Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către angajaţii săi este de esenţa răspunderii patrimoniale, iar în speţă s-a dovedit faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu, care a fost constatat cu ocazia inventarului efectuat, lipsa în gestiune stabilită la inventar fiind confirmată, expertiza fiind efectuată pe baza actelor contabile referitoare la gestiunea magazinului în care şi-a desfăşurat activitatea reclamanta.
Pârâta a avut calitatea de gestionar şi, în aceste condiţii, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 22/1969, care potrivit art. 23-26 instituie în sarcina gestionarului o prezumţie relativă de vinovăţie pentru producerea prejudiciului suferit de angajator.
Pentru a fi exonerat de răspundere, gestionarul trebuie să facă dovada că paguba nu se datorează culpei sale.
Legea 22/1969: art. 23-26
Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 8 mai 2014, pronunţată în dosarul nr. 3429/96/2013, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta SC K. SRL, cu sediul în xxx împotriva pârâtei L. E. şi a obligată reclamanta să plătească pârâtei, suma de 1.150 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi contravaloarea traducerii efectuată în cauză.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâta a fost angajată la unitatea reclamantă în funcţia de gestionar – vânzător, iar prin actele întocmite cu ocazia inventarierii din data de 31 decembrie 2010, în gestiunea în care activa şi pârâta s-a stabilit o lipsă în sumă de 37.028,81 lei, cu ocazia judecăţii în primă instanţă la prezenta cauză fiind acvirat şi dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, în care reclamanta a depus documente de inventariere.
Ulterior, prin expertiza efectuată în dosarul nr. 1202/96/2011, depusă şi în prezentul dosar, s-a stabilit că lipsa în gestiune se ridică la suma de 37.194,13 lei, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata a jumătate din această sumă.
De asemenea, instanţa a reţinut că în dosarul 1202/96/2011 a fost depusă o declaraţie dată la data de 31.12.2010, în cadrul procesului de inventariere demarat la nivelul unităţii, declaraţie care a fost semnată de către numita T. A., însă nu a fost însuşită prin semnătură şi de către pârâta L. E., în respectiva declaraţie arătându-se că în gestiune nu pot fi înregistrate nici plusuri nici minusuri, numita T. A. asumându-şi răspunderea pentru lipsurile ce vor fi constatate. Totodată instanţa de fond a analizat declaraţia dată de numita T. A. la 05.02.2011, precum şi declaraţia dată de aceeaşi persoană în calitate de martor în prezentul dosar şi declaraţia dată în calitate de martor de pârâta L. E. în dosarul nr. 1202/96/2011.
Tribunalul a mai reţinut că o condiţie a instituirii răspunderii patrimoniale este culpa salariatului, sens în care trebuie menţionat că art. 23 şi 24 din Legea 22/1969 privind angajarea şi răspunderea gestionarilor, instituie o prezumţie simplă de culpă în sarcina angajatului ce are calitatea de gestionar, această prezumţie de culpă putând fi răsturnată.
O altă condiţie a instituirii răspunderii patrimoniale a angajatului, pe lângă culpa salariatului şi calitatea de angajat, dovedită de către reclamantă, este şi existenţa prejudiciului, care trebuie să fie real şi cert, întinderea despăgubirii trebuind să se stabilească pe baza unor date economice concrete. În acest sens, prejudiciul a fost stabilit prin inventarele efectuate de către personalul autorizat din cadrul unităţii reclamante, fiind confirmat ulterior prin expertiza efectuată în dosarul 1202/96/2011.
Totodată, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită este o altă condiţie a răspunderii patrimoniale.
În privinţa răspunderii patrimoniale a angajatului, instanţa de fond a reţinut că aceasta trebuie analizată şi prin prisma dispoziţiilor art. 254 pct.1 din Codul muncii şi ale art. 255 alin. 1 şi 2 din Codul muncii.
În ceea ce priveşte acţiunea dedusă judecăţii, s-a reţinut că în mai multe rânduri, expertul contabil care a efectuat expertiza în dosarul nr. 1202/96/2011 a arătat că nu intră în competenţa sa, să constate dacă lipsa în gestiune se datorează în exclusivitate activităţii desfăşurate de către una dintre cele două gestionare, ţinând cont de faptul că gestiunea respectivă era una comună.
Deşi în dosarul nr. 1202/96/2011 instanţa a stabilit culpa numitei T. A. în producerea prejudiciului, în prezentul dosar, instanţa de fond a apreciat ca insuficient dovedită culpa pârâtei L. E. în producerea respectivului prejudiciu, reţinând că nu sunt întrunite toate condiţiile instituirii răspunderii patrimoniale a salariatului, în condiţiile art. 254 şi următoarele din Codul muncii.
