Stabilirea cuantumului diurnei pentru curse externe


Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 16.10.2013 şi înregistrată sub nr. 10234/86/2013, reclamantul S D – prin mandatar S B (procura specială fila 76 dosar), în contradictoriu cu pârâta S.C. I T S.R.L. Suceava, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să-i acorde drepturile salariale pentru perioada iunie 2013 – iulie 2013 şi să încheie contractul individual de muncă pentru întreaga perioadă de timp în care a lucrat la această societate, aşa cum s-a constatat cu acte doveditoare de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Suceava, în adresa nr. R11894/19.09.2013.

În motivare, reclamantul a arătat că din data de 03.08.2013 a decis să plece de la această firmă din motive bine întemeiate şi anume: neacordarea în mod frecvent a drepturilor salariale, a diurnelor pe care le diminua parţial, iar pe perioada 06-07.2013 deloc. De asemenea, autocamionul cu care lucra în Comunitatea Europeană avea un grad mare de uzură, care se defecta la fiecare cursă, defecţiuni pe care tot el trebuia să le remedieze, deşi aceasta nu era obligaţia sa, întrucât el a fost angajat în funcţia de şofer de autocamion şi nu de mecanic. Pentru fiecare defecţiune a maşinii, i se reţineau din salariu sume tot timpul.

A mai arătat că, domnul M C C, administratorul firmei are o strategie pe care o aplică tuturor şoferilor care „trec pe la firma sa”: inventează motive pentru care le reţine din drepturile salariale. Iniţial, i-a reproşat că lipseşte motorină, acuzându-l că o fură.

În toată perioada cât a lucrat la acesta firmă, a fost nevoit să facă faţă la nenumărate nereguli: o maşină într-o stare deplorabilă, nedotată cu minimul de condiţii de habitat (frigider, aer condiţionat, sursă de căldură), fără bani suficienţi, fără comenzi sigure, cu dispoziţii, de la acest administrator contradictorii de multe ori de a încărca marfă nepotrivită sau peste normele legale, situaţii cu care nu a fost de acord, conştient că responsabilitatea îi revenea lui.

Din cauza crizei locurilor de muncă, a acceptat şi „a înghiţit” multe de la administratorul firmei D-l M C C care este şi patronul acestei firme. În repetate rânduri, nu a fost plătit la timp sau deloc, inclusiv înaintea sărbătorilor de iarnă 2012 deşi a muncit cinstit şi cu sacrificii. Mereu motiva: „nu am bani”, „mai aşteaptă”, „ţi-i pun pe card”, etc.

Referitor la motivele pe care domnul M le-a invocat pentru încetarea contractului de muncă precizează: a fost nevoit să renunţe la acest loc de muncă din cauză că nu era plătit pentru munca sa, lucra pe o maşină foarte uzată, fără un contract de muncă încheiat la timp, fapt care l-a privat şi de alte drepturi ale oricărui salariat (plata CASS, somai, contribuţie pensie).

Forţat de această situaţie, a sesizat Inspectoratul Teritorial de Muncă, iar în urma verificărilor, SC I T SRL, reprezentată de administratorul M C C, a fost obligată să îi achite drepturile salariale şi să îi încheie contract de muncă pentru toată perioada în care a lucrat la această societate.

Acţiunea nu a fost motivată în drept.

Prin întâmpinarea formulată societatea pârâtă a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale pentru perioada mai – septembrie 2013, precum şi suma de 1230 lei, aferentă activităţii desfăşurate, aşa încât primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

Cu privire la cererea de încheiere a contractului de muncă începând cu data de 22.10.2012, pârâta solicită respingerea acesteia, întrucât reclamantul nu a desfăşurat activitate cu această dată, ci doar din 10 mai 2013, data încheierii contractului individual de muncă.

Mai susţine pârâta, că procesul verbal de contravenţie, prin care a fost sancţionată contravenţional de către ITM Suceava a fost atacat cu plângere la instanţă, formând obiectul dosarului nr. 9119/314/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Suceava; că diagramele anexate de reclamant, din 22 octombrie 2012 ar fi fost sustrase din autovehicul, şi nu fac dovada că maşina a fost condusă de reclamant, la data respectivă. De asemenea, pârâta arată că nu a efectuat reţineri din drepturile salariale ale reclamantului.

Reclamantul a formulat o serie de precizări, arătând că a fost prejudiciat cu suma de 7000 lei, reprezentând salarii aferente lunilor octombrie – decembrie 2012 şi ianuarie – aprilie 2013; 900 euro – contravaloarea diurnei aferentă a trei curse România – Germania; 1000 lei – suma reţinută din salariu, pentru amenda de 4000 lei aplicată firmei; obligarea societăţii la plata contribuţiilor la bugetul local şi bugetului asigurărilor sociale de sănătate.

Prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2014 de la fila 99 dosar, mandatara reclamantului a confirmat faptul că acesta a primit drepturile salariale cuvenite pentru lunile iunie şi iulie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1225 din 25 iunie 2015 Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul S D, prin mandatar S B, în contradictoriu cu pârâta S.C. I T S.R.L.; a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contract individual de muncă şi pentru perioada 01.10.2012 – 10 mai 2013; a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie 2013 şi iulie 2013; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei octombrie 2012 – decembrie 2012; a obligat pârâta să plătească reclamantului, drepturile salariale aferente perioadei ianuarie – aprilie 2013, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului, contravaloarea în lei din ziua plăţii, pentru suma de 900 euro reprezentând diurna corespunzătoare a 3 curse efectuate pe ruta România – Germania, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta să restituie reclamantului, suma de 1.000 lei cu titlu de reţineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta să plătească la bugetul de stat, la bugetul asigurărilor sociale şi de sănătate, contribuţiile aferente, pentru drepturile salariale menţionate; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Între părţile din prezentul litigiu, s-au desfăşurat raporturi de muncă, dovada existenţei acestora rezultând din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul individual de muncă.

