Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LEGEA 544/2001 PRIVIND LIBERUL ACCES LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC. INFORMAŢII FISCALE PRIVIND UN CABINET AVOCAŢIAL.
-art. 12 lit.b din Legea 544/2001;
-art.2 lit.b din Legea 544/2001;
-art.13 din Legea 544/2001;
-art.11 din OG 921/2003.
Potrivit art. 2 lit. b) din Legea 554/2001, prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
Legea exceptează de la liberul acces al cetăţenilor informaţiile privind datele personale (art. 12 alin. 1 lit. d), acestea fiind definite la art. 2 lit. c) din lege ca fiind orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.
Este evident, din simpla lecturare a solicitării reclamantului, că cererea sa nu vizează nici o informaţie care să privească activitatea sau să rezulte din activitatea instituţiei publice căreia i se adresează solicitarea, ci vizează anumite informaţii privind declaraţiile de înregistrare fiscală a doua cabinete individuale de avocatură.
De asemenea, informaţiile solicitate de reclamantul recurent constituie secret fiscal, art. 11 din OG 92/2003 privind codul de procedură fiscală interzicând divulgarea secretului fiscal, iar condiţiile art. 4 nu sunt îndeplinite pentru soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului, întrucât cererea se referă tocmai la două persoane determinabile.
Nu în ultimul rând, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul nu a invocat nici o împrejurare care să facă aplicabile prevederile art.13 din Legea 544/2001 referitoare la informaţii care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică.
Prin sentinţa nr. 250/01.04.2009, Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul S.F. împotriva pârâtei DGFP.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că informaţiile solicitate de reclamant vizează informaţii fiscale ce privesc două cabinete de avocat, informaţii care potrivit art.12 alin.1 lit.d din Legea 544/2001 coroborat cu art.11 Cod procedură fiscală sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor.
Potrivit art. 12 lit. d din Lg.544/2001, „ se exceptează de la liberul acces al cetăţenilor prevăzut la art.1 din lege, informaţiile privind datele personale”.
După cum reclamantul afirmă, solicită o copie de pe declaraţia de înregistrare fiscală a celor două cabinete reprezentate prin avocaţii Domocoş Corina şi Popoviciu Marius, declaraţii ce conţin date personale ale acestora precum şi aspecte fiscale, care potrivit art.11 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constituie secret fiscal şi sunt exceptate de la a fi făcute publice, cu anumite excepţii ce nu sunt incidente în speţă.
Reclamantul nu a invocat nici o împrejurare care să facă aplicabile prevederile art.13 din Legea nr. 544/2001.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a formulat recurs S.F., solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate astfel cum a fost precizată, precum şi acordarea de daune morale în cuantum de 100.000 lei.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că informaţiile de interes public solicitate nu se pot încadra în art. 12 alin. 1 lit. d) din Legea 544/2001, întrucât nu a solicitat informaţii cu privire la datele personale ale persoanelor. Potrivit art. 13 din Legea 544/2001, cabinetele individuale de avocaţi cu privire la care au fost solicitate informaţiile, funcţionează ilegal, pentru nerespectarea prevederilor art. 1-15 din Legea 21/1924.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat, l-a respins şi a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
Prin cererea formulată de reclamantul recurent către Direcţia Generală a Finanţelor Publice, acesta a solicitat a i se comunica, în temeiul Legii 544/2001, declaraţiile de înregistrare fiscală – formularul MFP 14.13.01.10.11/1 cu privire la CIA D.C. şi CIA P.M.T.
Potrivit art. 2 lit. b) din Legea 554/2001, prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
Or, este evident, din simpla lecturare a solicitării reclamantului, că cererea sa nu vizează nici o informaţie care să privească activitatea sau să rezulte din activitatea instituţiei publice căreia i se adresează solicitarea, ci vizează anumite informaţii privind declaraţiile de înregistrare fiscală a doua cabinete individuale de avocatură.
Legea exceptează, însă, de la liberul acces al cetăţenilor informaţiile privind datele personale (art. 12 alin. 1 lit. d)), acestea fiind definite la art. 2 lit. c) din legea ca fiind orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.
