Regimul juridic al raporturilor de muncă dublate de raporturile de mandat. Consecinţele neîntocmirii fişei postului la încheierea noului contract individual de muncă.
-Art. 17 alin. 3 lit. d şi alin. 4 din Codul muncii, Legea nr. 31/1990
Încheierea unui nou act juridic, negociat de părți, care produce efecte pentru viitor, face dovada drepturilor și obligațiilor lor după acea dată, neputându-se aprecia că fișa postului din 1995 constituie o anexă a noului contract individual de muncă. Neîntocmirea de către angajator a unei fișe de post salariatului la încheierea noului contract nu poate conduce la o altă concluzie.
Directorul general al societății olandeze a împuternicit-o pe recurenta-reclamantă, cetățean român și olandez, să fie șeful reprezentanței din București a societății, dându-i acesteia un mandat general de operare a reprezentanței.
Așadar, raporturile de muncă dintre părți au fost dublate de raporturile decurgând din acest mandat, iar între cele două categorii de raporturi juridice nu trebuie făcută confuzie. În principiu, dispozițiile legislației muncii sunt aplicabile celui care exercită o funcţie de conducere, indiferent de denumirea funcţiei, în privința acelor atribuții care nu implică reprezentarea și care nu atrag incidența reglementărilor speciale din materia societăților.
Așadar, raporturile de muncă dintre părți au fost dublate de raporturile decurgând din acest mandat, iar între cele două categorii de raporturi juridice nu trebuie făcută confuzie. În principiu, dispozițiile legislației muncii sunt aplicabile celui care exercită o funcţie de conducere, indiferent de denumirea funcţiei, în privința acelor atribuții care nu implică reprezentarea și care nu atrag incidența reglementărilor speciale din materia societăților.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 1764R din 19.03.2014)
Prin sentinţa civilă nr.2933, din data de 25.03.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII- a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul cu nr. 24449/3/2011, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecata formulată de reclamanta K.O., în contradictoriu cu pârâta I. F. B. V.C., reprezentantă în România a I. H. Int. B.V.; a fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a drepturilor salariale pentru perioada octombrie 2009 – 31 decembrie 2010, în suma de 430 USD, lunar, echivalent în lei din ziua plaţii, sume ce se vor actualiza cu rata inflaţiei până la momentul plăţii efective; au fost respinse în rest pretenţiile, ca neîntemeiate.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel, în privința recursului declarat de recurenta-reclamantă K.O., Curtea rețin următoarele:
Criticile recurentei subsumate motivului de modificare prevăzut art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă sunt lipsite de suport. Conform textului legal menționat, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Dispoziția legală are în vedere situația în care actul juridic încheiat de părți are clauze clare, precise, nesusceptibile de interpretare, iar nu situația în care, așa cum este cazul în speță, există aspecte îndoielnice, dubii cu privire la existența, natura juridică și conținutul actului.
Într-o asemenea ipoteză, interpretarea dată de judecător constituie un aspect de fapt, ce nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, ci poate fi examinată conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul de procedură civilă. Din argumentele expuse în dezvoltarea motivului de recurs rezultă că, în realitate, critica privește greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării date de judecătorul fondului probatoriului administrat.
Or, Tribunalul a stabilit corect raporturile juridice dintre părți, dând o justă interpretare clauzelor contractului individual de muncă încheiat de acestea la data de 1 iulie 1997 și înregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Oficiul Muncii cu nr. xxxx din 23.07.1997 (filele 26-28 din dosarul de fond).
Este corectă observația primei instanțe în sensul că fișa postului din 15.02.1995 (filele 101-104 din dosarul de fond), mult anterioară încheierii contractului individual de muncă, nu a rămas în ființă după încheierea contractului din 1 iulie 1997. Curtea își însușește concluziile instanței de fond potrivit cărora încheierea unui nou act juridic, negociat de părți, care produce efecte pentru viitor, face dovada drepturilor și obligațiilor lor după acea dată, neputându-se aprecia că fișa postului din 1995 constituie o anexă a noului contract individual de muncă. Neîntocmirea de către angajator a unei fișe de post salariatului la încheierea noului contract nu poate conduce la o altă concluzie.