Prin dispoziţia nr. 2 din 6 septembrie 2013, raporturile de muncă dintre părţi au încetat în baza art. 61 lit. a Codul muncii.

În ceea ce priveşte însă, data de la care aceste raporturi de muncă s-au derulat efectiv, instanţa a reţinut că părţile au poziţii diferite, după cum urmează: reclamantul susţine că a desfăşurat activitate încă din octombrie 2012, în timp ce pârâta arată că raporturile de muncă au început în aceeaşi zi cu data încheierii contractului individual de muncă, respectiv 10 mai 2013 – fila 21 dosar.

Din înscrisurile depuse de reclamant la dosar, se conturează următoarea situaţie, pe care instanţa a reţin-o ca reală:

Fiind nemulţumit de modul în care angajatorul îşi îndeplineşte obligaţiile, reclamantul a formulat o plângere la ITM Suceava, prin care sesiza faptul că acesta nu efectuează plata drepturilor salariale; că face reţineri din salariu fără vreo bază legală; că, deşi a desfăşurat activitate începând din luna octombrie 2012, societatea a încheiat contractul de muncă începând cu data de 10 mai 2013.

Prin adresa R 11894 din 19 septembrie 2013, ITM Suceava a comunicat reclamantului, că angajatorul nu a făcut dovada drepturilor salariale pentru perioada iunie – iulie 2013, dispunându-se, ca măsură obligatorie, plata acestor drepturi până la 30 septembrie 2013; că angajatorul a efectuat reţineri din salariu, fără respectarea prevederilor art. 254 Codul muncii şi art. 169 alin. 2 Codul muncii, iar pentru faptul că reclamantul a desfăşurat activitate începând din octombrie 2012, fără a încheia contract de muncă, s-a dispus sancţionarea contravenţională a unităţii cu amendă, iar ca măsură, s-a dispus obligarea societăţii la încheierea contractului individual de muncă cu reclamantul, de la data la care acesta a lucrat efectiv la societate.

În legătură cu procesul verbal de contravenţie emis de ITM Suceava, instanţa a avut în vedere că acest act sancţionator a fost atacat cu plângere de către societatea pârâtă, formându-se obiectul dosarului 9119/314/2013.

Conform extrasului de pe aplicaţia ECRIS – fila 105 dosar, plângerea contravenţională formulată de societatea pârâtă a fost respinsă ca nefondată, prin sentinţa civilă din 10 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Suceava, iar apelul formulat de către aceeaşi societate a fost respins ca nefondat, prin decizia Tribunalului Suceava din 1 aprilie 2015 – fila 114 dosar.

Aşadar, prin aceste hotărâri judecătoreşti, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că societatea pârâtă, într-adevăr, a primit la muncă pe reclamant, încă din octombrie 2012, fără a încheia cu acesta un contract individual de muncă.

De altfel, faptul că reclamantul a prestat activitate fără contract individual de muncă începând cu luna octombrie 2012 a fost deja stabilit, asemenea împrejurare impunându-se a fi reţinută şi ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat. În plus, această împrejurare este confirmată şi de fişele, respectiv diagramele, tahografele depuse la filele 57 şi următoarele dosar.

Ori, în atare împrejurări, apărările formulate de societatea pârâtă, în conformitate cu care aceste documente nu sunt relevante, nu au putut fi primite, câtă vreme societatea nu a făcut dovada faptului că aceste fişe şi diagrame ar fi fost sustrase de către reclamant, aşa cum angajatorul a arătat prin întâmpinare.

Potrivit art. 8 Codul muncii, relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei – credinţe.

În speţa de faţă, având în vedere că reclamantul a prestat efectiv activitate la societatea pârâtă încă din luna octombrie 2012, atunci, la rândul său, aceasta, tocmai în considerarea principiului bunei credinţe, ar fi trebuit să procedeze la încheierea contractului individual de muncă cu reclamantul, chiar la data la care acesta a început prestarea muncii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Este de precizat că, de-abia din 10 mai 2013, angajatorul a procedat la încheierea contractului de muncă, aşa încât, pentru perioada 01 octombrie 2012 – 10 mai 2013, este evident că reclamantul a prestat activitate fără un contract individual de muncă.

În plus, şi ITM Suceava a reţinut această situaţie, hotărârile judecătoreşti amintite anterior impunându-se cu autoritate de lucru judecat sub aspectul conform căruia societatea pârâtă a beneficiat de munca reclamantului, fără să încheie cu acesta, contract individual de muncă.

Aşadar, atâta timp cât angajatorul a fost de acord ca reclamantul să presteze activitate la societate, ar fi trebuit ca, în considerarea principiului consensualităţii, să procedeze potrivit art. 16, art. 37, 39 şi 40 Codul muncii, la încheierea în formă scrisă a contractului de muncă, din octombrie 2012, părţile urmând ca, pe baza liberului lor consimţământ, să negocieze clauzele contractuale şi să stabilească de comun acord, drepturile şi obligaţiile asumate de părţi în mod reciproc.