De asemenea, informaţiile solicitate de reclamantul recurent constituie şi secret fiscal, art.11 din OG 92/2003 interzicând divulgarea secretului fiscal, iar condiţiile alin.4 nu sunt îndeplinite pentru soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului, întrucât cererea se referă tocmai la două persoane determinate.
Nu în ultimul rând, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul nu a invocat nici o împrejurare care să facă aplicabile prevederile art. 13 din Legea 544/2001.
Faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
(Decizia nr.589/CA/12.11.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.
Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. DREPTURI SALARIALE FUNCŢIONARI PUBLICI.
-OUG 82/2004;
-OUG 92/2004;
-OUG 2/2006 şi 6/2007;
-Legea 304/2004
-art.312 Cod procedură civilă;
-art.14 din CEDO.
Funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare ale parchetelor judeţene nu sunt îndreptăţiţi a fi salarizaţi cu salariile stabilite de legiuitor pentru funcţionari publici din acelaşi departament al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti deoarece între activitatea acestora există diferenţe în privinţa complexităţii atribuţiilor de serviciu şi responsabilitatea stabilită pentru funcţiile respective; aceşti funcţionari publici de la parchetele ierarhic inferioare nu sunt discriminaţi prin prisma prev.art.14 din CEDO.
Prin sentinţa nr.169/CA/2009 Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea în contencios administrativ înaintată de reclamanţii S.A. şi M.D. împotriva pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie Bucureşti, Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi intimatul chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru plata drepturilor salariale.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în calitate de funcţionari publici în cadrul departamentului economico – financiar.
Pornind de la existenţa unei hotărâri adoptată de Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, respectiv a Hotărârii nr. 262/21.06.2007 prin care s-a constatat existenţa unei discriminări directe şi a unui tratament diferenţiat potrivit OG nr. 137/2000 în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale şi curţi de apel faţă de funcţionarii publici din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, reclamanţii solicită obligarea autorităţilor publice la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa de salariu ce li se cuvine pentru perioada 01.01.2005 – 01.12.2008 şi în continuare, calculate conform anexei nr. 1 a OUG nr. 82/2004a anexei nr. 1 a OUG nr. 92/2004, anexei nr. 1 a OG nr. 2/2006 şi a anexei nr. 1 a OG nr. 6/2007 corespondent raportului de muncă al fiecărui reclamant, actualizate cu indicii de inflaţie de la data de 01.01.2005 şi până la data plăţii efective.
Faţă de acest mod de formulare al petitei cererii de chemare în judecată, instanţa a constatat că reclamanţii solicită în principal plata unor drepturi salariale atât retroactiv , cât şi pentru viitor.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, salarizarea funcţionarilor publici din departamentele economico – financiare se face conform dispoziţiilor OUG nr. 82/2004 .
Deşi potrivit dispoziţiilor art. 125–128 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea departamentelor economico–financiare şi administrative din cadrul instanţelor judecătoreşti este similară pentru parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti indiferent de gradul acestora, după cum şi atribuţiile funcţionarilor publici încadraţi pe posturi de acelaşi tip sunt identice, s-a constatat că, funcţionarii publici din cadrul departamentului economico–financiar ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt salarizaţi conform Anexei nr. 1 a OUG nr. 84/ 2004, în timp ce funcţionarii publici încadraţi la tribunale şi curţi de apel sunt salarizaţi la un nivel inferior, potrivit Anexei nr. 3 din acelaşi act normativ.
Acest mod de salarizare diferenţiat s-a menţinut şi prin actele normative ulterioare, respectiv prin OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 şi OG nr. 6/2007.
Persoanele care se consideră discriminate au dreptul să solicite despăgubiri potrivit dreptului comun pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat, temeiul de drept al unei astfel de cereri fiind expres prevăzut de art. 2 alin. 11 şi de art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora: „comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii”; „persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.”