Astfel cum însăși recurenta salariată arată, aceasta personal a negociat și încheiat direct cu reprezentantul societății I. de al acea dată – domnul J.P. Van D. – în calitate de angajator, contractul individual de muncă, în acord cu dispozițiile art. 16 alin. ultim din Decretul nr. 122/1990 (fila 210 din dosarul de recurs, vol. I).
Totodată, aceasta recunoaște că nu este vorba de un raport juridic de muncă unic, cu executare neîntreruptă pe durata de funcționare a reprezentanței, rezultat dintr-un singur contract individual de muncă, ci de două contracte de muncă diferite, ce au dat naștere unor raporturi juridice distincte. Primul contract a fost încheiat în numele și pe seama societății de reprezentantul legal al acesteia, domnul J. B., pentru perioada anterioară anului 1997, aspect care rezultă din chiar susținerile recurentei-reclamante (fila 123 din dosarul de recurs, vol. I).
Acest prim contract nu a fost încheiat în formă scrisă și a avut ca anexă fișa postului din 15.02.1995, în care se arată că „O. K. lucrează pentru I. H. Int. bv. Responsabil pentru România, din data de 1 noiembrie 1992 (șef reprezentanță/country manager).”
De altfel, în acest înscris nu sunt consemnate doar cerințele care definesc postul de șef de reprezentanță, ci și alte elemente caracteristice mai curând pentru un act adițional al unui contract individual de muncă. Mai mult chiar, înscrisul este denumit de părți „Anexă la contractul de muncă – O.K.. Fișa postului, reglementări și obligații”.
În privința primului contract individual de muncă, prin întâmpinarea depusă de K.O. în data de 29.10.2011 la instanța de fond (fila 214 din dosarul primei instanțe, vol. I), se arată că înregistrarea contractului individual de muncă în România nu era posibilă, întrucât, în anul 1993 reclamanta era cetățean olandez, rezident în Olanda; fiind în așteptarea obținerii cetățeniei olandeze, nu era permis să aibă rezidența fiscală în România și nici să călătorească în afara teritoriului Olandei mai mult de 6 luni; cetățenia olandeză a fost obținută în anul 1996; fișa postului, obligatorie în condițiile încheierii unui contract individual de muncă a fost elaborată abia în anul 1995, dată de la care se consideră că atribuțiile reclamantei salariate au intrat în vigoare.
Aspectele deduse judecății nu privesc însă executarea acestui contract, ci executarea și încetarea contractului individual de muncă încheiat în formă scrisă și înregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale în anul 1997, care urmează a forma obiectul analizei Curții.
Cum reprezentanța nu și-a încetat activitatea în perioada în care acest prim contract individual de muncă a fost în ființă, nu se pune problema aplicabilității clauzei finale consemnate în înscrisul intitulat „Anexă la contractul de muncă – O.K.. Fișa postului, reglementări și obligații” privind plata în cazul închiderii reprezentanței a unei compensații pentru fiecare an de la angajare, pentru concediu, precum și a unui comision de management.
Prin urmare, sunt lipsite de relevanță argumentele privind caracterul ad probationem, iar nu ad validitatem al cerinței încheierii în formă scrisă a contractului individual de muncă, potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 10/1972 (act normativ sub imperiul căruia a fost încheiat și cel de al doilea contract de muncă, abrogat prin art. 298 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii), câtă vreme contractul de muncă în legătură cu executarea și încetarea căruia s-a născut prezentul litigiu a fost încheiat în formă scrisă.