Faţă de cele menţionate anterior, în considerarea textelor de lege citate, tribunalul a reţinut că se impune astfel, admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a contractului individual de muncă şi pentru perioada 01.10.2012 – 10 mai 2013.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie – iulie 2013, instanţa a reţinut, pe de o parte, că, într-adevăr, ITM Suceava, prin adresa menţionată anterior, a constatat că societatea pârâtă, la vremea efectuării controlului, nu efectuase plata salarială aferentă acestei perioade.

Cu toate acestea însă, tribunalul a avut în vedere că obligaţia de plată a drepturilor salariale pentru lunile mai – august 2013 a fost îndeplinită ulterior, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 68 – 70.

De altfel, la rândul său, reclamantul a recunoscut că a primit drepturile salariale aferente acestei perioade, potrivit celor susţinute prin mandatar, la termenul de judecată din 20 martie 2014, consemnate prin Încheierea de şedinţă de la fila 99 dosar.

Instanţa a avut în vedere că obiectul unei cereri îl constituie pretenţia efectivă solicitată de către titularul cererii.

În cauza de faţă, chiar reclamantul a recunoscut că a primit drepturile salariale aferente lunilor iunie 2013 şi iulie 2013, aşa încât instanţa a valorificat apărările societăţii pârâte, în conformitate cu care acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

În plus, instanţa a avut în vedere şi incidenţa art. 272 Codul muncii, conform căruia în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului; atâta timp cât societatea angajatoare a făcut dovada achitării plăţii salariilor pentru lunile iunie 2013 – iulie 2013, este evident că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, motiv pentru care tribunalul a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie 2013 şi iulie 2013.

Pentru perioada octombrie 2012 – decembrie 2012, instanţa a avut în vedere următoarele împrejurări: probele administrate în cauză, respectiv fişele tahograf şi diagramele demonstrează că reclamantul a prestat activitate la societatea pârâtă, aspect constatat de altfel, şi prin procesul verbal de contravenţie, care a fost menţinut prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior.

Pe de altă parte însă, cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească, deşi în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului.

Atâta timp cât practic, pentru perioada octombrie 2012 – decembrie 2012, reclamantul a desfăşurat muncă „la negru”, instanţa a reţinut prezumţia potrivit căreia şi plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale.

Aceasta de altfel, este şi una din explicaţiile pentru care, potrivit adeverinţelor emise de ANAF – fila 34 dosar, reclamantul nu figurează oficial, cu venituri realizate în anul 2012.

În atare împrejurări, s-a impus respingerea, ca nefondat, a acestui capăt de cerere.

Pentru drepturile salariale aferente perioadei ianuarie – aprilie 2013, instanţa a avut în vedere că documentele depuse de ambele părţi la dosar nu relevă că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a salariilor.

Astfel, din adeverinţa depusă la fila 20 dosar, coroborat cu actele de la filele 68 – 70 dosar, rezultă că drepturile salariale au fost achitate doar din luna mai 2013.

Având în vedere buna – credinţă şi consensualismul, principii ce guvernează raporturile de muncă, enunţate de altfel şi prin art. 8 Codul muncii, precum şi faptul că, contractul de muncă este un contract bilateral, oneros, sinalagmatic, în care drepturile uneia din părţi îşi găsesc izvorul în obligaţiile celeilalte părţi şi invers, tribunalul a reţinut că acestea sunt ţinute să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile ce le incumbă, şi pe care şi le-au asumat ca urmare a liberei lor manifestări de voinţă.

De asemenea, conform art. 39 alin. 1 Codul muncii corelat cu art. 40 alin. 2 Codul muncii, reclamantul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, precum şi la alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile, în timp ce angajatorul trebuie să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.

Nu în ultimul rând trebuie de precizat că, potrivit art. 168 Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată.

Ori, atâta timp angajatorul nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale pentru perioada ianuarie – aprilie 2013, s-a impus obligarea acestuia la plata către reclamant, a drepturilor salariale aferente acestei perioade.

Referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii diurnei pentru 3 curse efectuate pe ruta România – Germania, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă, ca şofer autocamion.

Instanţa a avut în vedere că nici prin întâmpinare, nici prin notele de concluzii scrise, societatea nu a formulat apărări în legătură cu aceste pretenţii, iar o astfel de poziţie procesuală va fi valorificată ca şi recunoaştere implicită a acestor pretenţii.

Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că doctrina şi practica sunt unanim constante din această perspectivă, statuând în sensul că, pe durata detaşării, salariatul are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil,. Iar în lipsa unor astfel de prevederi, nivelul minim al indemnizaţiei este cel stabilit prin actele normative aplicabile instituţiilor publice.

Aşadar, tribunalul a reţinut că în cauză devin incidente prevederile HG 1860/21.12.2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interes de serviciu.

Este de precizat că aceste prevederi se completează cu dispoziţiile art. 44 alin. 2 Codul muncii, precum şi faptul că raporturile de muncă dintre părţi au ca premisă buna – credinţă şi consensualismul acestora, astfel cum s-a prevăzut prin art. 8 Codul muncii.

Atâta timp cât contractul de muncă este un contract bilateral, oneros, sinalagmatic, în care drepturile uneia din părţi îşi găsesc izvorul în obligaţiile celeilalte părţi şi invers, tribunalul a reţinut că acestea sunt ţinute să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile ce le incumbă, şi pe care şi le-au asumat ca urmare a liberei lor manifestări de voinţă.

Aşadar, în speţă sunt incidente şi prevederile art. 39 alin. 1 Codul muncii corelat cu art. 40 alin. 2 Codul muncii, potrivit cărora reclamantul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, precum şi la alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile, în timp ce angajatorul trebuie să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.

