Cuprins:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. 570/118/2014, reclamanţii … ş.a. în calitate de personal contractual prin … au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei Primarului … nr. 147/25.11.2013, solicitând anularea acesteia în privinţa măsurilor dispuse referitor la personalul contractual menţionat în tabelul anexă la dispoziţie.
În fapt, reclamanţii susţin că prin dispoziţia contestată s-a procedat la aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse conform deciziei Curţii de Conturi nr. 84/02.10.2013, prin care s-a dispus a se stabili întinderea şi mărimea prejudiciului reprezentând drepturi de personal care exced prevederilor legale şi recuperarea acestuia.
Din cuprinsul dispoziţiei contestate rezultă că este vorba despre sume plătite în anul 2012, reprezentând drepturi băneşti acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Primăriei ….
Reclamanţii susţin că deciziile de imputare sunt nule, întrucât după intrarea în vigoare a Codului muncii, modalitatea de recuperare a prejudiciilor este reglementată prin art. 169 din Codul muncii.
Se mai arată că plata drepturilor privind asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă a fost efectuată în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, obligatoriu în relaţiile dintre părţi.
Plata acestor drepturi s-a realizat din veniturile proprii ale instituţiei şi nu de la bugetul de stat.
Reclamanţii arată că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică cuprinderea şi aprobarea în bugetele locale a fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, având în vedere dispoziţiile art. 1, art. 6, art. 39 al. 1 lit. i), art. 40 al. 2 lit. b) din Codul muncii.
În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Reclamanţii au solicitat ca judecata să se facă şi în lipsă.
Au fost anexate acţiunii împuternicire acordată organizaţiei sindicale, dispoziţia contestată, anexă, contract colectiv de muncă înregistrat sub nr. 78/01.03.2012.
Pârâtul Primarul… a depus la dosar întâmpinare, prin care a învederat că în urma unui control Curtea de Conturi a stabilit în sarcina ordonatorului principal de credite obligaţia de a recupera sumele acordate personalului propriu prin contractul şi acordul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pârâtul a învederat că în executarea acestei obligaţii a emis Dispoziţia nr. 147/25.11.2013.
În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, ale Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum şi orice alte probe a căror utilitate ar rezulta din dezbateri.
Pentru termenul de judecată din data de 16.09.2014 pârâtul a înaintat la dosar documentaţia care a stat la baza emiterii Dispoziţiei contestate.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine:
Reclamanţii sunt salariaţii Primăriei…, fiind evidenţiaţi în Anexa 2 a Dispoziţiei nr. 147/25.11.2013 cu privire la personalul contractual de la care pârâtul a dispus recuperarea sumei totale de 138.196 lei.
La baza emiterii dispoziţiei contestate a stat Decizia nr. 84/02.10.2013 a Curţii de Conturi, privind calcularea şi recuperarea prejudiciului creat de plata unor drepturi de personal care exced prevederilor legale.
Salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor (art. 254 alin. 1 din Codul muncii).
În situaţia în care părţile nu se înţeleg prin învoială asupra cuantumului prejudiciului, singura cale aflată la îndemâna angajatorului care se pretinde a fi fost păgubit este de a sesiza instanţa competentă de dreptul muncii.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens, prin Decizia nr. 24/2003, constatând că interzicerea oricăror reţineri din salariu fără ca existenţa datoriei să fie stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă este conformă dispoziţiilor constituţionale.
Conform prevederilor art. 169 alin. (1) şi (2) Codul muncii, „nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege” iar „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
În cauză, problema care se impune a fi analizată este cea a legalităţii modalităţii de recuperare a sumelor pe care pârâtul angajator le consideră încasate necuvenit de către reclamanţii salariaţi, iar nu problema legalităţii drepturilor salariale a căror recuperare se urmăreşte.
În ceea ce priveşte legalitatea dispoziţiei contestate, se constată că o astfel de procedură de recuperare a prejudiciului de la angajat nu mai este posibilă după intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii – aprobat prin Legea nr. 53/2003, nemaifiind prevăzută de lege.
Aceste prevederi legale exclud posibilitatea recuperării pretinsului prejudiciu provocat angajatorului prin alte proceduri nereglementate de lege, cum ar fi procedura emiterii unei decizii de imputare, care îşi găsea reglementarea în vechiul Cod al Muncii, în prezent abrogat. Faţă de această situaţie, instanţa nu este ţinută a verifica dacă sumele a căror recuperare se urmăreşte de pârât au fost sau nu acordate în mod legal, implicit dacă au fost încasate în mod corect sau în mod necuvenit de salariaţi, ci dacă trebuie sau nu trebuie recuperate de la reclamanţi în această modalitate.
Pentru acest motiv, dispoziţia emisă de pârât este nulă în privinţa măsurilor dispuse cu privire la reclamanţi, fiind lipsită de temei legal şi contravenind dispoziţiilor imperative ale art. 169 din Codul Muncii.
Pentru considerentele expuse, instanţa va anula în parte dispoziţia contestată, în privinţa măsurilor dispuse referitor la reclamanţi.
Instanţa reţine totodată că pârâtul este în culpă procesuală, întrucât a determinat pe reclamantul … să iniţieze demersul judiciar şi să suporte cheltuieli pentru obţinerea unui titlu executoriu care să le recunoască pretenţiile deduse judecăţii.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 453 al. 1 C. pr. civilă, instanţa va obliga pe pârâţi la plata către reclamantul … a sumei de 1.116 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător conform înscrisurilor de la filele nr. 6-7.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite cererea formulată de reclamanţi …, … prin …, toţi cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat … cu sediul in … în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL …cu sediul in …
Anulează în parte Dispoziţia Primarului … nr. 147/25.11.2013, în privinţa măsurilor dispuse referitor la reclamanţi.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1.116 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul Constanţa.
Pronunțată in ședință publică, azi 23 octombrie 2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI
… …
GREFIER,
…
