Despăgubiri solicitate în baza art.32 indice 4 din oug nr.82/2007.

Despăgubiri solicitate în baza art.32 indice 4 din OUG nr.82/2007.

Art. 324 din OUG 88/1997 impune repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

-Decizia Î.C.C.J. în interesul legii nr.18/2011

-Art. 324 din OUG nr.88/1997

Valoarea despăgubirilor acordate în baza art.324 din OUG nr.88/2007 se determină nu prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat, ci prin raportare la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,

 DECIZIA CIVILĂ NR. 120 din 18.02.2014)

 

Asupra apelului de faţă constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21.04.2011, înregistrată pe rolul  Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a  Comercială ( în prezent Secţia a VI-a Civilă în urma reorganizării potrivit art.225 din Legea nr.71/2011)  sub nr. 29618/3/2011,  reclamanta  S.C. E. S.A. a chemat în judecată  pârâta A.V.A.S. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000.000 lei, reprezentând  contravaloarea  imobilului  situat  în comuna  Bucov, sat  Pleşea, judeţul  Prahova  compus  din teren  în suprafaţă  de 2,5 ha şi construcţii.

În motivarea în fapt a  cererii, reclamanta a arătat că  a fost evinsă de proprietatea asupra imobilului situat în comuna Bucov, sat Pleaşa, judeţul Prahova, conform sentinţei civile nr.458/19.03.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2006.

De asemenea, a arătat reclamanta că a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.250/15.06.1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul SIF IV Muntenia) cu Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova şi prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 495/31.08.1995, încheiat de F.P.S (actualul A.V.A.S.) cu A. M. P.P..

Totodată, a arătat reclamanta că prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 250/15.06.1995 şi nr.495/31.08.1995 a beneficiat de o garanţie contra evicţiunii cu privire la drepturile transmise, conform art.6.4. din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr.250/15.06.1995 potrivit căruia „vânzătorul, în calitate de proprietar al acţiunilor ce fac obiectul prezentului contract de vânzare-cumpărare, garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparţinând terţilor asupra acestor acţiuni”.

A menţionat reclamanta că imobilul situat în comuna Bucov, sat Pleaşa, judeţul Prahova a intrat în patrimoniul reclamantei ca aport la capitalul social. Statul Român a aportat bunul imobil ce face obiectul prezentei la capitalul social al reclamantei în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietăţii bunurilor, acţiuni pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare. Prin contestaţia formulată la data de 07.03.2006 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2083/2006, contestatorul C. D. a chemat în judecată pe intimata S.C. E. S.A. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 149/16.02.2006, ca neîntemeiată şi nelegală, obligarea reclamantei  să-i lase în deplină posesie terenul în suprafaţă de 2,5 ha situat în comuna Bucov, sat Pleaşa, judeţul Prahova şi la despăgubiri în echivalent pentru construcţiile edificate pe acest teren şi demolate – construcţii care nu au făcut obiectul privatizării. Ulterior, prin contestaţia formulată la data de 17.04.2006 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 3572/2006, contestatoarele S. M. O. şi M. I. G. au chemat în judecată S.C. E. S.A. solicitând instanţei să dispună admiterea plângerii,  anularea deciziei nr. 1539/08.03.2006 emisă de intimată şi pe fond, obligarea acesteia să le restituie în natură imobilul compus teren de 2,5 ha şi casă de locuit cu anexe gospodăreşti. Întrucât între cele două contestaţii formulate există o strânsă legătură în sensul că s-a solicitat restituirea aceluiaşi imobil, s-a dispus conexarea dosarului nr. 3572/2006 la dosarul nr.2083/2006.

A mai arătat reclamanta că prin sentinţa civilă nr. 458/19.03.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/ 105/2006, instanţa a dispus admiterea contestaţiilor conexate formulate de contestatorii C. D., S. M. O. şi M. I. G. în contradictoriu cu intimata E. S.A. şi în consecinţă, anularea deciziei nr.149/16.02.2006 emisă de intimata S.C. E. S.A. A constatat dreptul contestatorului C. D. în calitate de moştenitor al defunctului C. Ion şi al contestatoarelor S. M. O. şi M. I. G. în calitate de moştenitoare ale defunctului S. G. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în restituirea în natură în indiviziune, a terenului de 540 m.p. identificat pe schiţa de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert B. L., notat cu S3 haşurat cu culoare albastră, a terenului de 3.130 m.p. notat pe aceeaşi schiţă de plan cu SI haşurat cu culoare albastră, a terenului de 1.000 m.p. aferent construcţiei casă de locuit ce a fost restituită contestatorului C. D., notat cu S3 punctat cu culoare albastră şi a terenului de 3.858 m.p. extraincintă haşurat cu culoare roşie şi tot în indiviziune, de despăgubiri pentru diferenţa de teren de 16.442 m.p. imposibil de restituit în natură.”

De asemenea, a arătat reclamanta că sentinţa civilă nr.  458/19.03.2007 a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 6939/24.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2006.

Totodată, a arătat reclamanta că potrivit art. 32 ind.4 din Legea nr. 99/1999:

(1)Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2)Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

(3)Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. (…)

 (6)  Statul garantează  îndeplinirea  de  către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.

A menţionat reclamanta că în cauză este aplicabil art.32 ind.4 din Legea nr.99/1999 în redactarea iniţială întrucât, potrivit art. 30 alin.3 din Legea nr.137/2002, aceste prevederi rămân aplicabile contractelor de  vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Cum în speţă, reclamanta a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 250/15.06.1995 şi prin contractul de  vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 495/31.08.1995, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 32 ind. 4 din Legea nr. 99/1999 în redactarea iniţială.

A arătat reclamanta că este îndreptăţită să primească de la pârâtă, instituţia implicată în procesul de privatizare, valoarea de piaţă a imobilului restituit către foştii proprietari, întrucât în procesul de privatizare a fost achitată statului valoarea de piaţă a respectivului imobil la data încheierii contractului de privatizare.

A menţionat reclamanta că în practica judiciară s-a arătat că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 32 ind. 4 din Legea nr. 99/1999 reprezintă o aplicaţie a garanţiei contra evicţiunii speciale.

A arătat reclamanta că prin notificarea nr. 1/15.02.2011 a  convocat pârâta pentru a se prezenta la sediul reprezentantului legal, RVA I.S. SPRL, din Bucureşti, str. T. nr.11 A, etaj 4, sector 3, la data de 15.03.2011, orele 13.00 în vederea concilierii litigiului ivit ca urmare a restituirii în natură către foştii proprietari a imobilului situat în comuna Bucov, sat P., judeţul P., dar pârâta nu s-a prezentat la conciliere, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 15.03.2011.

