DOMENIU Raporturi de muncă.
Regimul juridic al diurnei. Inexistenţa unei convenţii.
Corect au fost respinse pretenţiile recurentului-reclamant constând în plata diurnei prin raportare la Kilometri parcurşi, deoarece astfel cum rezultă din actele dosarului între părţi nu s-a probat existenţa unei asemenea convenţii. De asemenea, nu există nici o prevedere legală privind calculul diurnei de deplasare raportat la numărul de Kilometri parcurşi.
Relativ la solicitarea recurentului din cererea de recurs de a i se acorda cel puţin diurna astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză faţă de prevederile art. 316 Cpc raportat la art. 294 alin. 1 Cpc, aceasta este o cerere nouă formulată direct în recurs, neputând fi primită ca atare.
Recurentul a beneficiat în faţa instanţei de fond de asistenţă juridică de specialitate din partea unui avocat şi că i s-a încuviinţat proba cu înscrisuri neputându-se reţine lipsa de rol activ a instanţei atâta timp cât aceasta nu se poate transforma într-un al doilea apărător al reclamantului în detrimentul drepturilor procesuale ale pârâtei, cu încălcarea principiilor obiectivităţii şi imparţialităţii instanţei.
( Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VII-a Civilă şi pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale – Decizia nr. 4489//04 Septembrie 2012)
– art. 40 alin. 2 din Codul Muncii
Reclamantul CP a chemat în judecată pe pârâta SC J T SRL solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, conform contractului individual de muncă, aferente perioadei 22.02.2011 – mai 2011, precum şi la plata drepturilor băneşti cuvenite prin raportare la km parcurşi pentru aceeaşi perioadă.
Prin Sentinţa civilă nr. 607/05.04.2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi Secţia Civilă s-a respins cererea formulată de reclamant şi s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, a fost obligat reclamantul către pârâtă la plata sumei de 542,81 lei reprezentând contravaloare 103 litri motorină, a fost admisă în parte cererea doamnei expert SL şi obligat reclamantul către aceasta la plata sumei de 500 lei onorariu expertiză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Prin contractul individual de muncă nr.XX/18.02.2011, înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor, reclamantul, în calitate de angajat în funcţia de şofer autocamion/maşină de mare tonaj şi societatea pârâtă, în calitate de angajator, au convenit ca salariul de bază brut lunar pe care trebuia să îl încaseze reclamantul pe durata angajării de la 21.02.2011 la data de 21.05.2011 să fie de 800 lei brut lunar, fiind inclus un spor de 5%.
Prin decizia nr. xxx/20.05.2011 (necontestată de către salariat), societatea angajatoare a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului Constantin Petre, în temeiul art. 61 lit. a Codul muncii, începând cu data de 20.05.2011.
Pârâta – reclamantă a depus la dosar înscrisuri – borderouri cu salariile achitate pe card în luna aprilie 2011, conform căruia reclamantului i-a fost achitată suma de 482 lei cu titlu de salariu şi suma de 127 lei cu titlu de primă concediu; regulamentul de ordine interioară a societăţii, fişa postului reclamantului, fişa activităţilor zilnice din 14.04.2011 ale autovehiculului cu nr. de înmatriculare IF-2..-…., condus de reclamant, potrivit căreia a rezultat o lipsă de combustibil de 103 litri, nota de lichidare întocmită pentru reclamant la data de 20.05.2011, cu evidenţierea debitului de 542,81 lei reprezentând contravaloarea a 103 litri motorină lipsă.
La interogatoriul propus de pârâtă pentru a fi luat reclamantului, acesta a negat că i s-ar fi adus la cunoştinţă despre lipsa de motorină de la vehiculul condus de el şi a precizat că suma de 100 lei ce i-a fost avansată înaintea cursei Bucureşti – Tulcea era pentru taxa de pod de la Vadu Oii şi nu pentru rovinietă, pe care nu a achitat-o el.
La interogatoriu propus de reclamant pentru a fi luat pârâtei, aceasta a precizat că reclamantul şi-a primit toate drepturile salariale prevăzute în contractul individual. Cu privire la lipsa de motorină a arătat că provine de la cursele efectuate de reclamant în perioada 13.04.2011 – 23.04.2011, pe autocamionul IF-2..-…, ce a fost încredinţat acestuia pe data de 13.04.2011.
