Spor de confidenţialitate solicitat de magistraţi – admisibilitate.
Curtea a constatat că prin sentinţa civilă nr.297/M/2008 a Tribunalului Braşov a fost respinsă acţiunea reclamantului Borcoman Cătălin Laurenţiu având ca obiect obligarea pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, DIICOT şi MEF la plata sporului de 15% de confidenţialitate începând cu 2004 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei precum şi pentru viitor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile legale invocate de reclamant – art.3 din Legea 444/2006 ,,cadrele militare în activitate, funcţionarii publici cu statut special, militarii angajaţi pe bază de contract şi personalul civil din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un spor de până la 15 % din salariul de bază”.
Aplicarea acestor prevederi legale a fost extinsă, prin dispoziţiile art.15 din OG 6/2007 şi la alte categorii de funcţionari publici, respectiv cei care funcţionează în aparatul de lucru al Guvernului, în cadrul Administraţiei Preşedinţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei şi Comerţului şi Consiliul Legislativ.
Prevederile legale amintite sunt foarte clare şi nu comportă nici o dificultate de interpretare stabilind în mod expres şi limitativ categoriile de funcţionari publici care sunt beneficiari ai sporului de confidenţialitate şi autorităţile care sunt obligate să acorde acest spor, magistraţii şi personalul auxiliar nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.
Pe cale de consecinţă, rezultă, fără echivoc, faptul că reclamantul nu poate beneficia de sporul de confidenţialitate, neexistând nici o prevedere legală în acest sens.
Ceea ce solicită, de fapt, reclamantul este ca instanţa să le acorde sporul de confidenţialitate în considerarea faptului că desfăşoară activităţii ce presupun păstrarea secretului profesional. Acest fapt nu este posibil însă, întrucât instanţa investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea şi să o aplice şi nicidecum să adauge la lege. Acordarea sporurilor solicitate este de competenţa exclusivă a puterii legislative.
Instanţa de judecată poate însă să acorde despăgubiri în cazul în care ar constată existenţa unui tratament diferenţiat, discriminatoriu între magistraţi şi celelalte categorii profesionale la care se face referire prin acţiune.
În speţa de faţă instanţa a apreciat că nu suntem în prezenţa unei discriminări în sensul prevederilor OUG 137/2000 care să justifice acordarea de despăgubiri.
În acest sens, s-a pronunţat şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a stabilit prin Hotărârea nr.232/29.08.2007 că neacordarea sporului de confidenţialitate magistraţilor, deşi aceştia au obligaţia păstrării secretului profesional, nu reprezintă un tratament diferenţiat, discriminatoriu potrivit art.2 din OUG 137/2000. Deşi această hotărâre nu este obligatorie pentru instanţă, instanţa a reţinut ca fiind întemeiate considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei.
Astfel, potrivit practicii CEDO diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Curtea a apreciat în jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
Tribunalul a mai reţinut că raportat la dispoziţiile art.16 din Constituţia României potrivit cărora ,,cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Astfel , s-a arătat că principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă o uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceiaşi situaţie, în baza unora din criteriile enumerate de art.2 din OG 137/2000 respectiv – rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
Faţă de cele mai sus expuse s-a reţinut de către instanţă faptul că situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi determină soluţii diferite din partea legiuitorului în ceea ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin această soluţie să se încalce principiul egalităţii.
Astfel atât magistraţii cât şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de o lege specială de salarizare, cu sporuri specifice complexităţii şi riscurilor funcţiei pe care o îndeplinesc.
Împotriva hotărârii de la fond a formulat recurs reclamantul.
Referitor la excepţia de tardivitate a recursului, curtea reţine că această excepţie este nefondată întrucât sentinţa instanţei de fond a fost comunicată altei, persoane decât reclamantului, respectiv d-nei Moraru Emilia deşi această persoană nu a fost însărcinată cu primirea corespondenţei conform art.93 Cod procedură civilă.
Prin motivele de recurs se arată că în mod evident legiuitorul a intenţionat să acorde sporul de confidenţialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituţiilor publice care gestionează şi manipulează informaţii clasificate şi nu doar celor prevăzute în Legea 444/2006, adică celor din sistemul Apărării Naţionale, Ordinii Publice şi Siguranţei Naţionale. Chiar OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede, în art.30 alin.3, acordarea acestui spor personalului CNCD. Ori, deşi personalul administrativ din cadrul parchetelor deţin certificate ORNIS şi gestionează informaţii clasificate nu beneficiază de sporul de confidenţialitate prevăzut pentru toate celelalte categorii de persoane.
Recursul este nefondat.
Reclamantul nu a beneficiat şi nu beneficiază nici în prezent de drepturile salariale solicitate, neexistând un act normativ acre să prevadă acordarea sporului de confidenţialitate categoriei magistraţilor .
Este adevărat că acest spor a fost recunoscut prin lege unor categorii de funcţionari publici, dar aceste dispoziţii legale nu pot fi extinse şi la categoria magistraţilor câtă vreme acest lucru nu este prevăzut expres în actul normativ respectiv (Legea 444/2006).
Nu poate fi reţinută nici discriminarea faţă de funcţionarii publici şi faţă de personalul CDCD care beneficiază de acest spor deoarece aceste categorii de subiecte nu se află în situaţii comparabile, respectiv prestează activităţi diferite şi beneficiază de legi de salarizare diferite.
De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art.2 alin.2 din OG nr. 137/2000 întrucât, nu este îndeplinită condiţia situaţiei comparabile, iar fără această premisă obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare.
Nici faptul că reclamantul deţine autorizaţie sau certificat de acces la informaţii clasificate nu poate substitui lipsa temeiului legal sau convenţional al acordării sporului solicitat categoriei magistraţilor.
În altă ordine de idei pretenţiile reclamantului au la bază premisa potrivit căreia dispoziţiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalităţii instituit atât de Convenţia României cât şi de art. 23 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului .
Cu privire la acest aspect curtea reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor subiecţi de drept.
În situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a invoca şi a se constata neconstituţionalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii. În acest sens părţile sau instanţele ordinare din oficiu pot invoca excepţia de neconstituţionalitate în cadrul procesului pendinte.
În contextul în care norma legală invocată nu a fost declarată neconstituţională în perioada în care aceasta este în vigoare, instanţele ordinare au obligaţia de a respecta conţinutul respectivei norme , în caz contrar actul de justiţie căzând în derizoriu.
În plus, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut prin Hotărârea nr.437/5.11.2007 în cadrul unei speţe similare că nu există aspecte care să intre sub incidenţa art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul reclamanţilor va fi respins.
Decizia civilă nr. 348/F/M din 16 aprilie 2008 – C.Ş.