Faţă de această dispoziţie legală, instanţa a constatat că acţiunile în justiţie întemeiate pe acest text de lege sunt supuse dispoziţiilor procedurale de drept comun în ce privesc condiţiile de exerciţiu a dreptului la acţiune, printre care figurează şi termenul de introducere al acţiunii în termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Constatând că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat plata unor drepturi salariale pentru o perioadă anterioară cu patru ani introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa a constatat că, pentru plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2005 – 01.12.2005, dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris, excepţia invocată de către pârâţi în acest sens fiind întemeiată.
Pe fondul cererii, instanţa a constatat că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, aceasta este chemată să stabilească în favoarea reclamanţilor drepturi salariale într-un cuantum diferit faţă de cel expres prevăzut de lege, prin aplicarea faţă de reclamaţi a unui text de lege instituit în legătură cu drepturile salariale ale funcţionarilor publici încadraţi la o altă instituţie publică de aceiaşi natură dar de grad diferit.
Faţă de această solicitare a reclamanţilor, instanţa a constatat că aceasta este inadmisibilă faţă de dispoziţiile exprese ale Deciziei nr. 818/03.07.2008 pronunţată de Curtea Constituţională, care a stabilit că, „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.”
În considerentele deciziei amintite Curtea Constituţională arată că, „aşa cum lesne se poate observa, art.2 alin. (3) din ordonanţă caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără să facă vreo distincţie cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înţeles că se referă şi la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament şi ordonanţele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie.
Luând în considerare şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din ordonanţă, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă – ceea ce s-a şi petrecut în una din cauzele analizate – că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.
Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.”
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenţii reclamanţi solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au arătat că, din chiar formularea “ drepturi salariale ale funcţionarilor publici încadraţi la o instituţie publică de aceiaşi natură, dar de grad diferit ” instanţa a arătat că nu am avea dreptul la egalitatea de tratament, deşi aveam exact aceiaşi funcţie cu cei cărora li se recunoaşte acest drept.
În motivarea hotărârii atacate instanţa a insistat doar pe Decizia 813/3.VII.2008 a Curţii Constituţionale care s-a pronunţat cu privire la formele de discriminare ignorând faptul că noi nu am invocat doar discriminarea astfel creată prin lipsa egalităţii de tratament , egalitate care nu presupune uniformitate aşa cum s-a reţinut în motivare ci pe texte de lege care arată că funcţionarii publici din cadrul Ministerului Public sunt salarizaţi în conformitate cu specificul postului şi nu în conformitate cu gradul ierarhic aliniatul instanţei pe lângă care funcţionează. De altfel, activitatea desfăşurată de funcţionarii publici în cadrul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti nu cunoaşte aceleaşi diferenţieri ca şi activitatea magistraţilor care se raportează la competenţa materială a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. Astfel potrivit articolului 127, articolului 130 aliniatul 2 din Legea 304/2004 toate departamentele economico financiare şi administrative îndeplinesc aceleaşi atribuţii motiv pentru care oricând un funcţionar public de la oricare instanţă judecătorească s-ar putea transfera pe un post similar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fără a i se solicita mai multe condiţii de îndeplinit decât cele pe care deja le îndeplinea.
Independent de faptul că, între timp, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că prevederile articolului 1 şi articolului 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative, considerând că sunt discriminatorii ţi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară… Hotărârea nr. 262/21 iunie 2007 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării subzistă în continuare, iar persoana care se consideră discriminată se poate adresa instanţei de judecată întrucât accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit printr-o Decizie a Curţii Constituţionale şi de altfel, nici din motivarea deciziei nu rezultă că acesta ar fi scopul urmărit.
Argumentul folosit în motivarea din care rezultă că reclamanţii ar avea pretenţii neîntemeiate deoarece legiuitorul a stabilit o salarizare în funcţie de nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice şi în raport cu categoria, gradul profesional etc., apare ca fiind neserios, în condiţiile în care reclamantul S.A. are două licenţe şi toate gradele profesionale, sens în care i s-a şi propus la un moment dat să funcţioneze în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
De altfel, nici în cazul magistraţilor, la acordarea sporului de stres şi supra solicitare neuropsihică nu s-a avut în vedere gradul ierarhic aliniatul instanţei în cadrul căreia funcţionează ci s-a avut în vedere specificul muncii lor, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea intr-o structură locală sau centrală sau gradul de competenţă materială.
