-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 251 alin. (2) şi art. 252 alin. (2) lit. a)
În situaţia în care convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile nu cuprinde obiectul cercetării disciplinare, rezumându-se a informa salariatul cu privire la data şi locul realizării cercetării disciplinare, însă ea este comunicată salariatului împreună cu referatul de sesizare a faptelor cu privire la care urmează să fie realizată cercetarea disciplinară, sunt îndeplinite cerinţele art. 251 alin. (2) din Codul muncii. Într-o astfel de împrejurare, salariatul are cunoştinţă, la momentul efectuării cercetării disciplinare, de faptele cu privire la care comisia de disciplină efectuează verificări, fiind respectată finalitatea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) din Codul muncii.
Simpla menţionare a dispoziţiilor din regulamentul de ordine interioară încălcate de către salariat nu echivalează cu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, dat fiind că precizarea acestora constituie o cerinţă distinctă, reglementată de prevederile art. 252 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.
Probaţiunea efectuată în cauză vine să confirme menţiunile din decizia de sancţionare şi nu să completeze omisiunile de la momentul emiterii deciziei, neprezentând relevanţă faptul că înscrisurile de care se prevalează angajatorul au fost întocmite anterior emiterii deciziei de sancţionare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 549 din 20 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 2867/25.10.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6530/30/2012, a fost admisă in parte contestaţia formulată de reclamantul I.L. T. în contradictoriu cu pârâta SC N.C. SRL Timişoara.
A constatat nulitatea Deciziei nr. 2/19.06.2012, emisă de pârâta şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, în sensul reintegrării reclamantului pe funcţia deţinuta anterior concedierii.
A obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii, 19.06.2012 şi până la data reintegrării efective a reclamantului.
A respins în rest contestaţia.
A obligat pârâta să plăteasca reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 3500 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată şi înregistrat la ITM Timiş sub nr. 5142071/20.11.2009, ocupând funcţia de asistent relaţii cu publicul şi comunicare, începând cu data de 02.11.2009 .
La data de 12.06.2012, reclamantului i s-a comunicat „convocarea” nr. 399/12.06.2012, emisă de pârâtă, prin care era invitat în data de 19.06.2012, orele 11:30, la sediul din Str. […], pentru efectuarea cercetării disciplinare.
Angajatorul nu a dispoziţiile art. 251 alin. (2) din Codul muncii, dat fiind că nu a precizat obiectul cercetării disciplinare prealabile.
Susţinerea pârâtei că în data de 12.06.2012, la comunicarea convocatorului, reclamantului i-a fost înmânat şi Referatul 471/11.06.2012, care conţinea abaterea disciplinară: „a părăsit în mod repetat staţia de lucru, nefiind pontat la pauză”, astfel că reclamantul avea cunoştinţă de abaterea săvârşită, nu este de natură a acoperi lipsa indicării obiectului cercetării disciplinare în convocatorul scris ce i s-a comunicat salariatului, întrucât art. 251 alin. (2) din Codul muncii, prevede aceasta obligativitate în actul de convocare, iar nu în referate sau alte acte interne ale angajatorului.
În data de 19.06.2012, s-a efectuat cercetarea disciplinară.
Pârâta a emis Decizia de concediere nr. 2/19.06.2012, comunicată reclamantului la data de 25.06.2012, prin care s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de 19.06.2012, în temeiul art. 61 lit. a) din Codul muncii.
Pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorilor, prin care s-ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariaţilor, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres condiţiile de fond şi de formă în care angajatorul poate dispune cu privire la sancţionarea disciplinară.
Instituirea acestor obligaţii de ordin formal, în sarcina angajatorului, reflectă expresia principiului statului social şi al dreptăţii, instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României, principiu care se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul muncii.
Potrivit art. 78 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 alin. (2) din Codul muncii, referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut ale deciziei de sancţionare, urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventualele acţiuni abuzive sau nejustificate ale angajatorului, precum şi viceversa.
Art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii impune angajatorului să menţioneze, în cuprinsul actului de sancţionare, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.
Descrierea faptei presupune nu doar menţionarea că angajatul a încălcat Regulamentul intern, având în vedere Referatul nr. 471/11.06.2011 şi procesul-verbal nr. 493/19.06.2012, ci aceasta trebuie descrisă în concret şi să se arate data săvârşirii ei, întrucât art. 79 din Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Totodată, necesitatea descrierii apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate, impusă prin art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu au fost luate în considerare, pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare.
Pârâta, în decizia contestată, nu a indicat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, limitându-se a preciza că angajatul nu a adus argumente exoneratoare de răspundere, încălcând astfel prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că modalitatea în care angajatorul a înţeles să-l sancţioneze pe salariatul presupus că ar fi comis o abatere disciplinară s-a concretizat într-un act abuziv, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, context în care s-a impus constatarea nulităţii deciziei de sancţionare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii în întregime a acţiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că în data de 12.06.2012, respectiv la momentul în care intimatului i-a fost înmânat convocatorul la cercetarea disciplinară prealabilă, semnat personal de către acesta, i-a fost înmânat şi referatul nr. 19/471/11.06.2012, care conţinea abaterile disciplinare ce au constituit obiectul cercetării administrative şi motivul concedierii sale, respectiv faptul că „a părăsit în mod repetat staţia de lucru, nefiind pontat la pauză” şi că „a încălcat în mod repetat regulamentul intern”.