În condiţiile în care chiar documentele depuse de reclamant demonstrează că acesta a efectuat deplasări în străinătate, prin raportare la contextul legislativ menţionat anterior, tribunalul a reţinut că acesta este îndreptăţit să primească contravaloarea în lei din ziua plăţii, a diurnei aferente celor 3 deplasări în străinătate, pe ruta România – Germania, în cuantum de 900 euro pentru deplasările în străinătate.

Cu privire la reţinerea sumei de 1000 lei din drepturile salariale ale reclamantului, instanţa a avut în vedere că această situaţie a fost constatată de către ITM Suceava, astfel cum rezultă din adresa R 11894 din 19 septembrie 2013.

Această sumă a fost reţinută de către angajator, în considerarea amenzii contravenţionale de 4.000 lei, cu care societatea pârâtă a fost sancţionată contravenţional prin procesul verbal de contravenţie emis de ITM Suceava, în urma sesizării formulate de reclamant.

Cele constatate prin procesul verbal de control efectuat de ITM Suceava au fost confirmate şi de către instanţele de judecată prin soluţiile pronunţate în dosarul 9119/314/2013, având ca obiect plângerea contravenţională formulată de societate.

Potrivit art. 169 alin. 1 şi 2 Codul muncii, nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, alineatul 2 precizând că asemenea reţinere poate fi efectuată doar în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în lipsa unei astfel de hotărâri angajatorul fiind obligat să plătească salariatului său, toate drepturile salariale.

Conform art. 254 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

În prezenta cauză, angajatorul nu a făcut dovada că suma de 1000 lei reprezintă contravaloarea pagubei materiale pe care reclamantul i-ar fi produs-o, aşa încât a procedat în mod nelegal, la reţinerea acesteia, din drepturile salariale ale reclamantului, impunându-se obligarea pârâtei la restituirea către reclamant, a sumei de 1.000 lei cu titlu de reţineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului.

Tribunalul a înlăturat ca nesusţinute apărările pârâtei în legătură cu această pretenţie, întrucât, deşi a negat reţinerea acestei sume din drepturile salariale cuvenite reclamantului, nu a făcut dovada acestora, în condiţiile în care, prin adresa emisă de ITM Suceava, s-a constatat această împrejurare.

Referitor la obligarea pârâtei la plata către bugetul de stat şi către bugetul asigurărilor sociale şi de sănătate, a contribuţiilor aferente drepturilor salariale acordate prin prezenta hotărâre, tribunalul a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 40 lit. f Codul muncii, în conformitate cu care angajatorul are obligaţia să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii.

Aşadar, s-a impus obligarea pârâtei la plata către bugetul de stat şi către bugetul asigurărilor sociale şi de sănătate, contribuţiile aferente, pentru drepturile salariale acordate prin prezenta sentinţă.

Faţă de cele ce preced, în considerarea art. 272 Codul muncii, tribunalul a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC I T”SRL Suceava, solicitând schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Referitor la plata drepturilor salariale pentru perioada ianuarie – aprilie 2013, arată că  în mod eronat a fost admis acest capăt de cerere.

Astfel, instanţa de fond a considerat că atât timp cât angajatorul nu a făcut dovada achitării drepturilor salariate pentru această perioadă, se impune obligarea acestuia la plata indemnizaţiei.

Tribunalul Suceava, în considerentele aceleiaşi hotărâri, arată că pentru perioada octombrie 2012 – decembrie 2012 societatea nu poate fi obligată la achitarea acestor drepturi salariale, reţinând că atât timp cât pentru această perioadă reclamantul a desfăşurat muncă „la negru”, intervine prezumţia potrivit căreia şi plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale. În atare împrejurare, a considerat instanţa că se impune respingerea ca nefondat a acestui capăt de cerere.

Acest raţionament este corect, însă nu înţelege apelanta de ce el nu a fost utilizat şi pentru capătul de cerere privind drepturile salariale aferente perioadei ianuarie – aprilie 2013. Este evident că pentru această perioadă, în virtutea aceluiaşi raţionament, reclamantul a fost remunerat fără forme legale, pentru că în situaţia contrară este greu de crezut că acesta ar mai fi prestat activitate pentru pârâtă.

De altfel, pârâta a încercat în nenumărate rânduri să înregistreze contractul de muncă al reclamantului, însă acesta a refuzat de fiecare dată să prezinte documentele obligatorii pentru dosarul de personal, acte care trebuie puse la dispoziţia angajatorului anterior încheierii contractului individual de muncă.

Instanţa de fond era obligată să utilizeze acelaşi raţionament pentru toate drepturile salariale restante, respectiv să constate că este nefondată şi cererea privind achitarea acestora pentru perioada ianuarie – aprilie 2013, în temeiul aceloraşi considerente enunţate anterior, respectiv atâta timp cât pentru perioada octombrie – decembrie 2012 reclamantul a desfăşurat muncă „la negru”, intervine prezumţia potrivit căreia şi plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale.

Pentru toate acestea, solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie – aprilie 2013.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 900 euro reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 curse efectuate pe ruta România – Germania, consideră că instanţa de fond a admis greşit şi acest capăt de cerere.

În primul rând, analizând considerentele sentinţei apelate, se observă că instanţa de fond nu şi-a motivat corect această soluţie. Astfel, nu rezultă de nicăieri modul de calcul a acestei sume. Nu înţelege cum tribunalul a estimat că diurna pentru 3 curse pe ruta România – Germania este 900 de euro, atâta timp cât reclamantul nu a precizat perioada în care a efectuat aceste curse, ruta utilizată, iar instanţa nu a arătat care este cuantumul diurnei zilnice.