De altfel, în practică există deja hotărâri irevocabile în baza cărora s-au admis cereri similare.
La recursul declarat de reclamanţi a depus întâmpinare intimatul pârât Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării intimatul pârât a arătat că instanţa de fond a respins în mod corect acţiunea reclamanţilor, pronunţându-se în mod temeinic şi legal în sensul că recurenţii-reclamanţi au solicitat stabilirea unor drepturi salariale într-un cuantum diferit de cel expres prevăzut de lege.
Într-adevăr, recurenţii-reclamanţi, care au calitatea de funcţionari publici în cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ aliniatul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, au solicitat acordarea aceluiaşi nivel de salarizare cu cel al funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocând o presupusă discriminare.
Astfel, reclamanţii au formulat o acţiune în dispreţul normelor legale conţinute în Ordonanţa de Guvern nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, care la articolului 4 prevede că salariul de bază se stabileşte în funcţie de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice şi după caz, de gradul profesional aliniatul funcţiei publice, precum şi în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1-6.
Salarizarea funcţionarilor publici din cadrul Aparatului Administraţiei prezidenţiale, Parlamentului, Guvernului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Legislativ, Consiliul Concurenţei, Curţii de conturi, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliul Naţional ale Audio vizualului este reglementată în cadrul anexei nr. 1 a Ordonanţei de Guvern nr. 6/2007, iar salarizarea funcţionarilor publici din cadrul aparatului propriu al prefecturilor, ale instituţiilor subordonate autorităţilor sau instituţii publice centrale, ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe ale administraţiei publice centrale de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale, ale inspectoratelor teritoriale de muncă, ale caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, ale Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, ale Casei de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, al caselor judeţene de pensii şi a municipiului Bucureşti, precum şi din aparatul propriu al consiliilor judeţene este reglementată în cadrul anexei 3 la acest act normativ.
Consideră mai mult decât relevantă precizarea făcută de legiuitor în acest act normativ referitoare la menţionarea printre criteriile care se au în vedere la salarizarea funcţionarilor publici pe acela al nivelului la care se prestează activitatea, întrucât exact acesta este criteriul pe care îl încriminează ca discriminator recurenţii –reclamanţi.
În acest sens, apreciem că diferenţierea făcută de legiuitor în cadrul legislaţiei privind salarizarea funcţionarilor publici este mai mult decât firească având în vedere că la nivel central activitatea desfăşurată presupune atât activitatea privind nivelul central, respectiv cel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi supravegherea şi coordonarea activităţii tuturor parchetelor de pe lângă curţilor de apel, tribunale şi judecătorii, în timp ce activitatea funcţionarilor publici din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, aşa cum sunt reclamanţii presupune doar supravegherea operaţiunilor care privesc activitatea unei singure unităţi de parchet de pe lângă tribunal, precum şi a unităţilor subordonate respectiv parchetele de pe lângă judecătoriile arondate.
În ciuda aspectelor reţinute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, apreciază că este nelegal şi împotriva oricăror norme de drept, inclusiv a celor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se considere discriminatorie orice diferenţă ce există în ceea ce priveşte salarizarea între diferitele nivele la care îşi desfăşoară activitatea funcţionarii publici.
Ceea ce au solicitat de fapt recurenţii- reclamanţi este ca instanţa să ignore criteriul nivelului local sau central la care se prestează activitatea stabilită de legiuitor pentru salarizarea funcţionarilor publici. Acest lucru nu este posibil întrucât instanţa investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea şi să o aplice şi în nici un caz să adauge la lege. Acordarea unei salarizări unitare, nediferenţiate pentru toţi funcţionarii publici, indiferent de nivelul la care prestează activitatea este de competenţa exclusivă a puterii legislative.
În concluzie, este evidentă voinţa legiuitorului de a ţine cont de criteriul amintit în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici, iar emiterea unui alt act prin care să se extindă acordarea acestui drept nu se poate face decât de către legiuitor.