În drept,  au fost invocate  dispoziţiile art. 32 ind.4 din Legea nr. 99/1999.

Cererea este scutită de  plata taxei judiciare de timbru potrivit art.77 din Legea nr.85/2006 şi a timbrului judiciar conform art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 12.12.2011 reclamanta a arătat că solicită despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 8528 mp restituit conform sentinţei civile nr.458/19.03.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2006,  teren ce s-a dispus a fi restituit în natură numiţilor C. D., S. M. O. şi M. I. G..

 Prin cererea precizatoare  formulată oral, în condiţiile art. 132 alin.2 pct.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, la termenul de judecată din 30.10.2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 31227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, valoare indicată în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză astfel cum a fost completat.

Pârâta A.V.A.S a depus la dosar întâmpinare  prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea în fapt a întâmpinării,  pârâta a arătat că cererea de chemare in judecată este o cerere in despăgubiri, iar in cazul neachitării taxei judiciare de timbru urmează a se anula cererea de chemare în judecată ca netimbrată, în temeiul art.20 din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a arătat pârâta că potrivit dispoziţiilor art.39 din Legea nr. 137/2002 modificată, “Termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se ataca o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, precum si de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifica un drept conferit de acestea este de o luna de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existenta operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului. Cum data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, acţiunea formulata de aceasta este prescrisă.

A arătat pârâta că astfel cum reiese din dispoziţiile textului normativ susmenţionat, termenul special de prescripţie se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speţă O.U.G. nr.88/1997-art.32 ind.4), iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv “repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stor”, reparare care cade in sarcina instituţiei publice implicate in procesul de privatizare.

De asemenea, a arătat pârâta că potrivit art.32 ind.28 din O.U.G. nr.88/1999, aşa cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr.99/1999 „ termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţa de urgenţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.” Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art.32 ind.4 alin.2 din aceeaşi ordonanţa, care condiţionează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile, rezultă că data la care a luat naştere dreptul pe care-l valorifica reclamanta este data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

A menţionat pârâta că dreptul material la acţiune în despăgubire împotriva instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, astfel cum prevede art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin titlul I al Legii nr.99/1999, este prescris.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii a arătat pârâta că despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social. În acest sens a fost prevăzută aceasta obligaţie de despăgubire în legea specială a privatizării şi dată în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare. Valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acţiuni ce fac obiectul contractelor de privatizare, acesta fiind şi motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcţie de situaţia de fapt şi de drept a bunurilor societăţii, aveau prevăzute clauzele privitoare la “Terenuri” şi “Clădiri principale”, prin care cumpărătorii erau obligaţi să facă demersurile necesare în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior obţinerii acestui certificat, cumpărătorii erau obligaţi să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acţiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate A.V.A.S. ca aport in natura a statului. Pe cale de consecinţă, pachetul de acţiuni vândut de A.V.A.S. reprezenta o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.

De asemenea, a arătat pârâta că nu poate fi reţinută în sarcina instituţiei publice vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

A menţionat pârâta că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 a reţinut necesitatea unei corespondenţe în modalitatea de evaluare a patrimoniului societăţii comerciale, atât la momentul privatizării, cât şi la momentul ieşirii unui imobil din patrimoniu. Astfel, la momentul vânzării acţiunilor, în cadrul dosarului de prezentare, patrimoniul societăţii comerciale este evaluat conform normelor de evaluare în vigoare, valoarea acestui patrimoniu fiind reflectată în valoarea acţiunilor ce urmează a fi vândute, respectiv în capitalul social al societăţii comerciale ce urmează a fi privatizată.

 În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii a arătat pârâta că reclamanta nu deţinea, la momentul privatizării, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra respectivului teren, astfel cum reiese chiar din declaraţia conducerii societăţii întocmită în vederea privatizării. Pe cale de consecinţă, la momentul vânzării pachetului de acţiuni, în valoarea capitalului social nu a fost inclusă valoarea acestui imobil, deoarece reclamanta nu deţinea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra acestuia, astfel încât pachetul de acţiuni nu reflectă şi valoarea terenului în litigiu, motiv pentru care nu poate solicita despăgubiri potrivit art.32 ind. 4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată.

În plus, a arătat pârâta că reclamanta solicită potrivit art.32 ind.4 din  O.U.G. nr.88/1997 modificată, despăgubiri pentru imobilul în litigiu (2,5 ha), deşi prin hotărârea judecătorească invocată de reclamantă aceasta nu a fost obligată să restituie în natură întreg imobilul, ci doar suprafaţa totala de 8.528 mp (540+3130+1000+3858), pentru suprafaţa de 16.442 mp a fost obligată să acorde măsuri reparatorii (despăgubiri) contestatoarei. Astfel, prin sentinţa nr.679/01.06.2006 societatea a fost obligată la acordarea de măsuri reparatorii (despăgubiri), pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 16.442 mp (după cum rezultă din sentinţa nr. 194/2008, sentinţa 458/2006 fiind ilizibilă).

A arătat pârâta că cererea reclamantei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr.88/1997, ci se impunea o eventuală introducere în cauza a pârâtei în dosarul nr.2081/105/2006 al Tribunalului Prahova, în calitate de chemat în garanţie, nicidecum formularea unei cereri noi, principale, de obligare a instituţiei publice la despăgubiri faţă de societatea privatizată, cerere formulată la un interval de peste 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii din dosarul nr.2081/105/2006. Rezultă în mod indubitabil, că la acest moment, instituţia publică nu poate fi obligată la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, neexistând temei juridic în baza căruia să poată fi admisibila o astfel de cerere, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 au fost abrogate expres prin art.56 din Legea nr. 137/2002 modificata. De asemenea, nu pot fi aplicabile în speţă dispoziţiile art.324 din O.U.G. nr.88/1997 deoarece construcţiile au fost demolate, urmând regimul despăgubirilor acordate de reclamanta în baza Legii nr. 10/2001 modificata.

 De asemenea, a arătat pârâta că potrivit dispoziţiilor sentinţei nr.458/2006 completată prin sentinţa nr. 194/2008 reclamanta nu este obligată la restituirea în natură a construcţiilor de pe teren (acestea fiind demolate), ci la plata de despăgubiri către foştii proprietari şi pentru aceste imobile, motiv pentru care nu pot fi incidente în cauză dispoziţiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997.