Reţine însă instanţa de fond că atât timp cât societatea nu a formulat nici un fel de apărări în legătură cu aceste pretenţii, o astfel de poziţie procesuală trebuie valorificată ca şi recunoaştere implicită a acestora.

Este greşită această concluzie, deoarece, pe de o parte, a arătat că reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale, iar pe de altă parte, neprecizându-se datele efectuării acestor curse (perioada, ruta), nu sunt în măsură să poată prezenta dovezi contrare, respectiv foi de parcurs, diagrame tahograf, foi de vărsământ sau ordine de plată, acte care să ducă la stabilirea cuantumului diurnei într-un mod corect.

Pentru toate acestea, consideră că instanţa a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 272 Codul Muncii, fiind evident că deşi sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, nu poate fi ignorat nici principiul conform căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Astfel, cum cererea reclamantului nu conţinea datele necesare unei identificări a celor 3 curse efectuate de către reclamant şi pentru care societatea nu ar fi achitat diurna corespunzătoare, în mod obiectiv nu a fost în măsură să demonteze această afirmaţie, motiv pentru care admiterea cererii în aceasta formă apare ca excesiva,

Cu privire la reţinerea sumei de 1000 lei din drepturile salariale ale reclamantului, consideră că instanţa a apreciat greşit că a această sumă a fost reţinută de către angajator în considerarea amenzii contravenţionale în cuantum de 4.000 lei cu care a fost sancţionată.

Astfel, aşa cum a precizat reclamantul şi cum a reţinut însăşi instanţa de fond, partea a încetat activitatea în cadrul societăţii la data de 03.08.2013, deci anterior emiterii procesului-verbal de contravenţie.

Mai mult, reclamantul a confirmat la data de 20.03.2014 că şi-a primit drepturile salariale cuvenite pentru lunile iunie şi iulie 2013.

În plus, conform chitanţei anexate prezentei cereri de apel, a achitat la data de 23.09.2013 jumătate din amenda contravenţională stabilită prin actul constatator.

Nu în ultimul rând, prin cererea sa, aşa cum a fost formulată şi, ulterior precizată, reclamantul nu a arătat când i s-a operat reţinerea sumei de 1.000 lei.

În atare condiţii, în raport de data emiterii procesului-verbal şi de data la care, în faţa instanţei de fond, reclamantul a recunoscut achitarea drepturilor salariale cuvenite pentru lunile iunie – iulie 2013, coroborat şi cu faptul că începând cu data de 03.08.2013 partea nu a mai desfăşurat nici un fel de activitate în cadrul societăţii, astfel că ulterior acestei date nu a mai fost retribuit şi deci societatea nu era în măsură să efectueze o asemenea reţinere şi  consideră că prin admiterea acestui capăt de cerere s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

În drept a invocat dispoziţiile art. 466, art. 480, art. 453 Cod  procedură  civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 168 din Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit (art. 168 alin.1).

Statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termen ca în cazul actelor contabile, conform legii (art. 168 alin.2 din Codul muncii).

Obligaţia principală a angajatorului este cea de plată a salariului, a contraprestaţiei pentru munca îndeplinită de salariat.

În caz de nerespectare a obligaţiei menţionate, salariatul este îndreptăţit să solicite instanţei obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale.

Pentru perioada ianuarie – aprilie 2013, societatea apelantă nu a făcut în nici un fel dovada, în acord cu prevederile din legislaţia muncii, mai sus enunţate, în legătură cu plata drepturilor salariale către reclamantul intimat.

Astfel nu au fost depuse la dosar statele de plată sau orice alte documente justificative prin care să se demonstreze efectuarea plăţii salariului către partea reclamantă.

Mai mult, prin memoriul de apel, societatea pârâtă critică hotărârea atacată, raportat la acest capăt de cerere, pe considerentul că raţionamentul instanţei de fond, întemeiat pe „munca la negru” şi aplicat în cazul altei perioade pentru care a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor salariale, trebuie aplicat şi pentru perioada ianuarie – aprilie 2013, interval de timp raportat la care societatea a fost obligată la plata drepturilor salariale, deşi, practic situaţia era aceeaşi.

Trebuie evidenţiat în primul rând faptul că acest raţionament al primei instanţe, dezvoltat în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate şi evidenţiat în cuprinsul căii ordinare de atac promovate, nu poate fi supus controlului instanţei de apel, în condiţiile în care reclamantul, parte a cărei cerere a fost respinsă în temeiul acestui raţionament, nu a atacat hotărârea instanţei de apel.

În al doilea rând, atunci când trebuie să analizeze îndreptăţirea reclamantului, fost salariat, la plata drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie – aprilie 2013, instanţa de control judiciar trebuie să se raporteze la dispoziţiile legale care reglementează materia şi nu la considerentele de fapt reţinute de instanţa de fond, considerente pe care această instanţă şi-a întemeiat conceptul de „muncă la negru”.

În al treilea rând, aşa cum mai sus am arătat, apelanta pârâtă nu a depus la dosar state de plată sau orice alte documente justificative cu care să facă dovada plăţii drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru intervalul ianuarie – aprilie 2013, aşa cum impun dispoziţiile art. 168 din Codul muncii.

Or, potrivit prevederilor art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.

Regula procesuală instituită de legiuitor este raţională întrucât documentaţia cu care se face plata drepturilor salariale se păstrează şi se arhivează de către angajator, în condiţiile impuse de dispoziţiile art. 168 alin.2 din Codul muncii.

