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Cum prin Legea nr. 118/2010 se stabileşte reducerea cu 25% a tuturor cheltuielilor aferente drepturilor de natură salarială, rezultă că se reduc cu 25% indemnizaţiile de concediu de odihnă efectuat după data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010. Prevederile respective au intrat în vigoare la 3 iulie 2010, astfel că pentru salariaţii care au intrat în concediu de odihnă în luna iulie 2010 nu erau aplicabile prevederile Legii nr.118/2010, raportarea indemnizaţiei făcându-se la venituri obţinute deja în cele 3 luni anterioare, care nu erau diminuate. În ceea ce priveşte pe salariaţii care au intrat în concediu în luna august 2010, raportarea se face la lunile mai, iunie, iulie, astfel că li se aplică Legea nr.118/2010, urmând ca raportarea indemnizaţiei de concediu să se facă inclusiv la luna iulie, în care veniturile erau deja diminuate.
Legea nr. 118/2010 nu prevede reducerea indemnizaţiilor de concediu de odihnă cu 25%, ci se referă la veniturile salariale, şi nu poate retroactiva, astfel că reducerea se aplică nu asupra indemnizaţiei de concediu, ci asupra salariului. Aceasta deoarece, dacă s-ar considera că reducerea operează direct asupra indemnizaţiei de concediu de odihnă, înseamnă a nu da eficienţă prevederilor art.145 din Codul muncii şi a încălca prevederile art.15 alin. 2 din Constituţie referitoare la principiul neretroactivităţii legii.
Pentru motivele arătate, tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor potrivit descrierii din cuprinsul dispozitivului hotărârii pronunţate, făcând şi aplicarea prevederilor art. 1082 din Codul civil şi ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, în sensul actualizării prejudiciului suferit în funcţie de rata inflaţiei.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs chematul în garanţie M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş, care a solicitat, prin invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii cererii de chemare în garanţie, arătând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă o astfel de cerere, întrucât între această instituţie şi reclamanţi nu există raporturi juridice de muncă.
S-a mai susţinut că nu există nicio legătură între acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie, legătură care presupune un raport juridic între părţi, astfel încât temeiul acţiunii principale să constituie suportul de drept sau de fapt al chemării în judecată a M.F.P..
De asemenea, recurentul a apreciat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în conformitate cu care demersurile necesare în vederea asigurării creditelor bugetare necesare plăţii drepturilor pretinse de reclamanţi revin, potrivit Legii nr. 500/2002, ordonatorului principal de credite, respectiv ministrului educaţiei, având în vedere că în speţă este vorba de drepturi de natură salarială.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul a arătat că prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a dispus ca salariile şi indemnizaţiile lunare de încadrare şi sporurile aferente, astfel cum au fost stabilite prin Legea nr. 330/2009, pe perioada 03.07.2010 – 31.12.2010, să se achite diminuate cu 25%, măsură justificată de apărarea securităţii naţionale, ordonatorii de credite secundari şi terţiari fiind obligaţi să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziţii.
Reclamanţii nu au depus întâmpinare.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele relevate în continuare:
Instituţia juridică a chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire, însă între M.F.P. şi instituţiile bugetare pârâte nu există niciun raport juridic obligaţional, de natură a atrage admisibilitatea unei astfel de cereri, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.
De asemenea, art. 28 din acelaşi act normativ prevede că M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite şi rolul de administrator al bugetului statului prin repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
Pe de altă parte, nici atribuţiile stabilite în sarcina M.F.P. prin dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu sunt de natură a constitui fundamentul unui asemenea raport juridic obligaţional, deoarece prin Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar dispoziţiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Prin urmare, chemarea în garanţie a M.F.P. de către instituţiile publice angajatoare – acţionate la rândul lor în instanţă pentru plata unor drepturi băneşti derivând din raporturile de muncă avute cu personalul din sectorul bugetar, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.
În acest sens s-a pronunţat, de altfel, şi Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 10/19 septembrie 2011, adoptată în urma examinării recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea de Apel a constat incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din acelaşi act normativ, a admis recursul dedus judecăţii şi a modificat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi respingerii cererii de chemare în garanţie a D.G.F.P. Mureş, în numele M.F.P., formulată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş.