Pe fond, a arătat pârâta că imobilul la care face referire reclamanta nu a făcut obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni si nu active. Potrivit atribuţiilor pârâtei din domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr.88/1997 aprobată prin Legea nr.99/1999, Titlul I şi O.U.G. nr.23/2004, A.V.A.S. administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii.

A arătat pârâta că acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societăţii reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză

De asemenea, a arătat pârâta că în conformitate cu art. 5 lit. d) din O.U.G. 23/2004 are atribuţia de a vinde acţiunile/părţile sociale “deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, şi în Legea nr. 137/2002, cu modificările si compl tarile ulterioare”.

 A arătat pârâta că în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, A.V.A.S. nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc in interiorul patrimoniului acestora.

Totodată, a arătat pârâta că nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul reclamantei deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri (nemo ad alinem transfere potest quam ipse habet). Bunurile din patrimoniul societăţii au fost şi au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

A mai arătat pârâta că potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 15/1990, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituit baza art. 17 din acelaşi act normativ, este deţinut integral de statul român sub forma de acţiuni sau părţi sociale. Acelaşi articol, la alin. 2 stabileşte expres că “bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”. Rezultă astfel că, în cadrul procesului de privatizare, pârâta (succesor legal al F.P.S.) vinde acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale şi nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

A menţionat pârâta că acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială şi este necesar a se face distincţia între acestea şi activele societăţii care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri care fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

A arătat pârâta că a vândut pachetul de acţiuni şi nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare este neîntemeiată.

De asemenea, a arătat pârâta că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea “de piaţa”. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justa cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avuta în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

Totodată, a arătat pârâta că pentru întreg terenul pentru care se solicită despăgubiri (2,5 ha) reclamantei nu i-a fost emis certificat de atestare a dreptului de proprietate şi numai în această situaţie, a existentei vreunui titlu de proprietate asupra terenului respectiv, pentru care Statul Român ar fi aportat la capitalul social acel imobil – ceea ce nu e cazul în speţă – s-ar cuveni despăgubiri, dar numai limitat la valoarea contabilă a imobilului respectiv avuta la momentul privatizării.

A arătat pârâta că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.495/1995 A.V.A.S. (prin antecesorul sau) a vândut 70% din valoarea capitalului social al reclamantei cu un preţ de 16.450.000.000 ROL respectiv 1.645.000 RON si nu este posibil ca pentru un singur activ – imobilului situat în comuna Bucov, sat Pleasa, judeţul Prahova, compus din teren în suprafaţa de 2,5 ha şi construcţii, să fie obligată să plătească suma de 4.000.00 RON cu caracter de despăgubire, suma la care se adaugă cheltuielile aferente, fiind evidentă disproporţia faţă de valoarea preţului încasat. Astfel, pentru întreg contractul, A.V.A.S. a încasat suma de 1.645.000 RON, iar valoarea solicitată de reclamanta numai pentru unul dintre imobilele deţinute (pe rolul instanţelor de judecata fiind înregistrate mai multe litigii având ca obiect despăgubiri pentru imobilele restituite foştilor proprietari) este de 4.000.000 RON, este evident disproporţionata fata de valoarea preţului încasat.

De asemenea, a arătat pârâta că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 70%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul sau legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al reclamantei diferenţa rezultată urmează a fi suportată de ceilalţi acţionari al societăţii.

Totodată, a arătat pârâta că repararea prejudiciului creat societăţii reclamante trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.

A mai arătat pârâta că efectele hotărârilor de retrocedare către foştii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă şi asupra celorlalţi acţionari ai reclamantei, acţionari care şi ei trebuie să suporte diminuarea patrimoniului acestei societăţi, la care sunt acţionari.

De asemenea, a arătat pârâta că potrivit art.3 alin.3 din Legea nr.31/1990 republicata “acţionarii… răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris” şi nicidecum mai mult.

A menţionat pârâta că raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise in bilanţ la activ. Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamantă, obligaţia de plata nefiind nici fiscală şi nici civilă.

A arătat pârâta că este adevărat că obligaţia de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înţeles să confere acest drept de despăgubire societăţii în baza raportului comercial prin care instituţia publică – comerciant – garantează dreptul de proprietate al societăţii – care este de asemenea comerciant – însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăţi. Astfel, raţionamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială, în speţă reclamanta, era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor (ce aveau ca substanţă aportul în natura al statului cu valoarea acelui teren) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni. În cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea terenului, iar pe de altă parte, preţul contractual, faţă  de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat, iar dispoziţiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 nu conţin nicio menţiune privind faptul ca despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, astfel cum susţine reclamanta.

A arătat pârâta că este adevărat că dispoziţiile legale susmenţionate nu circumstanţiază nivelul despăgubirilor la procentul acţiunilor vândute, dar faţă de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplică dispoziţiile Codul civil, respectiv regulile de drept comun, art. 1084-1086 Cod civil.

Astfel, aceasta reparare priveşte numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzala cu faptul care l-a generat. În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.

A arătat reclamanta că dispoziţiile art.30 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr.99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justa cauză. Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicata nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni

A menţionat pârâta că dispoziţiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificată, sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauză, dreptul la prezenta acţiune a reclamantei născându-se după intrarea in vigoare a acestui act normativ (data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire).

A arătat pârâta că în ipoteza în care se va aprecia ca fiind întemeiată acţiunea urmează a se reţine cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, la data de 06.07.2011, Procurorul General al României a sesizat Înalta Curte de Casaţie si Justiţie cu recurs in interesul legii, motivat în principal pe faptul că în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 32 ind.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr.99/1999, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată şi completată, în referire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile foştilor proprietari.

În plus,  a arătat pârâta că unele hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conţin opinii separate cu privire la obligarea instituţiei publice la plata, dar cu respectarea limitei legale prevăzute de art. 14 alin.9 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, în prezent abrogat şi înlocuit de art.30 alin. 1 din Legea nr. 137/2002 modificată. Prin decizia nr.18/17.10.2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în dosarul nr.16/20112, s-a dispus admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit în aplicarea dispoziţiilor art.32 ind.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr.44/1998, modificată şi completată prin Legea nr99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr.88/1997, astfel cum a fost modificată prin Titlul I al Legii nr.99/1999, art.115-118 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Pârâta  A.V.A.S.  a depus  la dosar cerere de chemare în garanţie a S.R.- M. F.P., solicitând ca în ipoteza admiterii cererii principale să fie obligat chematul în garanţie la plata către pârâtă  a sumei solicitate de reclamantă (eventual a majorării acesteia în cazul în care reclamanta  va solicita acest lucru)

În motivarea în fapt a cererii de chemare în garanţie, a arătat pârâta că este justificată a calitatea procesuală a M. F. P.ca reprezentant al Statului Roman, astfel cum prevede alin.6 al art.32 ind.4, având in vedere dispoziţiile art.25 din Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice si juridice, care atesta calitatea de reprezentant al S. R.M. F.P..