Astfel, atunci când un salariat solicită obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale neachitate, nu este el cel care trebuie să facă dovada faptului negativ în sensul că aceste drepturi nu au fost plătite, ci angajatorul trebuie să facă dovada faptului pozitiv, respectiv a plăţii drepturilor cuvenite salariatului pentru munca prestată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, prin care se critică obligarea societăţii apelante la plata sumei de 900 EUR, reprezentând contravaloarea diurnei pentru trei curse efectuate pe ruta România – Germania, instanţa de control judiciar a reţinut de control judiciar următoarele:

În primul rând trebuie evidenţiat faptul că, în ceea ce priveşte cuantumul diurnei zilnice de care trebuie să beneficieze salariatul, în cazul deplasărilor în străinătate, îşi găsesc aplicare prevederile HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Art. 17 alin.1 din acest act normativ recomandă tuturor agenţilor economici să aplice în mod corespunzător prevederile acestei hotărâri.

Aceşti agenţi economici au posibilitatea să acorde şi drepturi superioare celor reglementate de HG nr. 518/1995, după cum rezultă din prevederile art. 17 alin.2 din Hotărârea de guvern menţionată.

Însă, în speţă, cum nu s-a făcut dovada negocierii şi stabilirii unui anumit cuantum al diurnei, între părţile raportului juridic de muncă, urmează ca, în stabilirea diurnei ce se cuvine reclamantului – intimat, instanţa de control judiciar să se raporteze la dispoziţiile HG nr.518/1995, în activitatea de cercetare a înscrisurilor depuse ca material probator în faţa primei instanţe.

De asemenea, în ceea ce priveşte unele aspecte pe care în cuprinsul acestor considerente le vom evidenţia, urmează ca instanţa de control judiciar să folosească ca mijloc de probă prezumţiile judiciare, respectiv acele probe indirecte reprezentând concluziile pe care judecătorii le pot trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, apelând la deducţia realităţilor împrejurărilor speţei, pe calea raţionamentelor, de la cunoscut la necunoscut.

Vor fi avute în vedere acele concluzii raţionale, care se impun în mod convingător, instanţa urmărind în raţionamentele pe care le va realiza, nu doar posibilitatea ci şi probabilitatea faptelor presupuse prin raţionamentele sale.

În al doilea rând, trebuie să ne raportăm la circumstanţele de fapt specifice speţei, aşa cum se desprind acestea din CMR-urile invocate de reclamant în dovedirea diurnei pe care o solicită şi din diagramele tahograf depuse la dosarul de fond.

Potrivit CMR depus în copie la fila 172 dosar fond, reclamantul a încărcat marfa pe 22.07.2013 în Piatra Neamţ, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind în Germania.

Pe 23.07.2013, reclamantul a plecat din Bistriţa Năsăud, cu destinaţia Budapesta – Ungaria, parcurgând o distanţă de 539 km (diagrama tahograf fila 146 dosar fond).

Pe 24.07.2013 s-a îndreptat din Budapesta spre Sankt Wolfgang (Austria Superioară), parcurgând o distanţă de 664 km (diagrama tahograf fila 146 dosar fond).

Pe 25.07.2013 a rămas în Sankt Wolfgang, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurşi fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 145 dosar fond.

Pe data de 26.07.2013 reclamantul s-a îndreptat din Sankt Wolfgang spre Hohenems (Austria), parcurgând o distanţă de 315 km (diagrama tahograf fila 145 dosar fond).

Pe 27.07.2013 reclamantul a parcurs distanţa dintre Hohenems şi Weiler (Austria), respectiv o distanţă de 12 km (diagrama tahograf fila 143 dosar fond).

Pe 28.07.2013 partea salariată a rămas în Weiler, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurşi fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 143 dosar fond.

De asemenea şi pe 29.07.2013 reclamantul a rămas în Weiler, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurşi fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 142 dosar fond.

Pe 30.07.2013 reclamantul s-a îndreptat din Weiler spre Eching (Germania), parcurgând o distanţă de 305 km , aşa cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 142 dosar fond.

În data de 30.07.2013, înainte de a părăsi Weiler, reclamantul a încărcat în această localitate marfă, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind Galaţi (România), după cum rezultă din CMR depus în copie la fila 173 dosar fond.

Pe data de 31.07.2013,m reclamantul s-a îndreptat din Eching spre Tatabanya (Ungaria), parcurgând o distanţă de 595 km, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 141 dosar fond.

În data de 31.07.2013, înainte de a părăsi Eching, reclamantul a încărcat în această localitate marfă, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind Giurgiu (România), după cum rezultă din CMR depus în copie la fila 171 dosar fond.

În data de 1.08.2013, reclamantul s-a îndreptat din Tatabanya spre Râmnicu Vâlcea (România), parcurgând o distanţă de 598 km, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 141 dosar fond.

Astfel, nu putem vorbi în speţă de trei curse diferite România – Germania şi retur, aşa cum a susţinut reclamantul în faţa instanţelor de fond şi de apel, ci practic de o singură cursă care s-a desfăşurat pe teritoriul altor ţări, în afara României, în intervalul 23.07.2013 – 1.08.2013.

Trebuie evidenţiat faptul că interesează intervalul de timp pe care reclamantul l-a petrecut în alte ţări şi nu în România, în condiţiile în care a solicitat diurna în valută.

Această diurnă în valută se acordă la nivelul prevăzut pentru fiecare ţară în care a avut loc deplasarea potrivit anexei la HG nr. 518/1995.

Este o prevedere reglementată în mod expres de art. 7 alin. 1 din HG nr. 518/1995.