La cererea reclamantului a fost audiat şi martorul MG, care a confirmat că a lucrat împreună cu acesta la societatea pârâtă în luna martie 2011, efectuând cu aceeaşi maşină 2 curse, una în Olanda şi una în Polonia.
A precizat martorul că din discuţiile cu ceilalţi şoferi ştie că modalitatea de plată a acestora era la numărul de km parcurşi, însă el nu a avut vreun contract cu societatea în acest sens.
În cauză, la solicitarea reclamantului, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, ce a fost completată cu un supliment la expertiză.
Expertul contabil desemnat, în urma studierii actelor contabile ale societăţii pârâte, a stabilit că reclamantul a încasat salariile aferente perioadei lucrate (februarie – mai 2011), astfel cum au fost înscrise în contractul individual de muncă şi cu includerea sporului de 5%, în funcţie de timpul efectiv lucrat rezultat din foaia colectivă de prezenţă.
Expertul a mai arătat că nu există nicio prevedere legală privind calcularea diurnei de deplasare raportat la numărul de km parcurşi, dar prin HG 1860/2006 şi HG 518/1995 se stabileşte că diurna de deplasare se calculează prin raportare la numărul de zile, fiind o indemnizaţie zilnică.
Apreciind asupra probelor dosarului, instanţa de fond a constatat neîntemeiată cererea reclamantului, pentru următoarele considerente:
Obligaţia principală a angajatorului este cea de plată a salariului, a contraprestaţiei pentru munca îndeplinită de salariat. Sub aspect probatoriu, art. 163 Codul muncii prevede în mod imperativ că plata de către angajator a salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, înscrisuri ce se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.
În speţă, instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit calitatea sa de salariat al pârâtei şi aceasta din urmă a probat, în condiţiile impuse de textul de lege anterior invocat (borderouri de depunere a salariilor pe card bancar, extras de cont), faptul că a achitat acestuia drepturile salariale stabilite prin contractul individual de muncă.
În privinţa diurnei raportate la numărul de km parcurşi pe care a solicitat-o reclamantul iniţial pentru 7 curse efectuate în beneficiul pârâtei şi ulterior pentru întreaga perioadă lucrată ca angajat al societăţii pârâte, instanţa a reţinut că acesta nu a dovedit existenţa vreunei înţelegeri în acest sens cu societatea angajatoare.
Mai mult, nici regulamentul de ordine interioară şi nici contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu conţin astfel de clauze, iar martorul audiat în cauză nu a putut preciza care au fost condiţiile de muncă şi de salarizare negociate de către reclamant cu angajatorul său.
Dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul Muncii rap. la art. 41 alin. 5 din Constituţie statuează obligaţia angajatorului de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi contractele individuale de muncă.
Cum reclamantul nu a reuşit să dovedească obligaţia pârâtei angajatoare de a-i achita şi alte drepturi băneşti decât cele pentru care s-a dovedit că au fost achitate, respectiv diurnă calculată la numărul de km parcurşi, instanţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de acesta.
Cu privire la pretenţiile formulate de pârâta angajatoare pe cale de cerere reconvenţională, instanţa a reţinut că acestea sunt întemeiate doar în limita sumei de 542,81 lei reprezentând contravaloare lipsă motorină.
Astfel, potrivit art. 254 alin. 1 Codul muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”
Pentru a fi angajată răspunderea materială, prejudiciul trebuie să fie efectiv (salariatul pârât nu va răspunde pentru foloase nerealizate), real şi cert.
Faţă de înscrisurile depuse la dosar (fişa postului reclamantului, fişa activităţilor zilnice din 14.04.2011 ale autovehiculului cu nr. de înmatriculare IF-2..-…, condus de reclamant, potrivit căreia a rezultat o lipsă de combustibil de 103 litri, nota de lichidare întocmită pentru reclamant la data de 20.05.2011), instanţa a considerat că prejudiciul în sumă de 542,81 lei este efectiv, real şi cert, astfel că reclamantul va fi obligat la acoperirea acestuia.
Cu privire la sumele reprezentând amenzi pentru neachitarea rovinietei şi despăgubiri stabilite prin procesele verbale de contravenţie nr. 0………../17.10.2011 şi nr. 0……../17.10.2011 emise de CNADR SA, instanţa a reţinut că situaţia de fapt şi împrejurarea că pârâtul a condus în data de 20.04.2011 şi în data de 21.04.2011 vehiculul cu nr. IF-2..-…. pe drumurile publice fără a deţine rovinietă valabilă nu au fost contestate.