A menţionat pârâta că obligaţia de garanţie a chematului în garanţie  este prevăzută de dispoziţiile alin.6 al art.32 ind.4 din OUG nr.88/1997.

A menţionat pârâta că legiuitorul, prin introducerea alin.6 la art.32 ind.4 a prevăzut o garanţie specială în sarcina Statului Roman (reprezentat de Ministerul F. Publice), pentru repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, această dispoziţie legală a fost prevăzută de legiuitor pentru a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, Statul Român fiind garantul acestor reparaţii împotriva efectelor create de regimul comunist in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

A arătat pârâta că potrivit art.9 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, toate sumele pe care le-a încasat din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului, motiv pentru care cererea de chemare in garanţie formulata de instituţia noastră fata de S.R.  M.F. P. este admisibilă.

În drept, au fost invocate  dispoziţiile O.U.G. nr.88/1997, astfel cum a fost modificata prin Titlul I al Legii nr.99/1999, art.60  şi urm. din Codul de procedură civilă de la 1865.

Cererea de chemare în garanţie este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art.86 din O.U.G. nr. 51/1998 şi a timbrului judiciar comnform art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995.

Chematul în garanţie S. R. prin M. F.P.a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii şi  a solicitat respingerea  cererii  de  chemare  în garanţie formulată de  pârâta  A.V.A.S., ca neîntemeiată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, chematul în garanţie a arătat că este de principiu că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune într-o cauză  civilă  existenţa  unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, cu alte cuvinte cu titularul obligaţiei deduse judecăţii. Din interpretarea coroborată  a dispoziţiilor art.112 şi art.82 Cod procedură civilă, rezultă că reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice inclusiv calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, iar instanţa de judecată este obligată să verifice chiar din oficiu îndeplinirea acestei condiţii obligatorii.

 A arătat chematul în garanţie că opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti intervine numai după ce, în urma analizei raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, se constată în mod temeinic şi legal legitimitatea procesuală a fiecărui pârât, sarcina indicării calităţii procesuale revenind reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie sa expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât, instanţa sesizată având obligaţia să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a fiecăreia dintre părţi. Raţiunea instituirii acestor reguli procedurale este tocmai pentru asigurarea scopului definit de legiuitor prin art.129 alin.5 Cod procedură civilă – pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

De asemenea, a arătat chematul în garanţie că prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice au fost introduse în O.U.G. nr. 88/1997 dispoziţiile art. 324, potrivit cărora:

“(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2)Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin.1 o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

(3)Despăgubirea prevăzută la alin.2 se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

(4)Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură.

(5)În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.”

A menţionat chematul în garanţie că dispoziţii legale mai sus arătate au fost introduse şi în prevederile capitolului V din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării,  în articolele 27-30.

De asemenea, a arătat chematul în garanţie că în speţă cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu S. R. este întemeiată pe prevederile art.32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 modificată (text de lege menţinut în vigoare prin art.30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002).

 Totodată, a arătat chematul în garanţie că în conformitate cu dispoziţiile art.32 ind.4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997 modificată (text de lege menţinut în vigoare prin art.30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002) invocate de pârâtă „statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol”. Astfel, dispoziţiile legale citate nu instituie în favoarea autorităţilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri faţă de societăţile comerciale.

Unei astfel de interpretări i se opun chiar prevederile art.32 ind.4 alin.1 din O.U.G. nr.88/1997, care coroborate cu regula interpretării sistematice în sensul a dispoziţiilor actului normativ aplicabil în cauză, vin să fundamenteze raţionamentul expus anterior. În  acest cadru, prevederile art. 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997, nu fac decât să reitereze cu titlu de principiu obligaţiile ce revin statului conform art.1, art.135, art.136 din Constituţia României, iar prezenţa în cauză a autorităţii implicate, în numele statului, în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii ce se pronunţă faţă de acesta.

În  acest sens, a arătat chematul în garanţie că sunt şi dispoziţiile art.25 din Decretul nr.31/1954, în vigoare la momentul formulării acţiunii care în prezent se regăsesc în prevederile art.223 din Legea nr.287/2010 privind Codul civil al căror conţinut este următorul: “Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul F. Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.” Or, în speţă, statul nu participă nemijlocit în nume propriu, la raportul juridic invocat de pârâtă, ci chiar prin intermediul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului care a şi fost parte în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.495/1995 şi nr. 250/1995.

Prin urmare, dacă potrivit art.32 ind. 4 alin.(1) din O.U.G. nr.88/1997, legiuitorul a înţeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri, nu poate fi primită de către instanţă interpretarea eronată a pârâtei potrivit căreia în textul următor, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speţă Statul Român.

Pe de altă parte, a arătat chematul în garanţie că  nici nu se poate considera că art. 32ind.4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997 instituie pentru autorităţile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubiri faţă de cumpărătorii acţiunilor în procesul de privatizare. Această dispoziţie legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziţia S. R. în legătură cu problema plăţii acestor despăgubiri, precum şi faptul că acesta înţelege să instituie mecanismele necesare astfel încât instituţiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligaţie stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, între S.R. prin M.F. P. şi A.V.A.S, nu există un raport juridic obligaţional, iar dispoziţiile 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

A mai arătat chematul în garanţie că în  conformitate cu prevederile art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”. În  doctrină s-a afirmat că instituţia chemării în garanţie oferă avantajul ca două situaţii juridice complet deosebite să poată fi rezolvate prin aceeaşi hotărâre, iar pe această cale se dă posibilitatea chematului în garanţie să contribuie la o apărare completă în acţiunea principală, asigurând astfel o mai bună administrare a justiţiei. Aşadar, cererea de chemare în garanţie este considerată ca o adevărată acţiune, fiind admisibilă ori de câte ori partea în proces are dreptul, în cazul în care ar cădea în pretenţii, să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.

