Nerespectarea de către salariat a dispoziţiilor art. 28 lit. a) c. muncii nu poate constitui temei legal al revocării unei decizii de reintegrare emisă de angajator în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile


Nerespectarea de către salariat a dispoziţiilor art. 28 lit. a) C. muncii nu poate constitui temei legal al revocării unei decizii de reintegrare emisă de angajator în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

Decizia nr. 406 din 15 iunie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 296 din 2 februarie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea reclamantului L.C. în contradictoriu cu pârâta R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi, obligând-o la plata unor drepturi băneşti cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 25 ianuarie 2005 (dată la care reclamantul trebuia reintegrat în baza deciziei civile nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi) – 20 iunie 2006, prima de Paşti şi tichete de masă.

A reţinut prima instanţă că prin sentinţa civilă nr. 106/2004 s-a constatat nulitatea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă emisă de angajator şi a dispus reintegrarea acestuia pe postul deţinut anterior. Această sentinţă a fost menţinută prin decizia nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.

Având în vedere dispoziţiile acestor hotărâri judecătoreşti, R. N. P. „R” – D.S. Iaşi a emis decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 şi a dispus ca, începând cu data de 25 ianuarie 2005, reclamantul L. C. să fie repus pe postul de pădurar la Cantonul Silvic nr. 9 H., Ocolul Silvic P.

Prin urmare, prin această decizie, angajatorul a pus în executare hotărârea judecătorească privind reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior.

Cu toate acestea, la art. 3 din decizia nr. 20/2005 se prevede că, în caz de neprezentare a reclamantului la medicul de medicina muncii pentru eliberarea certificatului medical, decizia se revocă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003.

Aceste dispoziţii legale privesc condiţiile privind angajarea unei persoane în cadrul unei unităţi şi nu reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior.

În art. 185 din Codul muncii sunt prevăzute sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii şi acestea nu conferă atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea aptitudinii sau inaptitudinii unui salariat de a desfăşura o activitate.

Pârâta a susţinut că decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 a fost revocată, dar nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

Mai mult, deşi potrivit dispoziţiilor art. 287 C. muncii avea sarcina probei, angajatorul nu a făcut dovezi privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului sau prezenţa acestuia la serviciu.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 161 C. muncii, instanţa a reţinut că cererea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale este întemeiată.

Reclamantul a solicitat şi acordarea primei de Paşti, cerere care – potrivit dispoziţiilor art. 134 din Contractul colectiv de muncă – este întemeiată. În raportul de expertiză se menţionează că prima de Paşti acordată în anul 2005 a fost de 1.500.000 lei (150 RON), iar în 2006 a fost de 250 RON (fila 174 dosar).

Se mai arată în raportul de expertiză întocmit în cauză că salariaţilor D.S. – Iaşi li s-au acordat tichete de masă în perioada 24 ianuarie 2005 – 20 iunie 2006, cu excepţia lunii ianuarie 2006.

În baza dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, instanţa a obligat pârâta să acorde reclamantului tichete de masă, iar în baza dispoziţiilor art. 173 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006, 12 m.c. lemn pentru încălzirea locuinţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi, considerând că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cu aprecierea eronată a probelor.

A motivat recurenta că prin Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 s-a dispus repunerea intimatului pe postul avut anterior începând cu data de 25 ianuarie 2005.

La art. 2 se prevede faptul că intimatul trebuia să se prezinte în data de 26 ianuarie 2005 pentru a fi examinat de medicul de medicina muncii, în vederea eliberării certificatului medical, conform dispoziţiilor art. 28 lit. a) din Legea nr. 53/2003, unde se stipulează că certificatul medical este obligatoriu la reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de 6 luni, respectiv un an, în condiţiile în care intimatul avea o întrerupere în muncă de aproape 2 ani.

Neprezentarea intimatului a dus la revocarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 53/2003, aplicabil în speţă.

Mai arată recurenta că abia la data de 18 martie 2005, intimatul s-a prezentat la medicul de medicina muncii emiţându-se certificatul nr. 3835 prin care a fost declarat inapt pentru exercitarea profesiei de pădurar.

Împotriva acestui aviz, intimatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 din Normele Generale de Protecţia Muncii 2002 – în vigoarea la acea vreme – în termen de 7 zile lucrătoare de la emiterea avizului nefavorabil, trebuia să formuleze cererea de recurs la Comisia de Expertiza Bucureşti. Intimatul nu a făcut nici un fel de contestaţie împotriva acestui aviz, acest lucru ducând la nulitatea contractului de muncă în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003.