Din fişa postului ocupat de către reclamant (pct. IV), reiese însă că acesta avea obligaţia de a verifica împreună cu dispecerul existenţa şi valabilitatea documentelor autovehiculelor cu care se execută transportul, documente printre care se numără şi taxa de utilizare a reţelei de drumuri din România (rovinietă).
Aşadar, reclamantul avea obligaţia de a verifica existenţa acesteia la bordul vehiculului, şi nu de a procura rovinieta, aşa cum a avansat ideea societatea angajatoare şi cum a încercat să dovedească cu dispoziţia de plată nr. 04/20.04.2011, prin care a plătit reclamantului suma de 100 lei cu titlu de „taxa rovinietă”.
Deşi se reţine că reclamantul avea obligaţia de a asigura existenţa rovinietei la bord pe parcursul transportului, ceea ce presupune că trebuia să intre în posesia acesteia şi să nu efectueze transportul în lipsa ei, pârâta angajatoare avea obligaţia de a dovedi dacă exista o procedură aplicabilă în societate pentru achiziţionarea rovinietei, care era persoana care trebuia să achiziţioneze rovinieta pentru autovehiculul condus de reclamant pentru transporturile din 20 şi 21 aprilie 2011, precum şi dacă persoana care a dispus şi permis plecarea reclamantului în cursă a verificat existenţa rovinietei pentru autovehicul şi dacă acesta a încunoştinţat superiorii ierarhici cu privire la lipsa rovinietei.
Aceste aspecte sunt esenţiale pentru dovedirea culpei exclusive a reclamantului ori a culpei concurente a altor angajaţi, pentru care pârâta răspunde în calitate de angajator (comitent), având în vedere dreptul său prevăzut de art. 40 alin. 1 lit. a din Codul Muncii de organizare a funcţionării unităţii; în cazul culpei concurente, reclamantul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor decât în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei, iar dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea trebuie să se stabilească proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei, astfel cum prevede art. 255 Codul muncii.
Aşadar, cu privire la suma reprezentând amenzi contravenţionale şi despăgubiri stabilite prin procesele verbale de contravenţie nr. 0…../17.10.2011 şi nr. 0…../17.10.2011 emise de CNADR SA instanţa a reţinut că nu îndeplineşte caracterul de certitudine pentru a fi angajată răspunderea materială a reclamantului, astfel că această pretenţie a fost respinsă.
Cu privire la cererea expertului desemnat în cauză de majorare a cuantumului onorariului de la 400 lei cum a stabilit instanţa în mod provizoriu la 1.400 lei pentru efectuarea expertizei contabile solicitate de către reclamant, s-a reţinut că acesta a achitat suma de 400 lei şi, faţă de decontul cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei şi în strânsă legătură cu aceasta anexat la dosar, precum şi în raport de complexitatea cauzei şi criteriile stabilite de art. 23 din OG 2/2000, instanţa va admite în parte cererea de majorare a onorariului formulată de expert şi a majorat onorariul cu suma de 500 lei, urmând ca reclamantul să fie obligat la plata acesteia către expert.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs CP solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 Cpc admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că:
• Instanţa de fond, Tribunalul Călăraşi, a pronunţat o hotărâre nelegală şi a respins pe nedrept acţiunea sa şi l-a obligat să plătească 500 lei cu titlul de onorariu de expert, expert care nici nu şi-a făcut datoria faţă de conţinutul foilor de parcurs, aflate la dosarul cauzei.
• Nu a solicitat pârâtei să-i prezinte şi alte documente legate de efectuarea mai multor curse cu autocamionul din dotare şi care ar fi justificat obligarea pârâtei să-i plătească diurna de deplasare.
• Este nedreaptă hotărârea instanţei de fond deoarece la fiecare cursă în parte am depăşit cu mult 12 ore de muncă. Aşa informă cum este expertiza a stabilit contravaloarea diurnei de deplasare care cel puţin aceasta trebuia să-i fie admisă.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cpc, precum şi din oficiu conform art. 304 ind. 1 Cpc, Curtea apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la critica referitoare la stabilirea diurnei de deplasare conform raportului de expertiză, Curtea reţine că potrivit precizării obiectului acţiunii de la termenul din 15.09.2011 acesta constă în obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale conform contractului individual de muncă aferente perioadei în care a desfăşurat activitate în cadrul societăţii, respectiv 22.02.2011-mai 2011, precum şi la plata drepturilor băneşti cuvenite prin raportare la Km parcurşi pentru această perioadă.