De asemenea, a arătat chematul în garanţie că literatura de specialitate a mai arătat că nu numai în cazurile propriu-zise de drepturi care sunt garantate, legal sau convenţional, cererea este admisibilă, dar ori de câte ori ai dreptul să ceri altuia să te despăgubească pentru dreptul ce l-ai pierdut în proces, respectiv pentru obligaţiunea la care te-a îndatorat hotărârea judecătorească (I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.305). Aşadar, dispoziţiile art.60 din Codul de procedură civilă justifică utilizarea instituţiei procesuale a chemării în garanţie ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire şi dau posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces să-şi administreze toate probele şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe care o garantează, astfel încât obligaţia de garanţie devine activă şi se traduce în fapt. Obligaţia de garanţie poate izvorî fie din convenţie, fie dintr-o dispoziţie legală.

Astfel, a arătat chematul în garanţie că instituţia juridică a chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire ce revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros, iar obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau drept subiectiv.

De asemenea, a arătat chematul în garanţie că dispoziţiile art.30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora „statul garantează plata de către instituţiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1), nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligaţional între S  R  reprezentat de M. F. P. şi A.V.A.S.. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, folosirea expresiei „îndeplinirea de către instituţiile publice implicate” conduce la concluzia că obligaţia de garanţie este instituită în favoarea societăţilor comerciale implicate în privatizare (în speţă S.C. C. S.A.), iar nu în favoarea instituţiilor publice implicate în privatizare (în speţă pârâta), care trebuie să îndeplinească obligaţiile prevăzute de art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, text de lege menţinut prin dispoziţiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pe fondul cauzei,  chematul în garanţie a  solicitat instanţei să aibă în vedere următoarele aspecte:

În  interpretarea şi aplicarea acestei prevederi legale, a existat o practică neunitară în soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 32 ind.4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Acest fapt a determinat apariţia unui recurs în interesul legii, în care procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale determinate de aplicarea dispoziţiilor art. 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foştilor proprietari.

Unele instanţe de judecată, învestite cu cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri, drept consecinţă a ieşirii din patrimoniul societăţilor comerciale a imobilelor restituite foştilor proprietari, au dispus obligarea instituţiilor publice implicate la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.

Alte instanţe au apreciat că obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar actualizată, în raport cu indicele de inflaţie la momentul predării efective a bunului sau cu coeficientul de reevaluare a construcţiilor şi terenurilor.

Într-o a treia interpretare jurisprudenţială s-a considerat că prejudiciul societăţilor comerciale, creat prin restituirea imobilului foştilor proprietari, nu poate echivala cu valoarea de circulaţie a imobilului, deoarece despăgubirea trebuie să reprezinte, din patrimoniul prezent, aceeaşi proporţie pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiaşi proporţii dintre procentul acţiunilor vândute din întregul capital social la valoarea preţului încasat şi plătit.

Recursul în interesul legii a fost soluţionat prin Decizia nr. 18/17.10.2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 19/2011, iar instanţa a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

A arătat chematul în garanţie că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care se soluţionează recursurile în interesul legii, sunt obligatorii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind aduse la cunoştinţă şi de Ministerul Justiţiei. Interpretarea şi aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai în interesul legii, nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat diferit în chestiunea  judecată şi nici cu privire la situaţia părţilor din proces. Potrivit dispoziţiilor art. 329 Cod procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Au fost încuviinţate pentru reclamantă, următoarele probe:

– proba cu înscrisuri, sens în care s-au depus la dosar fotocopii de pe: certificatul constatator nr. 77868/14.09.2010 eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, sentinţa civilă nr. 458/19.03.2007 a Tribunalului Prahova, Secţia Civilă, sentinţa civilă nr. 194/21.01.2008 a a Tribunalului Prahova, Secţia Civilă,  invitaţia la conciliere a pârâtei, dovada expedierii acesteia şi procesul verbal de conciliere din 15.03.2011, cererea de înscriere menţiuni nr.14698/28.11.1995, sentinţa civilă nr. 2013/19.10.1995 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia comercială în dosarul nr. 1874/1995, adresa nr. 7900/22.11.1995 emisă de Fondul Proprietăţii Private IV Muntenia, mandat din data de 20.09.1995, contractul de societate autentificat sub nr. 20993/09.10.1995 şi anexa 1 la acest contract, statutul reclamantei, statutul Asociaţiei de Morărit şi Panificaţie Prahova, contractele de vânzare-cumpărare acţiuni nr.250/15.06.1995  şi nr. 495/31.08.1995, adeverinţele nr. 9536/21.1.1995 şi nr. 9609/23.11.1995 şi tabel cu acţionari reclamantei, sentinţa civilă nr.73/19.04.1995 A Judecătoriei Ploieşti şi ordinul de plată nr. 402/23.01.2013 şi

– proba cu expertiză în specialitatea contabilitate, raportul de expertiză întocmit de doamna expert B. M.şi completarea la acest raport aflându-se la filele 290-295, 329-336 vol.1, 27-31 vol.2 dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 16.01.2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale a chematului în garanţie pe cererea de chemare în garanţie. La acelaşi termen de judecată s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de chematul în garanţie nu este o veritabilă excepţie, ci vizează aspectele privind fondul cauzei.

La termenul de judecată din 30.10.2013 tribunalul  a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă nu este o veritabilă excepţie, ci vizează aspecte privind fondul cauzei.

Prin Sentinţa civilă 6390/30.10.2013 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a a admis cererea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de chematul în garanţie.

În motivarea sentinţei a arătat că:

„Reclamanta S.C. E. S.A.  a deţinut imobilul compus din teren în suprafaţă de 2,5 ha şi construcţii şi a fost privatizată astfel cum rezultă din  contractul de  vânzare-cumpărare de acţiuni nr.250/15.06.1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul SIF IV Muntenia) cu Asociaţia de Morărit şi Panificaţie Prahova şi din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.495/31.08.1995, încheiat de F.P.S (actualul A.V.A.S.) cu Asociaţia de M. P.P.

Activul imobil teren în suprafaţă de 8528mp( pentru care se solicită despăgubiri în prezentul litigiu) din comuna Bucov, sat Pleaşa, judeţul Prahova conform sentinţei civile nr.458/19.03.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2006, s-a dispus a fi restituit în natură numiţilor C.D. , S. M. O. şi M. I. G.  ( filele 18-20 vol.1 dosar).

Tribunalul apreciază că sunt nefondate susţinerile pârâtei, în sensul că reclamanta nu deţinea la momentul privatizării certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, astfel încât pachetul de acţiuni nu reflectă valoarea terenului în litigiu şi că imobilul pentru care se solicită despăgubiri nu a făcut obiectul privatizării.