Conform mențiunilor din Registrul Comerțului olandez (fila 129 din dosarul de recurs, vol. I și 398 din dosarul de fond, vol. I), la 19 februarie 1998, directorul general al societății olandeze I. F. BV a împuternicit-o pe recurenta-reclamantă, cetățean român și olandez, să fie șeful reprezentanței din București a societății, dându-i acesteia un mandat general de operare a reprezentanței.
Pentru delimitarea între cele două categorii de atribuții, un instrument util și necesar era fișa postului. Însă, așa cum în mod corect a constatat instanța de fond, contractul individual de muncă încheiat în anul 1997 nu a avut o astfel de anexă.
Este întemeiată susținerea recurentei I. F. în sensul că lipsa fișei postului (document complementar contractului individual de muncă) nu produce consecințe în planul validității contractului individual de muncă (care, de altfel, nici nu a fost pusă în discuție în prezenta cauză) și a conținutului raportului juridic de muncă, atâta vreme cât contractul de muncă negociat de părți și încheiat în formă scrisă conține toate clauzele esențiale, iar salariata nu a contestat faptul că a cunoscut atribuțiile stabilite de angajator pentru funcția de șef de reprezentanță, pe care s-a obligat să le respecte (pct. II.2 lit. „a” din contractul individual de muncă).
Prin contractul individual de muncă încheiat între părți în anul 1997, angajatorul se obligă (pct. II.1 lit. „h”) să plătească angajatului, la data încetării raporturilor de muncă, salariul la zi și indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat, fără referire la alte compensații.
Curtea reține că nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a motivat în drept neluarea în considerare a „fișei de post” pentru drepturile și obligațiile părților decurgând din contractul individual de muncă după anul 1997, întrucât Tribunalul a arătat în mod explicit că fișa postului depusă la dosar poate fi considerată un instrument de probă pentru existența și conținutul raporturilor de muncă existente între părți anterior momentului în care a fost negociat și încheiat un nou act juridic, consemnat într-un înscris, prin care se face dovada drepturilor și obligațiilor părților pentru viitor.
Aceste statuări privesc aspecte legate de stabilirea situației de fapt, pe baza probelor administrate. Motivarea în drept reprezintă o etapă ulterioară, în care judecătorul aplică norma de drept incidentă la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat. În cauză, această etapă nu a mai fost necesară cu referire concretă la fișa postului, întrucât prima instanță a stabilit că noul contract individual de muncă nu a avut ca anexă fișa postului din 1995. Tribunalul a avut în vedere succesiunea în timp a actelor juridice încheiate de părți, stabilind în mod just că, după data de 1 iulie 1997, fișa postului din anul 1995 nu mai produce efecte.
Corespondența purtată prin poșta electronică în anul 1999 între recurenta-reclamantă și unele persoane din conducerea societății olandeze nu poate conduce la alte concluzii decât cele care se desprind din interpretarea clauzelor contractului individual de muncă și a actelor adiționale la acesta.
De altfel, așa cum s-a arătat anterior, în litigiu nu se află chestiuni legate de atribuțiile postului, ci elemente care privesc drepturile și obligațiile părților decurgând din contractul individual de muncă încheiat în anul 1997.
Dacă voința părților ar fi fost aceea de a prelua în totalitate obligațiile consemnate în „fișa postului” din anul 1995 și după încheierea contractului individual de muncă din anul 1997, este de presupus că o asemenea mențiune s-ar fi regăsit în contract sau în actele adiționale la acesta. Or, în contractul individual de muncă încheiat în formă scrisă nu au fost preluate obligațiile la care recurenta-reclamantă se referă și nici nu se face trimitere la o fișă a postului, ca anexă la contract.
Mai mult decât atât, prin actul adițional înregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale sub nr. xxx/22.02.1999 (fila 93 din dosarul de recurs, vol. I), Curtea constată părțile au convenit cu privire la o parte dintre obligațiile angajatorului ce erau reglementate și prin „fișa postului” din anul 1995, fără a face însă vreo precizare în sensul menținerii clauzelor privind plata compensațiilor financiare la încetarea raportului de muncă.
