Aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, raţionament continuat prin Decizia 33/2008 şi 27/2011. Diferenţa esenţială de abordare impusă de practica CEDO în cauza pilot Maria Atanasiu, faţă de practica anterioară, ceea ce a determinat pronunţarea ultimei Decizii în interesul Legii nr.27/2011.
Admisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor care fac obiectul Legii 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, sau a acţiunii întemeiată pe Legea 33/1994, care constituie dreptul comun în materie de expropriere, a fost tranşată în mod definitiv prin Decizia ÎCCJ, pronunţată în Secţii Unite 27/2011, prin care a fost sesizată diferenţa esenţială de abordare a noţiunii de „bun actual” prev. de art. 1 din Protocolul 1 adiţional al CEDO, impusă de practica CEDO prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010. De altfel, raţionamentul Înaltei Curţi este cel stabilit deja prin RIL 53/2007, având în vedere imobilele expropriate, şi prin RIL 33/2008, având în vedere imobilele revendicate.
Secţia I civilă – Decizia 603/12 septembrie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. 7210/306/2011, reclamanţii FN şi P.G. au cerut, în contradictoriu cu intimatul Municipiul să se contate inexistenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra suprafeţei de 38,14 mp teren, în ce priveşte imobilul situat în Sibiu, folosit de intimat pentru lărgirea drumului de acces, în perioada 1978-1980, să fie dispusă rectificarea CF în acest sens, cu obligarea intimatului la plata unei juste despăgubiri pentru acest teren şi obligarea acestuia la plata sumei de 1 leu/zi folos de tras pe suprafaţa arătată şi în termenul de prescripţie.
În motivare arată în esenţă că, prin expropriere, au fost prejudiciaţi, iar intimatul refuză emiterea dispoziţiei privind despăgubirea lor, la preţul pieţei.
În drept s-a invocat Legea nr. 33/1994.
Prin sentinţa civilă 307/2013 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să plătească acestora despăgubiri privind terenul expropriat de 21 mp precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acesta pe ultimii 3 ani, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au fost expropriaţi cu privire la suprafaţa de 38,14 mp. teren, din imobilul situat în S. str. A.I. nr…, folosit de intimat pentru lărgirea drumului de acces, în perioada 1978-1980.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit despăgubirile datorate reclamanţilor pentru terenul expropriat, în suprafaţă reală şi pentru lipsa de folosinţă, la preţul pieţei şi la nivel actualizat, date care au fost însuşite de instanţă. Aceasta pentru că, în termenii art. 480, 481 Cod civil nimeni nu poate fi silit să-şi ceda proprietatea, decât pentru utilitate publică şi cu o justă despăgubire, cazul de faţă. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, ca şi instanţa au ţinut seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului prin deposedare, luând în considerare şi dovezile prezentate de cealaltă parte.
Faţă de cele reţinute mai sus şi de incidenţa prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la despăgubiri.
Împotriva aceste sentinţe a declarat recurs pârâtul Municipiul Sibiu prin primar care a solicitat modificarea acesteia şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
În expunerea de motive recurentul a arătat că Legea 33/1994 în baza căreia instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor nu este incidentă în speţă. Având în vedere modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului Român, cadrul legislativ incident este cel reglementat de Legea 10/2001, care prevede că măsurile reparatorii prevăzute de această lege vizează şi imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 198, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil. Reclamanţii nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, respectiv nu au depus notificarea prevăzută de art. 21 alin. 1 din lege, astfel că a intervenit decăderea din dreptul de a mai obţine măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.
Prin Decizia 603/12.09.2013, Curtea de Apel a admis recursul pârâtului, a modificat sentinţa şi a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând în considerente următoarele:
Reclamanţii solicită despăgubiri în temeiul Legii 33/1994 reprezentând contravaloarea unei suprafeţe de 21 mp din imobilul proprietatea lor, pe care Primăria Municipiului a expropriat-o în fapt în perioada anilor 1978 – 1980, în urma lucrărilor de lărgire a străzii Alba Iulia din Municipiul Sibiu, porţiunea de teren fiind ocupată de trotuar şi marcată cu culoarea roz în schiţa de la fila 66, dosar Tribunal.
Reclamanţii nu contestă modalitatea de preluare a imobilului, ci faptul că acesta nu s-ar încadra în prevederile Legii speciale, arătând că prevederile acestei legi nu sunt aplicabile acelor imobile cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, legea specială nu împiedică promovarea unei acţiuni de drept comun, fie că vorbim de acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 cod civil, fie că vorbim de acţiunea în despăgubiri pentru contravaloarea imobilelor expropriate, întemeiată pe Legea 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materie de expropriere.
În ceea ce priveşte încadrarea imobilului în prevederile Legii 10/2001, instanţa de recurs apreciază că nu poate fi contestat că terenul pentru care reclamanţii solicită despăgubiri a fost preluat în perioada de referinţă a Legii 10/2001 şi a format obiect de reglementare al acestei legi speciale, care a arătat la art. 2 care sunt imobilele preluate în mod abuziv de stat. Acest articol a acoperit practic toată paleta de situaţii posibile, indiferent că preluarea imobilelor a fost făcută cu titlu valabil sau fără titlu valabil, sau de facto, fără să existe un cadru legislativ în baza căruia să se fi născut titlul statului.