În cauză s-a făcut şi aplicarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC K. SRL şi a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii civile formulate de reclamantă şi obligarea pârâtei L. E. la plata sumei de 18.597,65 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii şi la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Sub acest aspect s-a invocat faptul că în două dosare identice, respectiv dosarul nr. 1202/96/2011 şi dosarul nr. 3429/96/2013, având acelaşi obiect referitor la lipsa din gestiunea magazinului în care şi-au desfăşurat activitatea două angajate, cu acelaşi program de lucru şi cu acelaşi salariu (numita T. A. şi pârâta L. E.), Tribunalul Harghita a pronunţat două hotărâri diferite.
Totodată se invocă faptul că deşi a fost acvirat dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2546 din 30.05.2013, instanţa nu a ţinut cont de soluţia pronunţată în dosarul respectiv.
Reclamanta a solicitat să se aibă în vedere faptul că din raportul de expertiză rezultă că ambele angajate se fac vinovate de producerea pagubei şi de asemenea, expertul a reţinut că documentele existente la societate sunt documente reale autorizate.
Intimata pârâtă L. E. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului, invocând faptul că în cauză nu s-a dovedit culpa sa în producerea prejudiciului invocat de reclamantă.
Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din Cod de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Pârâta L. E. a fost angajata reclamantei SC K. SRL, începând cu data de 15.06.2009, în funcţia de gestionar-vânzător, desfăşurându-şi activitatea la Magazinul nr. III Potiond al societăţii menţionate.
În cursul anului 2010 la acelaşi magazin a lucrat în calitate de gestionar-vânzător şi numita T. A., cele două angajate lucrând în schimburi succesive şi având o gestiune comună.
Din actele dosarului rezultă că în cursul lunii iunie 2010 s-a efectuat un inventar de către reclamantă, ocazie cu care la magazinul menţionat nu au fost constatate lipsuri în gestiune.
Ulterior, cu ocazia inventarului efectuat la acelaşi magazin la sfârşitul anului 2010 s-a constatat o lipsă în gestiune de 37.647,65 lei.
În aceste condiţii reclamanta din prezenta cauză a formulat o acţiune civilă împotriva pârâtei T. A. pentru angajarea răspunderii patrimoniale a acesteia, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei ce a fost constatată ca fiind lipsă în gestiune, acţiunea respectivă făcând obiectul dosarului nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita.
În cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului menţionat s-a efectuat o expertiză contabilă, din concluziile raportului de expertiză reieşind că la data de 31.12.2010 lipsa în gestiune era în sumă de 37.194,13 lei, care ulterior, respectiv la data de 31.01.2011, s-a majorat cu suma de 2.353,84 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2546/30.03.2013, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul sus-menţionat, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, s-a admis în parte acţiunea reclamantei şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 20.950,90 lei, compusă din suma de 18.597,06 lei (jumătate din suma de 37.194,13 lei), la care s-a adăugat suma de 2.353,84 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Harghita a reţinut că în speţă sunt întrunite toate elementele necesare instituirii răspunderii patrimoniale a angajatului. Ţinând cont de faptul că gestiunea era împărţită de pârâta T. A. cu numita L. E. şi având în vedere prevederile art. 255 din Codul muncii, instanţa a apreciat că se impune admiterea doar în parte a acţiunii formulată de reclamantă, context în care a dispus obligarea acesteia la plata a jumătate din suma stabilită ca fiind lipsă în gestiune la data de 31.12.2010, la care s-a adăugat suma de 2.353,84 lei, stabilită ca lipsă în gestiune pentru perioada 31.12.2010 – 31.01.2011, reţinându-se că răspunderea pentru lipsa ulterioară datei de 31.12.2010 îi revine în exclusivitate pârâtei, deoarece angajata L. E., colega pârâtei, a lucrat doar până la data de 04.01.2011.
Ulterior soluţionării dosarului nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita şi faţă de soluţia pronunţată în acest dosar, reclamanta SC K. SRL a formulat prezenta acţiune civilă împotriva pârâtei L. E. şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 18.597,65 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei ce reprezintă prejudiciul creat, începând cu data de 31.01.2011 şi până la achitarea efectivă.
Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă, apreciind că a fost insuficient dovedită culpa pârâtei L. E. în producerea prejudiciului.