Astfel, diurna în valută reprezintă indemnizaţia plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă ţară, în interes de serviciu.

Cursa părţii reclamante, în intervalul mai sus menţionat, s-a desfăşurat pe teritoriul a trei ţări, respectiv Austria, Germania şi Ungaria.

Anexa la HG nr. 518/1995, prevede un cuantum al diurnei zilnice pentru aceste ţări de 35 euro/zi, respectiv: Austria – pct. 13 din anexă; Germania – pct. 62 din anexă; Ungaria – pct. 154 din anexă.

Perioada pentru care se acordă diurna în valută se determină avându-se în vedere momentul trecerii cu mijlocul auto prin punctele de trecere a frontierei sau de stat a României, atât la plecarea în străinătate, cât şi la înapoierea în ţară (art. 7 alin.2 lit. b din HG nr. 518/1995, în numerotarea în vigoare la data la care se datora diurna solicitată).

Pentru fracţiunile de timp care nu însumează 24 de ore, diurna se acordă astfel: 50% până la 12 ore şi 100% pentru perioada care depăşeşte 12 ore (art. 7 alin.3 din HG nr. 518/1995).

Dispoziţia legală mai sus enunţată are o deosebită importanţă în stabilirea cuantumului diurnei în valută ce se cuvine reclamantului pentru ziua în care a ieşit din România şi pentru ziua în care a intrat în România, la finalul cursei externe.

Astfel, potrivit diagramei tahograf depusă la fila 146 dosar fond, reclamantul a plecat din Bistriţa Năsăud la data de 23.07.2013, ora 10,30, cu destinaţia Budapesta (Ungaria).

Frontiera între România şi Ungaria este o frontieră internaţională, cu o lungime de 448 km, dintre care 415,9 km este frontieră terestră.

Există 15 puncte pentru controlul trecerii frontierei, toate în regim de trafic internaţional, respectiv 10 rutiere şi 5 feroviare.

La acest moment instanţa va face aplicarea acelor prezumţii judiciare în legătură cu care mai sus am dezvoltat.

În condiţiile în care reclamantul a plecat din Bistriţa Năsăud, apreciază instanţa de control judiciar că a trecut frontiera cu Ungaria pe la Borş, punct rutier de trecere a frontierei.

Distanţa rutieră dintre Bistriţa Năsăud şi Borş este de aproximativ 273 de km, distanţă pe care partea reclamantă, având în vedere că a plecat la ora 10,30 din Bistriţa Năsăud, nu avea cum să o parcurgă într-un interval mai mic de o oră şi jumătate, pentru a putea stabili că a petrecut mai mult de 12 ore pe teritoriul Ungariei.

Dimpotrivă, mai mult de 12 ore au fost petrecute în acea zi, 23.07.2013, pe teritoriul României, astfel încât diurna în valută ce se cuvine părţii pentru această zi este de 50%, respectiv de 17,5 EUR (35:2).

Pentru ziua în care reclamantul s-a întors în ţară, trebuie să stabilim faptul că, potrivit diagramei tahograf depusă la fila 141 dosar fond, partea a plecat din Tatabanya (Ungaria), la ora 6,35, destinaţia fiind Râmnicu Vâlcea.

Dată fiind localitatea de plecare din Ungaria şi cea de destinaţie în Românie, apreciază instanţa de control judiciar că punctul de trecere a frontierei cu România a fost la Nădlac, punct rutier de trecere.

Distanţa rutieră dintre Tatabanya şi Nădlac este de aproximativ 281 km, distanţă pe care apreciază instanţa de control judiciar, raportat la autoturismul pe care îl conducea reclamantul, la faptul că acest autoturism era încărcat precum şi la faptul că, potrivit diagramei tahograf, în intervalul 8 – 9,30 autoturismul a staţionat, partea nu o putea parcurge până la ora 12, pentru a putea stabili că a petrecut mai puţin de 12 ore pe teritoriul Ungariei.

Astfel, diurna ce se cuvine reclamantului pentru ziua de 1.08.2013 este în cuantum de 100%, respectiv de 35 EUR.

Prin urmare, pentru intervalul de timp 24.07.2013 – 1.08.2013, reclamantului i se cuvine o diurnă în cuantum de 35 EUR/zi iar pentru data de 23.07.2013 i se cuvine o diurnă de 17,5 EUR.

Sunt astfel nouă zile pentru care calculăm 35 EUR/zi şi o zi cu 17,5 EUR, rezultând un total de 332,5 EUR (35 x 9 = 315 + 17,5).

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, cel prin care se atacă dispoziţia de obligare a apelantei la plata sumei de 1000 de lei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

A stabilit instanţa de fond că reţinerea sumei de 1000 de lei rezultă din adresa R 11894 din 19 septembrie 2013 a ITM Suceava.

Această adresă este depusă în copie la fila 9 dosar fond şi este răspunsul pe care ITM Suceava îl dă petiţiei înregistrată de reclamant la această instituţie, sub nr. 11894 din 20.08.2013.

Această petiţie viza neplata drepturilor salariale pentru perioada 06.2013 – 07.2013 şi faptul că reclamantul a desfăşurat activitate la societatea apelantă din octombrie 2012 iar contractul de muncă a fost întocmit la data de 13 mai 2013, motiv pentru care apelanta a fost sancţionată contravenţional.

În legătură cu pretinsa reţinere din salariu se arată faptul că „a fost dispusă ca măsură cu caracter obligatoriu şi permanent respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare”.

Nu este indicat vreun cuantum al unei sume pretins reţinute din salariu sau vreo perioadă în care această sumă ar fi fost reţinută.