Cu privire la sarcinile medicului de medicina muncii arată că în lucrarea prezentată mai sus „Norme Generale de Protecţia Muncii – 2002” a M.M.F.S.S., se prevede la, art. 61, Ordinul nr. 508 din 20 noiembrie 2002: „Medicul de medicina muncii, în baza… completează fişa de aptitudine, cu concluzia examenului medical la angajare: apt/inapt…”.

Intimatul nu a mai lucrat în cadrul D.S. Iaşi din anul 2003 (Decizia nr. 298 din 7 noiembrie 2003).

Examinând recursul, Curtea l-a constatat ca fiind nefondat şi l-a respins în baza dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., reţinând următoarele:

Potrivit art. 21 alin. 3 din Constituţie: „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, iar conform art. 123 (1), justiţia se înfăptuieşte în numele legii, astfel că hotărârea judecătorească executorie are putere de lege şi instituie obligaţia imperativă de a fi executată de cel faţă de care s-a pronunţat.

Dacă s-ar pune la îndoială caracterul absolut al acestei obligaţii ori s-ar lăsa posibilitatea de a fi evitată executarea acestui tip de obligaţie, instituită judecătoreşte, atunci s-ar încălca grav principiul legalităţii, autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii juridice – creaţie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar anihila efectele unei hotărâri judecătoreşti şi ar viola de conţinut dreptul subiectiv recunoscut pe cale judiciară.

O hotărâre judecătorească irevocabilă, conform art. 128 din Constituţie, nu poate fi desfiinţată decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, iar până la desfiinţare, efectele ei sunt obligatorii şi ea trebuie executată silit.

Executarea ei în mod adecvat implică deci reintegrarea reclamantului L.C. în aceeaşi funcţie, aşa cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 106 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 277 din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.

De asemenea, ca efect al anulării deciziei de concediere, reclamantul este îndreptăţit şi la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu i-ar fi fost desfăcut contractul de muncă, conform art. 78 (1) C. muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1532 din 12 octombrie 2005, D.S. – Iaşi a fost obligată să plătească reclamantului L.C. dreptul cuvenit conform art. 78 (1) C. muncii pentru perioada noiembrie 2003 – 24 ianuarie 2005.

În dosarul pendinte, reclamantul a solicitat drepturile cuvenite în temeiul art. 78 (1) din Codul muncii, începând cu data de 25 ianuarie 2005.

Recurenta-pârâtă s-a apărat, arătând că prin decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2005 s-a dispus repunerea reclamantului pe postul avut anterior, începând cu data de 25 ianuarie 2005, însă neprezentarea acestuia la examenul medical, conform art. 28 lit. a) din Legea nr. 53/2003 a determinat revocarea deciziei în baza art. 27 din Legea nr. 53/2003. Mai mult, la data de 18 martie 2005, reclamantul a fost declarat inapt pentru exercitarea profesiei de pădurar, împrejurare atestată de certificatul medico-legal nr. 3835.

Curtea constată că, într-adevăr, la data de 24 ianuarie 2005 R.N.P. „R.” – D.S. Iaşi a emis decizia nr. 20 în care se menţionează că, începând cu data de 25 ianuarie 2005, L.C. se repune pe postul de pădurar. Articolele 2 şi 3 din aceeaşi decizie condiţionează însă reînceperea activităţii de obţinerea avizului medical.

Procedând în acest mod, recurenta a realizat doar o punere formală în executare a hotărârii de reintegrare. În plus, astfel după cum afirmă însăşi recurenta, dispoziţia de reintegrare a fost revocată pentru faptul că reclamantul nu a obţinut avizul medicului cerut e lege.

Executarea hotărârii de reintegrare trebuie să fie pură şi simplă. Impedimentele şi limitele în executarea unui contract de muncă prezentate de legiuitor în art. 27 (a) C. muncii, care constituie, conform art. 49 din Constituţie, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi, pot fi reţinute de angajator după executarea întocmai a hotărârii.

Altfel spus, hotărârea judecătorească de anulare a unei decizii de desfiinţare a contractului de muncă cu repunerea în situaţia anterioară presupune că raportul juridic dintre angajator şi salariat nu a încetat niciodată. Prin urmare, aflându-se în derularea unui contract, absenţa avizului medical la reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de 6 luni este un motiv de nulitate a contractului însuşi.

În atare context, angajatorul avea deschisă calea constatării nulităţii contractului individual de muncă pentru lipsa certificatului medical obligatoriu conform art. 27 (2) din Codul muncii şi nu neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti (prin revocarea deciziei de reintegrare).

Acţionând în acest mod, recurenta a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul constituţional al legalităţii, astfel că datorează reclamantului intimat L.C. despăgubirile prevăzute de art. 78 (1) din Codul muncii, aşa cum au fost acordate de instanţa de fond.