Prima instanţă a dat o interpretare excesivă prevederilor art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, câtă vreme, în decizia de concediere, sunt indicate prevederile din regulamentul intern ce au fost încălcate în mod repetat de către intimat, respectiv art. 11, art. 19, art. 28 şi art. 53. În decizie nu sunt descrise în mod amănunţit faptele săvârşite de către intimat, dar acestea rezultă, fără putinţă de tăgadă, atât din referatele de abatere disciplinară întocmite acestuia de către şefii săi direcţi, cât şi din procesul verbal privind desfăşurarea procedurii cercetării disciplinare prealabile, acte care se regăsesc la dosarul instanţei.
Având în vedere că în aceste acte, care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, sunt descrise în amănunt faptele săvârşite de către intimat, recurenta nu consideră că decizia de concediere ar fi lovită de nulitate absolută ca urmare a faptului că, în cuprinsul ei, nu au fost reluate în amănunt cele consemnate în actele menţionate mai sus, ci au fost doar indicate articolele din regulamentul intern ce au fost încălcate de către acesta.
Instanţa de judecată era datoare să cerceteze întreg probatoriul administrat în cauză şi să pronunţe o hotărâre care să reflecte acest aspect. În speţă, prima instanţă nu a procedat în acest fel, mulţumindu-se să constate nulitatea deciziei de concediere pornind de la împrejurarea că, în aceasta, nu este descrisă fapta în amănunt, ignorând faptul că din coroborarea probatoriului administrat, respectiv referatul nr. 19/47i/n.06.2012, procesul verbal de cercetare din data de 19.06.2012 şi decizia de concediere, rezultă deosebit de clar atât fapta, cât şi descrierea acesteia, astfel că sunt respectate întrutotul dispoziţiile art. 79 şi art. 247 alin. (2) din Codul muncii.
Instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, câtă vreme acestea nu indică obligativitatea descrierii amănunţite şi detaliate a motivelor pentru care apărările angajatului nu au fost luate în considerare, ci doar se referă la obligativitatea de a menţiona motivul, obligaţie legală pe care angajatorul a îndeplinit-o prin utilizarea sintagmei „nu aduce argumente exoneratoare de răspundere”.
În ceea ce priveşte fondul deciziei de concediere, recurenta a solicitat să fie avut în vedere faptul că aceasta este nu numai legal întocmită, cât şi motivată de comportamentul neadecvat al intimatului Ia locul de muncă, având la bază o cauză reală şi serioasă.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul-intimat a solicitat respingerea recursului.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Convocarea pentru efectuarea cercetării nu cuprinde obiectul cercetării disciplinare, rezumându-se a informa salariatul cu privire la data şi locul realizării cercetării disciplinare, cu menţiunea că neprezentarea salariatului, nu influenţează aplicarea prevederilor Codului muncii. Însă, în aceeaşi zi, 12.06.2012, când a fost comunicată convocarea, reclamantului i-a fost înmânat şi Referatul nr. 18/11.06.2012, în care erau menţionate faptele cu privire la care urma să fie realizată cercetarea disciplinară. Astfel, salariatul a avut cunoştinţă, la momentul efectuării cercetării disciplinare, de faptele cu privire la care comisia de disciplină urma să efectueze verificări, fiind respectată finalitatea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) din Codul muncii.
În mod corect instanţa de fond a reţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul muncii pentru nedescrierea faptei. Simpla menţionare a dispoziţiilor din regulament încălcate nu echivalează cu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, dat fiind că precizarea dispoziţiilor nerespectate constituie o cerinţă distinctă, reglementată de prevederile art. 252 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.
Necesitatea descrierii faptei se justifică prin faptul că salariatul trebuie să aibă cunoştinţă de abaterea disciplinară reţinută şi sancţionată de angajator, pentru a avea posibilitatea să îşi formuleze contestaţia, iar instanţa de judecată să aibă posibilitatea să verifice existenţa faptelor, vinovăţia salariatului, prejudiciul produs, împrejurările în care faptele au fost săvârşite, cu consecinţele pe care le produc în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii.
Probaţiunea efectuată în cauză vine să confirme menţiunile din decizia de sancţionare şi nu să completeze omisiunile de la momentul emiterii deciziei, neprezentând relevanţă faptul că înscrisurile de care s-a prevalat angajatorul au fost întocmite anterior emiterii deciziei de sancţionare.
Spre deosebire de convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare, în situaţia deciziei de concediere, legiuitorul a instituit, printr-o normă expresă, şi anume art. 79 din Codul muncii, interdicţia ca, în situaţia conflictului de muncă, angajatorul să poată invoca alte motive de fapt şi de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, cauza de nulitate a deciziei de sancţionare se priveşte a fi întemeiată, sancţiunea constând în nulitatea absolută a deciziei contestate.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedură civilă, reţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile recurate, Curtea a respins recursul formulat de pârâtă, ca neîntemeiat.
Ca urmare a respingerii recursului, pârâta-recurentă fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată să plătească reclamantului-intimat suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial, achitat conform chitanţei nr. 0054/19.03.2013. Instanţa de recurs a procedat la diminuarea onorariului avocaţial, potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, având în vedere că în întâmpinare au fost detaliate motivele expuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată, precum şi împrejurarea că soluţionarea cauzei nu a presupus analizarea fondului, ci a motivelor de nelegalitate de ordin formal, ceea ce a determinat reducerea gradului de complexitate a cauzei în recurs.