A arătat partea reclamantă în cererea introductivă de primă instanţă şi în memoriul adresat instanţei de fond (fila 132 dosar fond), că societatea i-a reţinut din salariu suma de 1000 de lei, iar la fila 132 arată că i-a reţinut această sumă, parte din amenda contravenţională aplicată societăţii în data de 2.04.2013.

În faţa instanţei de apel, prin apărător, s-a arătat că această sumă ar fi fost reţinută din drepturile salariale aferente lunii mai.

În primul rând trebuie evidenţiat faptul că reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada acestei pretinse reţineri din drepturile salariale şi nici a perioadei în care a operat reţinerea.

Suntem în situaţia în care avem a analiza pretenţii ale reclamantului, care este parte ce trebuie să facă dovada faptului pozitiv pretins, anume acela al reţinerilor salariale şi nu societatea pârâtă trebuie să facă dovada faptului negativ, respectiv că nu a operat acele reţineri.

În al doilea rând, reţine instanţa de control judiciar că reclamantul a arătat în faţa instanţei de fond că i-au fost achitate drepturile salariale pentru perioada iunie – iulie 2013, astfel încât nu putem considera că pretinsa reţinere a sumei de 1000 de lei s-a făcut din drepturile salariale aferente acestor două luni.

În al treilea rând, având în vedere că se invocă un proces verbal de contravenţie de la începutul lunii aprilie 2013, dacă pretinsa reţinere ar fi operat din drepturile salariale aferente acestei luni, trebuie să evidenţiem faptul că prin hotărârea instanţei de fond pârâta a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale aferente lunii aprilie 2013, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, astfel încât nu se poate dispune plata de două ori a aceleiaşi sume.

În al patrulea rând trebuie să ne raportăm la luna mai 2013, lună indicată de parte, prin apărător, în faţa instanţei de apel.

În hotărârea instanţei de fond se reţine faptul că „din adeverinţa depusă la fila 20 dosar, coroborat cu actele de la filele 68 – 70 dosar, rezultă că drepturile salariale au fost achitate doar din luna mari 2013” (fila 182 dosar fond).

Aceste constatări ale instanţei de fond urmează a le considera ca fiind corecte, respectiv ca fiind în concordanţă cu situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, respectiv intrate în puterea de lucru judecat.

Vom porni de la această premisă având în vedere faptul că prin hotărârea atacată nu au fost acordate părţii reclamante şi drepturile salariale aferente lunii mai 2013 iar în considerente s-a reţinut că plata drepturilor salariale s-a făcut din luna mai 2013.

Reclamantul nu a declarat calea de atac a apelului, în acord cu prevederile art. 461 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă.

Astfel, vom considera că această constatare de fapt a instanţei nu este greşită.

Potrivit adeverinţei de la fila 20 dosar fond, reclamantul a beneficiat în luna mai de un venit brut de 536 lei, în cuantum net de 416 lei.

Această sumă a fost încasată de parte potrivit înscrisului depus la fila 69 dosar fond.

Potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 1032 din 10.05.2013, reclamantul a început activitatea la societatea pârâtă la data de 13.05.2013, drepturile salariale fiind stabilite într-un cuantum brut de 750 lei/lună (fila 21 – 24 dosar fond).

Drepturile salariale de care a beneficiat partea pentru luna mai 2013 corespund practic celor 15 zile lucrătoare aferente acestei luni, de la data de 13 mai 2013.

Astfel, pentru o întreagă lună, respectiv pentru 21 de zile lucrătoare, partea reclamantă trebuia să beneficieze de un salariu brut de 750 de lei.

Rezultă un cuantum de 35,7 lei/zi lucrătoare (750:21=35,7).

Pentru 15 zile lucrătoare partea a beneficiat de 536 lei (35,7 x 15), exact cât rezultă din adeverinţa depusă în copie la fila 20 dosar fond.

Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere faptul că, pentru prima dată, în apel, în cuprinsul unui memoriu, reclamantul apelant indică faptul că cei 1000 de lei au fost reţinuţi din diurnă „şi nu din drepturile salariale (neprimite) de subsemnatul”.

Or, trebuie să reţinem faptul că, potrivit prevederilor art. 478 alin.3 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Mai mult, partea reclamantă nici nu a declarat calea de atac a apelului, iar în faţa instanţei de fond capătul de cerere ce viza reţinerea sumei de 1000 de lei a fost analizat de instanţa de fond, aşa cum a fost formulat, respectiv ca o reţinere din drepturile salariale cuvenite părţii reclamante.

În faţa instanţei de fond nu s-a invocat faptul că ar fi vorba de vreo reţinere dintr-o diurnă, nu s-a indicat pentru ce perioadă s-ar fi cuvenit diurna din care s-ar fi făcut pretinsa reţinere, despre ce diurnă vorbim şi pentru ce curse, interne sau externe şi orice alte elemente ce trebuiau a fi invocate şi supuse analizei instanţei de fond.

Nu este posibil ca în cadrul procesual stabilit de apelul părţii adverse reclamantul să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, supunând pentru prima dată spre analiza instanţei de apel o pretenţie practic nouă.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului, contravaloarea în lei, din ziua plăţii, pentru suma de 332,5 EUR, în loc de 900 EUR, reprezentând diurna corespunzătoare unei curse, în loc de 3, efectuate pe ruta România – Germania, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.

A respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei să restituie reclamantului suma de 1000 de lei cu titlu de reţineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă intimatul a fost obligat să plătească apelantei cheltuieli de judecată.