 De asemenea, constată tribunalul că faţă de cererea precizatoare prin care reclamanta a arătat că solicită despăgubiri doar pentru suprafaţa de 8528 mp, sunt neîntemeiate alegaţiile pârâtei în sensul că reclamanta nu ar putea solicita despăgubiri pentru suprafaţa de 2,5 ha.

Tribunalul reţine că potrivit înscrisurilor aflate la dosar reclamanta a fost înfiinţată în anul 1991 ca societate comercială pe acţiuni, în baza prevederilor Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome si societăţi comerciale. Până la data semnării actelor de transmitere a capitalul social al societăţii, statul avea calitatea de acţionar unic al societăţii în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 458/19.03.2007 a Tribunalului Prahova, Secţia Civilă şi sentinţei civile nr. 194/21.01.2008 a Tribunalului Prahova, Secţia Civilă terenul pentru care a solicitat despăgubiri a trecut în proprietatea statului în baza Legii 119/1948 şi s-a aflat în administrarea reclamantei.

Astfel cum rezultă din certificatul constatator nr. 77868/14.09.2010 emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova reclamanta a fost înregistrată la registrul comerţului sub nr.J29/23/1991, iar potrivit menţiunii nr. 83/26.02.1991 aceasta este o întreprindere de stat transformată în societate pe acţiuni în temeiul Legii nr. 15/1990 şi Legii nr.31/1990.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.250/15.06.1995 Fondul Proprietăţii Private IV Muntenia a vândut Asociaţiei de Morărit şi Panificaţie Prahova un număr de 224.607 acţiuni, în valoare de 5.615.175.000 lei (ROL) reprezentând 30% din capitalul social al reclamantei.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 495/31.08.1995 Fondul Proprietăţii de Stat a vândut Asociaţiei de Morărit şi Panificaţie Prahova un număr de 557.329 acţiuni, în valoare de 13.933.225.000 lei (ROL) reprezentând 70% din capitalul social al reclamantei.

Potrivit art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999 (alin.1) instituţiile publice implicate în procesul de privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizare sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat; (alin.2) instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin.1 o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; (alin.3) despăgubirea prevăzută la alin.2 se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

În prealabil se vor arăta argumentele pentru care dispoziţiile legale anterior menţionate sunt aplicabile în cauză.

Deşi prin art.56 din Legea nr.137/2002, intrată în vigoare la 28.03.2002, a fost abrogat art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, iar prin art.29 şi 30 din Legea nr. 137/2002 a fost reglementată în mod diferit acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate cumpărătorilor de acţiuni în procesul de privatizare prin executarea unor hotărâri definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, tot prin art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 s-a precizat expres că prevederile art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, aprobată prin Legea nr.44/1998, cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speţă, contractele de vânzare-cumpărare acţiuni au fost încheiate la data de 15.06.1995 şi respectiv data de 31.08.1995, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor legale din O.U.G. nr.88/1997 mai sus citate.

Pârâta A. V.A.S., preluând atribuţiile de la A.P.A.P.S. şi F.P.S. are calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare şi obligaţia legală de a plăti societăţii comerciale reclamante( iniţial cu capital integral de stat şi apoi privatizată) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii ce se cuvine reclamantei tribunalul reţine următoarele:

Prin decizia nr. 18/17.10.2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite în dosarul nr. 19/2011 s-a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 32 ind.4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 329 din Codul procedură civilă de la 1865 dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a stabilit că valoarea contabilă a imobilului teren în suprafaţă de 8528 mp situat comuna Bucova, sat Pleaşa, judeţul Prahova astfel cum este reflectată în bilanţul societăţii  la momentul ieşirii efective din patrimoniul societăţii este de 25.839,84 lei, iar valoarea actualizată la momentul efectuării expertizei, 30.04.2013, este de 31.227,44 lei.

Prin cererea precizatoare  formulată oral, în condiţiile art. 132 alin.2 pct.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, la termenul de judecată din 30.10.2013 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 31227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, valoare indicată în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză astfel cum a fost completat.

Pârâta are calitatea de instituţie implicată în privatizarea reclamantei, statul a deţinut iniţial calitatea de acţionar unic al reclamantei în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi în vederea privatizării reclamantei statul a transmis iniţial, o cota parte  de 30% din capitalul social al reclamantei şi ulterior 70% din capitalul social al societăţii reclamante, în modalităţile expuse mai sus.

Astfel cum rezultă din art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999, precum şi din considerentele deciziei nr. 18/17.10.2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite în dosarul nr. 19/2011  despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii. Prin urmare, despăgubirile nu se raportează la valoarea acţiunilor sau la procentul din capitalul social transmis prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, având în vedere şi principiul disponibilităţii reclamanta a solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie la momentul efectuării expertizei contabile, 30.04.2013) tribunalul va admite cererea, astfel cum a fost precizată, şi va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.227,44 lei, cu titlu de despăgubiri.

În temeiul art. 274 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865, reţinând culpa procesuală a pârâtei se va obliga aceasta la plata către reclamantă a sumei de  1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, potrivit ordinului de plată aflat la fila 260 vol.1 dosar.

Cererea de chemare în garanţie tribunalul apreciază că este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Prin  art.32 ind. 4 alin.(1) din O.U.G. nr.88/1997 legiuitorul a înţeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri,  astfel că nu poate fi primită de către instanţă interpretarea pârâtei potrivit căreia în art.32 ind. 4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speţă Statul Român.

Pe de altă parte, apreciază tribunalul că nu se poate considera că art. 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 instituie pentru autorităţile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubiri faţă de cumpărătorii acţiunilor în procesul de privatizare. Această dispoziţie legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziţia Statului Român în legătură cu problema plăţii acestor despăgubiri, precum şi faptul că acesta înţelege să instituie mecanismele necesare astfel încât instituţiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligaţie stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, între Statul Român prin Ministerul F. Publice şi A. pentru Valorificarea Activelor Statului, nu există un raport juridic obligaţional, iar dispoziţiile 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

Conform art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865 „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”. În  doctrină s-a afirmat că instituţia chemării în garanţie oferă avantajul ca două situaţii juridice complet deosebite să poată fi rezolvate prin aceeaşi hotărâre, iar pe această cale se dă posibilitatea chematului în garanţie să contribuie la o apărare completă în acţiunea principală, asigurând astfel o mai bună administrare a justiţiei. Aşadar, cererea de chemare în garanţie este considerată ca o adevărată acţiune, fiind admisibilă ori de câte ori partea în proces are dreptul, în cazul în care ar cădea în pretenţii, să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau în despăgubire. Aşadar, dispoziţiile art.60 din Codul de procedură civilă justifică utilizarea instituţiei procesuale a chemării în garanţie ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire şi dau posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces să-şi administreze toate probele şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe care o garantează, astfel încât obligaţia de garanţie devine activă şi se traduce în fapt. Obligaţia de garanţie poate izvorî fie din convenţie, fie dintr-o dispoziţie legală.