La cererea reclamantului, instanţa de fond a încuviinţat proba cu expertiza contabilă având ca obiect calculul drepturilor salariale prin raportare la contractul individual de muncă încheiat, contractul colectiv de muncă aplicabil şi actele de la dosarul cauzei, precum şi alte acte pe care expertul le consideră utile.
În cuprinsul raportului de expertiză întocmit de doamna expert s-a reţinut că din documentele existente la dosarul cauzei şi cele prezentate de societatea angajatoare nu a existat o negociere directă pentru plata unei diurne în funcţie de Kilometri parcurşi, în evidenţa contabilă a societăţii pârâte neexistând plăţi pentru deplasare reprezentând avans sau diurnă pe numele recurentului. Deşi nu constituia un obiectiv al expertizei, s-a procedat totuşi la un calcul ipotetic al cuantumului diurnei prin raportare la HG nr. 953/2005 cu menţiunea că diurna pentru cursele externe şi interne nu se poate stabili deoarece nu există documentul „ Ordinul de deplasare” ( delegaţie) semnat şi ştampilat pentru justificarea certă şi corectă a zilelor şi orelor efectuate.
În mod corect instanţa de fond a respins pretenţiile recurentului-reclamant constând în plata diurnei prin raportare la Kilometri parcurşi, deoarece astfel cum rezultă din actele dosarului între părţi nu s-a probat existenţa unei asemenea convenţii. De asemenea, nu există nici o prevedere legală privind calculul diurnei de deplasare raportat la numărul de Kilometri parcurşi.
Relativ la solicitarea recurentului din cererea de recurs de a i se acorda cel puţin diurna astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, Curtea constată că, faţă de prevederile art. 316 Cpc raportat la art. 294 alin. 1 Cpc, aceasta este o cerere nouă formulată direct în recurs, neputând fi primită ca atare. Astfel, în mod corect instanţa de fond nu a avut în vedere referirea din expertiză la o ipotetică diurnă stabilită prin raportare la HG nr. 953/2005, HG nr. 1860/2006 şi HG nr. 518/1995 atâta timp cât nu a fost învestită cu o asemenea cerere, recurentul-reclamant insistând pe tot parcursul procesului, cu ocazia obiecţiunilor formulate, că diurna sa a fost stabilită prin raportare la Kilometri parcurşi. Mai mult, astfel cum chiar doamna expert confirmă, nu există documentele necesare, respectiv ordinul de deplasare semnat şi ştampilat, pentru a putea proceda la un asemenea calcul.
Relativ la susţinerea recurentului conform căreia instanţa de fond nu a solicitat pârâtei să-i prezinte şi alte documente legate de efectuarea mai multor curse cu autocamionul din dotare şi care ar fi justificat obligarea pârâtei să-i plătească diurna de deplasare, Curtea a avut în vedere faptul că recurentul a beneficiat în faţa instanţei de fond de asistenţă juridică de specialitate din partea unui avocat şi că i s-a încuviinţat proba cu înscrisuri neputându-se reţine lipsa de rol activ a instanţei atâta timp cât aceasta nu se poate transforma într-un al doilea apărător al reclamantului în detrimentul drepturilor procesuale ale pârâtei, cu încălcarea principiilor obiectivităţii şi imparţialităţii instanţei.
Potrivit art. 213 alin. 2 Cpc „ La cererea experţilor, ţinându-se seama de lucrare, instanţa le va putea mări plata cuvenită prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor”.
Curtea constată că onorariul provizoriu în cuantum de 400 lei a fost stabilit în sarcina recurentului-reclamant prin încheierea din 08.11.2011, ulterior doamna expert formulând cerere de suplimentare a onorariului însoţită de acte justificative . De asemenea, trebuie reţinut faptul că după depunerea în instanţă a raportului de expertiză, instanţa a încuviinţat, în două rânduri, recurentului-reclamant obiecţiunile formulate, doamna expert răspunzând la obiecţiunile încuviinţate.
Astfel, în mod corect, instanţa de fond, având în vedere complexitatea lucrării efectuate de către doamna expert Saros Luminiţa, inclusiv răspunsul la cele două obiecţiuni formulate de către recurentul reclamant, a încuviinţat majorarea onorariului de expert cu suma de 500 lei.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 312 alin. 1 Cpc, găsind neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cpc, Curtea a respins recursul ca nefondat.