Imobilul în litigiu poate fi încadrat în disp. art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 10/2001, care se referă la orice alte imobile (care nu se pot încadra în prevederile literelor a – h), şi care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, sau cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Prin urmare, reclamanţii trebuiau să formuleze notificare în temeiul art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de legea specială fiind sancţionată cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Reclamanţii nu contestă că nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, dar apreciază că este admisibilă acţiunea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile Legii 33/1994, care obligă expropriatorul să acorde despăgubiri pentru imobilele expropriate.
Susţinerile reclamanţilor sunt contrazise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a statuat că dispoziţiile Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
În esenţă, Înalta Curte a reţinut că art. 11 şi urm. din Legea 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent a imobilelor expropriate şi asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire, constituind cadrul juridic cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a acestei legi.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În conformitate cu art.330/7 alin. 4 Cod pr. civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Aşadar, Legea 10/2001 constituie lege specială reparatorie pentru imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are caracter general faţă de Legea 10/2001, această interpretare rezultând din întreg raţionamentul deciziei 53/2007, chiar dacă la acel moment instanţa supremă a fost sesizată doar cu interpretarea pe care instanţele o dădeau articolului 35 din Legea 33/1994. Acest articol se referă la retrocedarea imobilelor expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, însă raţionamentul este similar speţei de faţă, în care nu se pune problema restituirii în natură a imobilului expropriat, ci a restituirii prin echivalent, respectiv prin acordarea de despăgubiri, atâta timp cât scopul exproprierii a fost atins (lărgirea străzii Alba Iulia, din Sibiu).
Dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia 53/2007 a fost reluată ulterior prin Decizia 33/2008 pronunţată de aceeaşi instanţă în Secţii Unite, instanţa supremă statuând în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe codul civil.
Astfel, Înalta Curte a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii de drept comun în restituirea în natură sau prin echivalent a bunului litigios, conform deciziei 33/2008.
Or, reclamanţi nu se încadrează în niciuna din ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) şi nici in personam (reclamanţii fiind persoanele fizice proprietari de carte funciară ai imobilului), astfel că este incident art. 3 alin. 1 lit. a din lege. De altfel, este necontestat faptul că reclamanţii nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, devenind astfel incidentă sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001.
Raţiunea Legii 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.
Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile Legea 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 22 alin 5.
Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, şi de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire şi care doreşte să uzeze de procedura prev. de Legea 10/2001 îi este impusă condiţia sine qua non ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanţelor de judecată.
Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu duce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX/19 martie 2007) astfel că este pe deplin asigurat accesul al justiţie.
În consecinţă, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Din acest din urmă punct de vedere trebuie analizată acţiunea reclamanţilor, întrucât, aşa cum se precizează în Decizia 33/2008, nu se poate aprecia că existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare situaţie se prevalează de un bun în sensul nomei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Rezultă aşadar, că în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană, instanţa este obligată să analizeze existenţa unui asemenea drept în patrimoniul reclamantului, şi în care afirmativ, să verifice dacă prin admiterea acţiunii se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În cauzele de referinţă a jurisprudenţei Curţii Europene, Străin şi Porţeanu împotriva României, Păduraru împotriva României, considerate cauze pilot, asemănătoare deciziei din speţa Brumărescu, instanţa europeană a verificat în fiecare caz în parte, în primul rând, existenţa unui bun în sensul Convenţiei. S-a considerat prin urmare că, reclamanţii au un „bun actual” atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, când există hotărâri judecătoreşti care au constatat ilegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent că înstrăinarea către terţi a avut loc înainte de pronunţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti (cauza Porţeanu), sau după această pronunţare (cauzele Străin, Păduraru). În cauza Tudor c/v României din 17.01.2008, Curtea Europeană a constatat că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului, în condiţiile în care reclamanta avea un bun protejat de Convenţie, atâta timp cât instanţele au constatat în mod irevocabil, ilegalitatea însuşirii de către stat a bunului său, hotărârea judecătorească irevocabilă fiind considerată un bun în sensul Convenţiei. Reclamanţii din prezenta cauză nu au un bun actual nici din acest punct de vedere, astfel că nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
În legătură cu noţiunea de „bun actual” în accepţiunea instanţei europene, trebuie analizată diferenţa esenţială de abordare în cauza pilot Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, întrucât reclamanţii intimaţi invocă, în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa instanţei de recurs, faptul că problema a fost tranşată definitiv prin cauza Păduraru împotriva României.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu însuşi dreptul de proprietate înfăţişat de pârât, în condiţiile Deciziei 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii 10/2001, neiniţiată de reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Astfel, în această cauză (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010) se arată însă, că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143). Or, reclamanţii din prezenta cauză nu sunt în posesia unei astfel de hotărâri judecătoreşti şi nici nu au demarat procedura prevăzută de legea specială.
Jurisprudenţa CEDO impusă prin această din urmă hotărâre pronunţată împotriva României, a fost consacrată printr-o altă decizie pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia 27/2011, care a statuat încă o dată caracterul inadmisibil al acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv şi imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005, decizia fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 120/2012.
Faţă de cele arătate mai sus, s-a constatat că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual” sau a unui „interes patrimonial” în legătură cu imobilul litigios, şi prin urmare, acţiunea în restituire prin echivalent întemeiată pe dreptul comun în materie de expropriere (Legea 33/1994), nu poate fi admisă, ceea ce a dus la admiterea recursului pârâtului şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