Faţă de pretenţiile formulate de reclamantă, trebuie avut în vedere faptul că pârâta L. E. în perioada în care a fost angajata pârâtei a avut calitatea de gestionar, în aceeaşi calitate fiind angajată şi numita T. A., care a fost chemată în judecată în celălalt dosar. Cele două angajate lucrau la acelaşi magazin şi după cum s-a mai arătat acestea lucrau în schimburi succesive, iar gestiunea era comună, fără a se face predarea-primirea gestiunii între cele două angajate.
Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către angajaţii săi este de esenţa răspunderii patrimoniale, iar în speţă s-a dovedit faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu, care a fost constatat cu ocazia inventarului efectuat, lipsa în gestiune stabilită la inventar fiind confirmată de expertul care a efectuat expertiza în dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, expertiza fiind efectuată pe baza actelor contabile referitoare la gestiunea magazinului în care şi-a desfăşurat activitatea reclamanta.
Totodată trebuie avut în vedere faptul că pârâta a avut calitatea de gestionar şi în aceste condiţii îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 22/1969, care potrivit art. 23-26 instituie în sarcina gestionarului o prezumţie relativă de vinovăţie pentru producerea prejudiciului suferit de angajator.
Pentru a fi exonerat de răspundere gestionarul trebuie să facă dovada că paguba nu se datorează culpei sale, însă în speţă instanţa de recurs a apreciat că prin probele administrate nu s-a făcut o astfel de dovadă. În condiţiile în care la magazinul în care şi-a desfăşurat activitatea pârâta, gestiunea era comună şi nu se făcea predarea-primirea gestiunii între cele două angajate, nu se poate reţine, în lipsa unor probe concludente, că prejudiciul suferit de reclamantă a fost produs în mod exclusiv de cealaltă angajată. Sub acest aspect trebuie avut în vedere şi faptul că în fişa postului celor două angajate este menţionată răspunderea materială a acestora pentru stocul de marfă existent în gestiune.
Deşi pârâta a susţinut că prejudiciul se datorează unei modalităţi defectuoase de conducere a gestiunii, trebuie avut în vedere faptul că, cu ocazia efectuării expertizei, s-a reţinut că la magazinul unde a lucrat pârâta au fost întocmite documente legate de intrarea şi ieşirea mărfurilor în gestiune, dispoziţii de livrare în cazul transferurilor între gestiuni, monetare şi rapoartele de gestiune, acestea fiind semnate de gestionari. În contextul în care documentele menţionate au fost semnate de cele două gestionare, fără ca la momentul respectiv să se fi invocat eventuale nereguli, în prezent nu pot fi primite susţinerile pârâtei referitoare la întocmirea defectuoasă a acestora, deoarece ar însemna că aceasta îşi invocă propria culpă. De asemenea, pârâta nu poate susţine că expertiza nu îi este opozabilă, în condiţiile în care la efectuarea acesteia s-au avut în vedere doar actele referitoare la gestiunea magazinului în care a lucrat, iar prejudiciul a fost stabilit pe baza listelor de inventariere întocmite cu ocazia inventarului la efectuarea căruia a participat şi pârâta.
În aceste condiţii declaraţia martorei T. A. referitoare la existenţa unor nereguli la întocmirea documentelor urmează a fi înlăturată, având în vedere că nu se coroborează cu alte probe.
În consecinţă, Curtea a reţinut că prezumţia de culpă a pârâtei instituită în sarcina prin prevederile art. 23-26 din Legea nr. 22/1969 nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză şi ca atare în mod greşit a reţinut instanţa de fond că pretenţiile reclamantei sunt nefondate, hotărârea atacată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor legale aplicabile în materia răspunderii patrimoniale a gestionarilor.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că s-a admis acţiunea introductivă şi a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 18.597,65 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat în patrimoniul reclamantei. În ceea ce priveşte suma la plata căreia a fost obligată pârâta trebuie precizat că aceasta reprezintă cota de 1/2 parte din suma de 37.194,13 lei, care este contravaloarea totală a lipsei în gestiune stabilită la 31.12.2010. Sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 255 alin. 2 din Codul muncii, cu menţiunea că pentru diferenţa până la 37.194,13 lei a fost stabilită obligaţia de plată în sarcina celeilalte gestionare, prin hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire mai sus.
Totodată pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 18.597,65 lei, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, această obligaţie fiind stabilită începând cu data introducerii acţiunii, întrucât nu s-a făcut dovada că pârâta fost anterior pusă în întârziere.
