Acţiune în revendicare imobil preluat abuziv de stat întemeiată pe art.480 Cod civil.
Prin Sentinţa civilă nr.438/03 febr.2010 pronunţată în dosarul nr. 3259/333/2009 Judecătoria Vaslui a respins acţiunea formulată de reclamanta L.I în contradictoriu Unitatea Administrativ Teritorială Mun. Vaslui, ca neîntemeiată, reţinându-se următoarele:
Prin actul de vânzare cumpărare datat 22.02.1940 soţii Luchian Irina şi Florea au cumpărat un imobil situat în Vaslui, str. Ştefan cel Mare , nr. 33 compus din teren în suprafaţă de 1980 mp şi toate clădirile aflate pe el(fila 27).
În timp, imobilul şi-a schimbat nr. din 33 în 45.
Prin procesul verbal din 8.02.1954, parte din imobilul respectiv, mai exact 818 mp teren , beci şi 92 mp suprafaţă construită a fost atribuită în conformitate cu dispoziţiile Decr. 111/51, gratuit de către Sfatul Popular al oraşului Vaslui, întreprinderii de locuinţe(f.28).
Această parte din imobilul din Ştefan cel Mare , nr. 45 a fost restituit în natură reclamantei în temeiul Lg. 112/1995, prin sentinţa 2934/10.09.1999, cu precizarea că nu s-a restituit toată suprafaţa de teren ci, doar construcţia şi 517 mp teren, după cum rezultă din expertiza ce face parte integrantă din hotărâre(f. 29-32).
O dată cu apariţia Lg. 10/2001 reclamanta a formulat notificare către Primăria mun. Vaslui solicitând pentru restul de teren în suprafaţă de 1463 mp din Vaslui , str. Ştefan cel mare, 45 (fost 33), măsuri reparatorii constând în bunuri în echivalent.
Prin dispoziţia nr. 313 s-a respins cererea reclamantei , stabilindu-se că se pot acorda doar măsuri reparatorii în echivalent valoric pentru întregul imobil( f 80)
Reclamanta a contestat în instanţă această dispoziţie.
Tribunalul Vaslui , prin sentinţa civilă 360/14.03.2003 a desfiinţat în parte decizia 313 în sensul că în decizie trebuie prevăzută evaluarea şi modalitatea concretă de reparare prin echivalent.
Curtea de Apel Iaşi, prin dec. 46/17.06.2003 a menţinut dispoziţiile sentinţei 360/14.03.2003 a Tribunalului doar în ceea ce priveşte precizarea valorii imobilelor în ofertele de restituire prin echivalent bănesc.
Prin urmare, instanţa apreciază că în ceea ce priveşte dreptul reclamantei referitor la imobilul din Ştefan cel Mare, nr. 45, el a fost definitiv şi irevocabil stabilit şi constă într-un drept de creanţă în despăgubire.
Or, prin acţiunea de faţă, revendicând în natură imobilul respectiv, reclamanta încearcă de fapt să-şi transforme creanţa în despăgubire pe care o are împotriva pârâtei, într-o obligaţie în sarcina acesteia de restituire în natură pentru care nu există temei legal.
Prin urmare, instanţa reţine că la acest moment , în patrimoniul reclamantei nu se mai regăseşte un drept de proprietate actual asupra imobilului din Ştefan cel Mare, nr. 45 ci, doar un drept de creanţă în despăgubiri constând în c/v imobilului respectiv, drept pe care , este adevărat, reclamanta încă nu şi l-a valorificat.
A fost opţiunea reclamantei atunci când a uzat de dispoziţiile Lg. 10/2001 de a alege între restituirea în natură şi solicitarea de măsuri reparatorii în echivalent şi a ales măsurile reparatorii. În opinia instanţei această alegere echivalează cu o renunţare la un drept , respectiv la dreptul de a solicita şi primi în natură respectivul imobil.
Renunţând la acest drept , reclamanta nu mai poate face dovada în acţiunea în revendicare a existenţei raportului de drept material specific acestei acţiuni şi prin urmare acţiunea ei apare ca neîntemeiată, motiv pentru care a fost respinsă.