Nici aspectele consemnate în procesul-verbal de conciliere din 10.01.2011 privind îndreptățirea salariatei la o compensație financiară în cuantum de 80.000 de dolari, în condițiile închiderii reprezentanței, nu pot fi reținute, având în vedere că părțile nu au ajuns la o înțelegere pe cale amiabilă asupra aspectelor ce au format obiectul concilierii.
Lipsite de suport sunt și criticile relative la greșita aplicare de către Tribunal a dispozițiilor Decretului-lege nr. 122/1990, care a determinat, în opinia recurentei, greșita respingere a pretențiilor privind plata de către angajator a sumei de 22.115,46 lei (impozite pe semestrul I al anului 2009, impozite pe semestrul I al anului 2010, utilități).
Instanța de fond nu a ignorat faptul că, potrivit actului normativ mai sus evocat și dispozițiilor Codului fiscal, titularul autorizației de funcționare este persoana juridică străină, căreia îi incumbă și obligația de plată a taxelor și impozitelor către statul român, aferente desfășurării activității reprezentanței, ci a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că a suportat ea însăși cheltuielile aferente reprezentanței, că a făcut plata în numele și pe seama acesteia și că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului.
Așa cum se probează cu înscrisurile depuse în recurs și cum arată și recurenta-reclamantă în întâmpinarea formulată în aceeași fază procesuală (fila 77 din dosarul de recurs, vol. I), societatea olandeză a trimis bani în contul bancar al reprezentanței de la București sub formă de „cheltuieli reprezentanță”, inclusiv la finele anului 2009 și au închis conturile reprezentanței la data de 27.08.2010 (fila 187 din dosarul de recurs, vol. I), lichidând datoriile.
La data de 16.07.2009, s-a făcut un transfer din conturile I. F. BV în conturile I. H. I. BV – Reprezentanța din România, în vederea asigurării cheltuielilor celei din urmă aferente primului semestru al anului 2009, cu mențiunea „EXPENSES JAN-JUNE 2009” (fila 186 din dosarul de recurs, vol. I), astfel încât nu se poate aprecia că aceste sume ar fi fost suportate de recurenta-reclamantă, care le-a plătit pe seama reprezentanței.
Nici în ce privește impozitul pentru semestrul I al anului 2010 recurenta-reclamantă nu a probat că plata sumelor cu acest titlu s-a făcut din resursele sale proprii, în numele și pe seama reprezentanței, așa cum în mod corect a reținut Tribunalul. Argumentul își păstrează valabilitatea și în privința sumei pretinse pentru „utilități”, din materialul probator administrat nerezultând în ce constau acestea și cum a fost calculată suma cerută.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reconvenientă I. F. BV, conform art. 304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că și acest recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Este adevărat că începând cu anul 2007, ca urmare a regândirii structurii de afaceri din Europa de Est, au fost inițiate demersurile pentru închiderea reprezentanței din România a societății olandeze, iar la momentul când aceasta își înceta existența, urma a înceta și contractul individual de muncă al recurentei-reclamante. Numai că reprezentanța a continuat să funcționeze în perioada 2007-2010, timp în care recurenta-reclamantă a continuat să îndeplinească funcția de șef de reprezentanță și a prestat muncă în executarea contractului individual de muncă, recurenta-reconvenientă însăși recunoscând că aceasta avea în sarcină toate problemele legate de funcționarea reprezentanței.
