Spor de dispozitiv, în condiţiile Legii nr. 330/2009. Inexistenţa dreptului
Legea nr. 330/2009
Legea nr. 138/1999
Nu poate fi acordat sporul de dispozitiv unui funcţionar public din cadrul unei autorităţi publice locale în condiţiile Legii nr. 330/2009.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1313 din 28 septembrie 2011, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 2170/22.11.2011 pronunţată în dosarul nr. 5082/108/2010 Tribunalul Arad a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, funcţionar public, având ca obiect cererile de obligare a pârâţilor Primarul comunei Săvârşin şi Comuna Săvârşin la anularea Dispoziţiei nr. 202/21.06.2010 şi Dispoziţiei nr. 231/14.07.2010 emise de Primarul comunei Săvârşin ca nelegale şi obligarea Primarului să recalculeze salariul şi sporurile aferente cu respectarea prevederilor art. 3 lit. c) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a sentinţei civile nr. 14/08.01.2008 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4643/108/2007 şi art. 19 lit. f) din Actul adiţional la Acordul colectiv de muncă la nivel de unitate şi suspendarea executării Dispoziţie nr. 202/21 iunie 2010, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1313/28.09.2011 pronunţată în dosarul nr. 5082/108/2010 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul reclamantului, reţinând că este adevărat, aşa cum se susţine şi în recurs, că în nota de la anexa III/3/B din Legea nr. 330/2009, la care fac trimitere dispoziţiile art. 22 din legea menţionată, se precizează că „în coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv”, însă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că sporul de dispozitiv va fi acordat în continuare doar categoriilor de personal pentru care legea prevedea anterior Legii nr. 330/2009 acest spor şi aceasta întrucât dispoziţiile art.18 – 23 din Legea nr. 330/2009 nu mai prevăd acest spor în mod distinct, el fiind considerat inclus în salariul de bază al persoanelor care au beneficiat în temeiul legii anterioare de acest spor.
Legat de acest aspect, Curtea a reţinut că motivarea primei instanţe cu privire la efectele sentinţei civile nr.14/08.01.2008 este într-adevăr deficitară creând impresia nerecunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti, însă este evident că instanţa s-a referit la nerecunoaşterea unui spor în contextul legislativ actual, iar nu la nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti.
Se impun prin urmare anumite precizări şi, pentru a elucida dacă reclamantul a beneficiat în temeiul legii de sporul de dispozitiv, trebuie analizată dispoziţia legală care l-a prevăzut, precum şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei dispoziţii legale. De asemenea trebuie analizată şi aplicabilitatea în timp a sentinţei civile nr.14/08.01.2008 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4643/108/2007, prin care pârâtul din prezenta cauză a fost obligat la plata sporului menţionat.
Curtea a observat astfel că prin Decizia nr. 37/14.12.2009 pronunţata de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) în dosarul nr. 23/2009 prin care s-a soluţionat Recursul în Interesul Legii, Înalta Curte a interpretat dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.
A reţinut astfel ÎCCJ că, „în afară de militarii şi salariaţii civili din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi din instituţiile publice aflate în subordinea ministerului, indemnizaţia de dispozitiv prevăzută de art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă şi următoarelor categorii de personal:
– personalului civil al serviciilor comunitare de evidenţă a persoanelor care sunt organizate şi funcţionează în subordinea consiliilor locale, în temeiul dispoziţiilor cu caracter special ale art. 241 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 372/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea faptului că este încadrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este detaşat la aceste servicii comunitare, păstrându-şi toate drepturile anterior dobândite;
– personalului civil al serviciilor comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple şi al serviciilor publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor organizate în cadrul prefecturilor judeţene şi al Prefecturii Municipiului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor cu caracter special ale art. 151 şi 152 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 362/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea faptului că îşi păstrează toate drepturile dobândite anterior transferului din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor la aceste servicii comunitare”.
A concluzionat ÎCCJ că „este evident faptul că nu pot beneficia de indemnizaţia de dispozitiv toţi funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât aceste categorii de personal nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele juridice prezentate. Dacă legiuitorul ar fi dorit acordarea indemnizaţiei de dispozitiv de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual din administraţia publică locală, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate”.
Cum ÎCCJ face aprecieri cu privire la caracterul corect, ori dimpotrivă, incorect, al interpretării legii de către instanţele care au pronunţat hotărâri în materia sporului de dispozitiv, fără a afecta soluţiile deja pronunţate, Curtea a apreciat că în litigiile aflate pe rolul instanţelor, aşa cum este şi cauza de faţă, dezlegarea problemei de drept de către ÎCCJ este obligatorie, concluzia contrară ducând la perpetuarea unei soluţii în privinţa căreia ÎCCJ a reţinut deja că se bazează pe o interpretare greşită.
Interpretarea dată de ÎCCJ este aşadar obligatorie cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei vizează drepturi pretinse pe o perioadă ulterioară pronunţării deciziei ÎCCJ, fără ca în acest mod să fie încălcat principiul autorităţii de lucru judecat de care beneficiază sentinţa civilă nr.14/08.01.2008, pronunţată de Tribunalul Arad în dos. nr. 4643/108/2007, întrucât hotărârea menţionată şi-a produs efectele doar până la apariţia legii unice de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009, care a prevăzut, aşa cum s-a analizat deja, menţinerea sporului de dispozitiv doar la personalul care a beneficiat în baza legii de el (iar nu în baza unor hotărâri judecătoreşti pronunţate înainte de interpretarea legii de către ÎCCJ).
Acestea fiind considerentele pentru care Curtea nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.3 lit. c), art. 7 alin. (2) şi art. 22 din Legea nr. 330/2009 care prevăd menţinerea sporurilor avute înainte de apariţia Legii nr. 330/2009 întrucât, aşa cum s-a arătat deja, legea menţionată face referire la drepturile acordate în baza legii, iar nu în baza unor contracte colective de muncă şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data acordării lor.
Tot astfel, nu au putut fi reţinute nici apărările vizând nerespectarea de către instanţa de fond a art. 41 alin. (5) din Constituţia României care instituie caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă. Concluzia se impune întrucât un astfel de caracter obligatoriu nu poate fi recunoscut decât contractelor colective încheiate cu respectarea legii. Ori, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Codul muncii, prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale,
Concluzia Curţii s-a impus şi prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor invocate cu dispoziţiile art. 157 alin. (2) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.
Acesta este motivul pentru care nu a putut fi reţinută nici adresa nr. 272/08.02.2010 invocată de către recurent, întrucât aceasta nu are caracter de lege.
Cu privire la argumentul potrivit căruia sporul de dispozitiv nu se regăseşte printre drepturile excluse de la acordare prin Legea nr. 330/2009, Curtea a reţinut că o atare situaţie nu poate fi interpretată decât în sensul deja arătat, respectiv că sporul de dispozitiv se acordă în continuare acelor categorii de personal la care se referă art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, astfel cum a fost el interpretat de ÎCCJ, respectiv doar personalului militar şi personalului asimilat.
Concluzionând, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat prima instanţă că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, astfel încât, constatând neîntemeiat recursul acestuia, Curtea a respins în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