La recursul declarat a depus întâmpinare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat şi menţinerea în totalitate a sentinţei recurate.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului s-a constatat că recursul este nefondat.
Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat în esenţă, plata unor drepturi reprezentând diferenţele de drepturi salariale dintre cele acordate funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar aliniatul celorlalte parchete, calculate conform anexelor 3 din OUG nr. 82/2004, OUG nr.92/2004, OG nr. 2/2006 şi OG 6/2007 şi salariile funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ aliniatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, care au fost şi sunt salarizaţi conform anexelor nr1 a aceloraşi acte normative.
Într-adevăr Legea 304/2004 privind organizarea judiciară stabileşte prin dispoziţiile art.125-128 atribuţii identice pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ, indiferent de gradul parchetului unde aceştia funcţionează, însă se impune a fi avută în vedere complexitatea atribuţiilor de serviciu şi responsabilitatea funcţiei acestora în cadrul ierarhiei instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor corespunzătoare, diferenţierea de salarizare fiind justificată şi de faptul că prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale, respectiv procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel sunt ordonatori terţiari, respectiv secundari de credite, în timp ce Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite potrivit articolului 129 din Legea nr. 304/2004. Conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici.
De asemenea, potrivit articolului 4 din OUG nr. 6/007 salariul de bază se stabileşte în funcţie de categorie, clasă care reflectă nivelul studiilor necesare executării funcţiei publice, precum şi în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central şi local, o asemenea prevedere existând şi în celelalte acte normative invocate de către reclamanţi.
În acest context, contrar susţinerilor reclamanţilor, salarizarea diferită a funcţionarilor publici din cadrul parchetelor în raport cu cei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este justificată de criterii obiective.
Chiar dacă prin prevederile art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se garantează exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta fără nici o discriminare, statele contractante potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, beneficiază de o marjă de apreciere în privinţa stabilirii dacă ţi în ce măsură dintre situaţii similare în alte privinţe, justifică moduri diferite de abordare.
În această ordine de idei, în accepţiunea Curţii Europene se socoteşte că o distincţie este discriminatorie în sensul articolului 14, dacă nu este justificată obiectiv şi rezonabil sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Câtă vreme în speţă, argumentarea diferenţei de salarizare are la bază criteriul complexităţii şi responsabilităţii funcţionarilor publici ai parchetelor în raport cu cei ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este evident că aceasta constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă care permite statului să stabilească un mod diferit de salarizare.
Chiar şi în situaţia în care prin Hot.nr.262/21.0.6.2004 a Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării, invocată de recurenţi, s-a stabilit că faptele prezentate de „Asociaţia Funcţionarilor Publici Justiţia” cu petiţia nr.5833/09.1.2006 reprezintă un tratament diferenţiat, aceasta nu absolvă instanţa de a stabili dacă există un tratament discriminatoriu care să justifice recunoaşterea şi acordarea drepturilor solicitate.
De asemenea, nu în ultimul rând trebuie avut în vedere faptul că, în condiţiile în care salarizarea reclamanţilor-recurenţi, funcţionari publici în cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ aliniatul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare este reglementa prin anexele 3 din OUG nr. 92/2004, OUG NR. 82/2004, OG nr.2/2006 şi OG nr.6/2007 stabilirea de către instanţă a altei modalităţi de salarizare decât cea prevăzută de actele normative, reprezintă un exces de putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii ce revin exclusiv puterii legislative şi executive, rolul instanţelor fiind doar acela aliniatul aplicării şi interpretării legii.
În acest sens în mod corect instanţa de fond a reţinut şi Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curţii Constituţionale.
Nu se poate reţine susţinerea recurenţilor potrivit cărora li se îngrădeşte accesul la justiţie. Constituţia reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime, însă accesul liber la justiţie nu presupune în mod automat admiterea cererilor formulate cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Pentru aceste motive arătate recursul a fost respins în baza art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă.
(Decizia nr.459/CA/8.10.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