Tot din anul 2007, s-au stabilit între părți raporturi juridice născute dintr-un contract de distribuție, însă activitatea prestată în temeiul acestui contract nu acoperă atribuțiile specifice funcției de șef de reprezentanță, exercitate în continuare de recurenta-reclamantă care, astfel cum rezultă din bogatul material probator administrat în cauză, s-a preocupat de achitarea impozitelor și contribuțiilor, ținerea evidențelor, informarea superiorilor, îndeplinind sarcinile ce-i reveneau în această calitate. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei-reconveniente în sensul că, din anul 2007, între părți au existat doar raporturi de colaborare comercială stabilite în baza contractului de distribuție, raporturi în cadrul cărora au fost pretinse și plătite comisioane.
Potrivit Autorizației de funcționare în România (fila 167 din dosarul de fond, vol. I), la data obținerii autorizației – 26.01.2010, avea calitatea de șef de reprezentanță K.O. M., iar obiectul de activitate al reprezentanței consta în „sprijinirea activității firmei I. H. I. BV din Olanda, prin acțiuni de promovare și urmărire a derulării contractelor încheiate cu partenerii din România pentru mochete și tapete – decorațiuni interioare și mărfuri generale, cu respectarea legislației române în domeniu. Reprezentanța nu desfășoară activități în nume propriu.”
Conform Contractului de distribuție (filele 137-153 din dosarul de fond, Vol. I) încheiat între I. H. INT. BV – reprezentanța din România și distribuitorul F. D. S.R.L. (având ca asociat unic pe K.O. M., așa cum rezultă din informațiile furnizate de Oficiul Registrului Comerțului – filele 106-108 din dosarul de fond, Vol. I), contract ce și-a produs efectele cu începere din 01.01.2007, societatea olandeză a numit ca distribuitor exclusiv în România societatea cu răspundere limitată menționată, iar din anul 2008, astfel cum rezultă din corespondența purtată cu șeful de reprezentanță, societatea-mamă a pus în discuție renunțarea la sistemul distribuitorului unic. Raporturile comerciale dintre părți au încetat la sfârșitul anului 2009.
În mod firesc, din condițiile financiare de colaborare comercială lipsește elementul salariu, ceea ce nu exclude obligația societății de a plăti contraprestația muncii desfășurate de salariata sa în funcția de șef de reprezentanță, în executarea contractului individual de muncă.
Chiar dacă în raport de dispozițiile legale în vigoare pentru perioada în litigiu, în principiu, în situația încetării contractului individual de muncă prin acordul părților, consemnarea în scris a acordului de voințe nu este o cerință ad validitatem, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, în cauză, părțile au stabilit o clauză în contractul individual de muncă potrivit căreia „prezentul contract de muncă încetează: 1 prin acordul scris al părților; 2. La expirarea termenului pentru care a fost încheiat; 3. Din inițiativa temeinic motivată a uneia dintre părți.”
Or, un astfel de acord scris nu a existat, iar din probele administrate nu rezultă în mod neîndoielnic că data convenită pentru încetarea raporturilor de muncă este data de 01.01.2007, ci doar că aceste raporturi urmează să înceteze odată cu desființarea reprezentanței (data încetării activității reprezentanței a fost data de 31.12.2010, când a expirat durata de funcționare, conform autorizației nr. 435/17).
Împrejurarea că angajatorul nu a mai plătit salariul șefului de reprezentanță după data de 01.01.2007 nu constituie – nici privită izolat și cu atât mai puțin în ansamblul materialului probator administrat în cauză – o dovadă certă a încetării raporturilor de muncă dintre părți.
Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut lipsa acordului neechivoc al părților în sensul încetării raporturilor de muncă la data de 01.01.2007 și menținerea contractului individual de muncă al recurentei-reclamante până la expirarea autorizației de funcționare a reprezentanței – 31.12.2010, respingând în consecință cererea reconvențională.
Sub un alt aspect, se reține că nu formează obiectul prezentului litigiu stabilirea existenței sau nu a unei depășiri a limitelor împuternicirii de operare a reprezentanței ce i-a fost dată șefului de reprezentanță de către societatea-mamă și eventuala producere a unor prejudicii decurgând din aceasta pentru societatea olandeză.
Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.