De asemenea, reţine tribunalul că  dispoziţiile art.30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora „statul garantează plata de către instituţiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1), nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligational între Statul Român reprezentat de Ministerul F. Publice şi A. pentru Valorificarea Activelor Statului. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, folosirea expresiei „îndeplinirea de către instituţiile publice implicate” conduce la concluzia că obligaţia de garanţie este instituită în favoarea societăţilor comerciale implicate în privatizare (în speţă S.C. E. S.A.), iar nu în favoarea instituţiilor publice implicate în privatizare (în speţă pârâta), care trebuie să îndeplinească obligaţiile prevăzute de art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, text de lege menţinut prin dispoziţiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 60 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, tribunalul va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului ”.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta pârâtă A. A.A.S. (fostă A.V.A.S.) solicitând admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinţei atacate, admiterea excepţiilor invocate la fond, iar în subsdiar, pe fondul cauzei, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată. Apelanta a solicitat deasemenea suspendarea executării sentinţei atacate.

În motivarea apelului a arătat că în mod netemeinic si nelegal a fost respinsa excepţia prescripţiei speciale prevăzute atat de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificata – de o luna, cat si cea prevazuta de art.3228 din OUG nr.88/1997 modificata – de 3 luni.

Cum, data naşterii dreptului o reprezintă momentul in care a rămas irevocabila hotărârea judecătorească invocata de reclamanta, acţiunea formulata de aceasta este PRESCRISA raportat la ambele texte legale menţionate mai sus.

Astfel cum reiese din dispoziţiile textelor normative susmentionate, termenul special de prescriptie se aplica in cazul in care se valorifica un drept prevazut de actele normative din domeniul privatizarii (in speta O.U.G. nr.88/1997-art.324).

Prin cererea de chemare in judecata formulata de SC E. SA împotriva AAAS (fosta AVAS) nu se solicita altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv “repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de star, reparare care cade in sarcina instituţiei publice implicate in procesul de privatizare.

Se arată totodată că în mod nelegal s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Astfel despăgubirile acordate în temeiul art. 32/4 din OUG 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţia în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social. Nu poate fi reţinut în sarcina instituţiei publice vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

Se mai arată că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a amortizării acestuia pe toată durata exercitării de reclamantă a atributelor dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei apelanta AAAS arată că, în conformitate cu lit. d) a art. 5 din O.U.G. 23/2004, AAAS (fosta AVAS) are atribuţia de a vinde acţiunile/partile sociale “detinute de stat la societatile comerciale aflate in portofoliul sau, prin metodele prevazute in Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, si in Legea nr. 137/2002, cu modificarile si completarile ulterioare”.

Rezulta ca AAAS (fosta AVAS), in cadrul activitatii sale si in exercitarea atributiilor ce-i revin in procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar in numele statului la aceste societati.

Neavand drept de proprietate asupra bunurilor societatilor comerciale, AAAS (fosta AVAS) nu este răspunzătoare nici de miscarile care au loc in interiorul patrimoniului acestora.

Se mai arată că în mod nelegal au fost înlăturate susţinerile instituţiei referitoare la valoarea prejudiciului, deoarece nu exista nici o mentiune in art.324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul ca despagubirile se acorda la nivelul valorii de circulaţie a activelor. Referitor la practica in domeniu, AAAS menţionează Decizia nr. 1074/2003 data de Inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr.7381/2001 care a stabilit ca despăgubirea cuvenita in temeiul art.324 din Legea nr.99/1999 modificata si completata, trebuie sa aiba ca punct de plecare valoarea din contabilitate a bunului. Astfel, prejudiciul suferit de SC E. SA, urmare a restituirii in natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile inregistrate in registrele contabile ale societatii la data cand societatea a fost privatizata si nu la valoarea “de circulatie”.

In caz contrar, societatea ce urmeaza a fi despagubita se va imbogati fara justa cauza prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decat cea existenta in registrele contabile ale societatii si avuta in vedere in situatia patrimoniala a societatii la data privatizarii.

Potrivit rationamentului instantei de fond, in cazul in care s-ar solicita despagubiri pentru toate imobilele detinute si restituite fostilor proprietari Statul va fi obligat sa plateasca despagubiri mai mari decat a incasat in urma privatizarii acestei societati Este nefiresc si inechitabil ca AAAS (fosta AVAS) sa suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai ca nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerata prin raportare la valoarea contractului de privatizare. Se mai arată că din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despagubiri in proportie de 70% INTRUCAT PRIN CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE DE ACTIUNI, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despagubirii, AAAS- fosta AVAS (prin antecesorul sau legal) a vandut actiuni reprezentand numai 70% din capitalul social al SC E. SA

Se mai arată că, chiar si in situaţia in care ar fi indeplinit toate conditiile pentru acordarea de despagubiri, institutia publica implicate nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevazuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din pretul incasat de catre aceasta din vanzarea pachetului de actiuni.

Se mai arată că, în mod nelegal a fost respinsa cererea de chemare in garanţie formulata de AAAS (fosta AVAS) împotriva Statului Roman-prin Ministerul F. Publice de către AVAS (actuala AAAS).

Astfel se menţionează că cererea instituţiei a fost intemeiata pe dispoziţiile art.324 alin.6 din OUG nr.88/1997 modificata (text de lege mentinut in vigoare prin art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificata).

Calitatea procesuala a Ministerului F. Publice ca reprezentant al Statului Roman, astfel cum prevede alin.6 al art.324, este justificata avand in vedere dispoziţiile art.25 din Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice si juridice, care atesta calitatea de reprezentant al Statului Roman-prin Ministerului F. Publice.

Argumentul in solicitarea admiterii prezentei cereri de chemare in garanţie a Statului Roman-prin Ministerul F. Publice il reprezintă obligaţia de garanţie directa prevăzută expres in dispoziţiile alin.6 al art.324 din OUG nr.88/1997.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alin.6, “Statul garanteaza indeplinirea de către institutiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute in prezentul articol”.

