Acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Admisibilitate
C. civ., art. 480
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6
Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 1
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 33/09.06.2008
Potrivit Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă şi care se regăsesc încă în proprietatea statului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, astfel încât acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 860 din 15 octombrie 2009
Prin Decizia civilă nr. 860 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul reclamantului B.R.I. împotriva Deciziei civile nr. 640/07.07.2009 a Tribunalului Timiş, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului pe fond, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că tribunalul s-a referit în decizia sa la art. 6 din Legea nr. 213/1998, dar şi la decizia nr. 86/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care a reţinut că foştii proprietari sau moştenitorii acestora trebuie să se adreseze, conform legii speciale, pentru restituirea bunurilor preluate în perioada comunistă şi doar în cazul în care imobilul nu intră în sfera de aplicare a legilor de restituire, au la îndemână calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare, însă a ignorat cu desăvârşire decizia nr. 33/2009, dată în interesul legii, prin care Înalta Curte clarifică regimul acţiunilor în revendicare imobiliară de drept comun, din perspectiva coexisten?ei acesteia cu normele dreptului special în materie, reprezentat de Legea nr. 10/2001.
Astfel, Înalta Curte a statuat că o acţiune în revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu poate fi respinsă ca inadmisibilă de plano, în particular în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială – Legea nr. 10/2001 şi CEDO, atunci Convenţia având prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice civile.
Această decizie în interesul legii a avut în vedere atât jurisprudenţa internă privind aplicarea lipsită de unitate a Legii nr. 10/2001, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a ignora cauzele Canciovici şi Raicu împotriva României şi a îndrumat instanţele ordinare să procedeze la soluţionarea pe fond a unor astfel de cauze, mai ales atunci când nu sunt puse în discuţie drepturi similare ?i comparabile de proprietate, dobândite de către foştii chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995.
Or, în cauza dedusă acum judecăţii, adăugat la toate inadvertenţele privind modul în care autorităţile administrative au procedat la soluţionarea notificării reclamantului, prin prisma aplicării dispoziţiilor din HG nr. 498/2003, s-a ignorat şi faptul că reclamantul cere judecarea cauzei sale în fond doar pentru apartamentele nr. 5, 6, 7 şi 8 precum şi cota de 64% de teren ce intră în componenţa imobilului situat în Timişoara, str. Memorandului nr. 51, înscris în CF 55000 Timişoara, nr.top.10080-10881, preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi al Legii nr. 59/1974, care sunt încă în proprietatea Statului Român, şi nu şi pentru apartamentele nr. 1 şi 2, care au fost vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 şi la care reclamantul a renunţat, fie şi prin prisma faptului că nu a apelat sentinţa dată la fond de Judecătoria Timişoara.
În aceste circumstanţe, Curtea a constatat că Decizia nr. 33/2009 a ÎCCJ este în consonanţă cu întreaga jurisprudenţă CEDO privind interpretarea art. 6 şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional al CEDO – (Raicu, Păduraru ?.a.m.d împotriva României) şi înglobează, de asemenea, argumentele reţinute de CEDO în cauze Raicu şi Canciovici, astfel că reclamantul are dreptul la un proces echitabil, pe fondul cauzei, cu privire la recuperarea bunurilor sale, naţionalizate în timpul fostului regim comunist, iar instanţa de apel, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, în urma rejudecării cauzei în apel, l-a exclus de la exercitarea acestui drept, vătămându-i astfel şi drepturile procesuale, prin aceea că nu a examinat pe fond apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei judecătoriei, în condiţiile în care prima instanţă a analizat cererea precizată a reclamantului tocmai din perspectiva Deciziei nr. 33/2009, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