In mod nelegal a fost respinsa cererea de chemare in garanţie formulta de AVAS (actuala AAAS), prin interpretarea dispoziţiilor mentionate, Statul Roman (care asa cum am precizat mai sus este reprezentat de Ministerul F. Publice), garanteaza indeplinirea obligaţiilor prevăzute in art.324 din OUG nr.88/1998 modificata.

Se poate obS.a ca legiuitorul, prin introducerea alin.6 la art.324, a prevăzut o garanţie speciala in sarcina Statului Roman (reprezentat de Ministerul F. Publice), pentru repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate sau in curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Astfel, aceasta dispoziţie legala a fost prevăzută de legiuitor pentru a preintampina imposibilitatea repararii acestor prejudicii, Statul Roman fiind garantul acestor reparaţii împotriva efectelor create de regimul comunist in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

De asemenea, având in vedere criticile mentionate in prezentele motive de apel, apelanta consideră ca nu se impune nici obligarea AAAS (fosta AVAS) la cheltuielile de judecata de la fond, motiv pentru care solicită, ca urmare a admiterii apelului, înlăturarea cheltuielilor de judecata.

In drept apelanta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 282- 298 Cod procedura civila, OUG nr. 88/1997.

Intimata reclamantă SC E. SA a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat, respingerea cererii de suspendare a executării silite, păstrarea ca legală şi temeinică a sentinţei, dar şi admiterea cererii de chemare în garanţie a S. R. –M.F.P.

În motivarea întâmpinării a arătat că cererea de chemare în judecată este o acţiune post privatizare supusă regimului de drept comun, sub aspectul prescripţiei fiind incidente dispoziţiile art.3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării pentru a se aplica termenele speciale prevăzute de dispoziţiile art.3228 din O.U.G. nr.88/1997 şi ale art.39 din Legea nr. 137/2002.

Potrivit art.324 din Legea nr.99/1999 de modificare şi completare a O.U.G. nr.88/1997, instituţia publică de privatizare asigură repararea prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate ca urmare a retrocedării către foştii proprietari a imobilelor aflate în patrimoniul lor ca efect al privatizării.

Textul instituie răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare pentru evicţiune specială, răspundere de natură să acopere prejudiciul suferit de societatea comercială privatizată prin privarea de proprietate cu activele retrocedate. În speţă fără îndoială că bunul retrocedat a intrat în patrimoniul reclamantei ca efect al privatizării şi că statul, prin instituţia publică implicată, are potrivit legii speciale, obligaţia de garanţie pentru evicţiune în situaţia retrocedării – conform art.6.4. din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr.250/15.06.1995: ” Vânzătorul în calitate de proprietar al acţiunilor ce fac obiectul prezentului contract de vânzare-cumpărare, garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparţinând terţilor asupra acestor acţiuni.”

Acţiunea formulată este o acţiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării pentru a se aplica termenul de 1 (o) lună, prevăzut de art.39 din Legea nr. 137/2002.

Aşadar, pârâta A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare, potrivit legii, dar şi ca reprezentantă a statului, ca efect al aportului în natură la capitalul social prin aducerea cu acest titlu a imobilului retrocedat şi dobândirea în echivalent a acţiunilor, într-o societate de acţiuni cu capital de stat, privatizată, răspunde pe temeiul art.324 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999 pentru prejudiciul creat reclamantei datorită retrocedării bunului.

În plus, termenul de 1 (o) lună este prevăzut de lege pentru fiecare act de privatizare în parte şi atrage competenţa materială de primă instanţă a Curţii de Apel Bucureşti pentru contestaţiile la actele de privatizare.

Termenul de 1 (o) lună prevăzut de articolul 39 din legea nr. 137/2002 se aplică acţiunilor prin care se ataca o operaţiune sau un act legat de acţiunea de privatizare, subscrisa reclamanta prin cererea de chemare in judecata nu atacam un act de privatizare pentru a se aplica termenul de prescripţie din legea speciala, acţiunea priveşte plata de despăgubiri pentru pierderea imobilului, ulterior privatizării prin retrocedare către foştii proprietari, iar termenul de prescripţie este cel aplicabil acţiunilor de drept comun, adica termenul de 3 ani prevăzut de articolul 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, apreciem că dreptul material la acţiune nu este prescris întrucât acesta este termenul general de 3 (trei) ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi curge de la data naşterii sale, respectiv 24.06.2009 – data pronunţării deciziei nr.6939 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2009.

Pârâta AVAS susţine excepţia invocată şi prin dispoziţiile art.3228 din Legea nr.99/1999.

Data naşterii dreptului reclamantei pentru a pretinde despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art.324 coincide cu momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire, respectiv 24.06.2009.

În speţă, acţiunea formulată este o acţiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării pentru a se aplica termenul de 3 (trei) luni, prevăzut de art.3228 din O.U.G. nr.88/1997 modificată şi completată de Legea nr.99/1999.

În plus, termenul de 3 (trei) luni este prevăzut de lege pentru fiecare act de privatizare în parte şi atrage competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, dreptul material la acţiune nu este prescris întrucât acesta este termenul general de 3 (trei) ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi curge de la data naşterii sale, respectiv 24.06.2009 – data pronunţării deciziei nr.6939 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2009.

Si excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate în cauză a fost corect soluţionată întrucât este aplicabil art. 324 din Legea nr. 99/1999. Rezultă fără nici un dubiu faptul că reclamanta a fost evinsă în ceea ce priveşte imobilul restituit, pentru care solicită despăgubiri în temeiul art.324 din Legea nr.99/1999 – modificată la data de 06.07.2011.

Pe fondul cauzei intimata apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare (A.V.A.S.) pentru evicţiune specială este o răspundere de natură să acopere prejudiciul suferit de societatea comercială privatizată (E.) prin privarea de proprietate cu activele retrocedate.

În speţă, bunul aportat la capitalul social al subscrisei a fost retrocedat foştilor proprietari la data de 24.06.2009, conform deciziei civile nr. 6939- pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.2081/105/2006. În această situaţie statul, prin instituţia publică implicată, are potrivit legii speciale, obligaţia de garanţie pentru evicţiune în situaţia retrocedării.

Astfel, statul Român a aportat bunul imobil ce face obiectul prezentei cauze la capitalul social al subscrisei în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietăţii bunurilor, acţiuni pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare.

Bunul imobil situat în comuna Bucov, sat Pleasa, judeţul Prahova, a fost adus ca aport la capitalul social al subscrisei în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al contractelor de privatizare nr.495 din 31.08.1995 şi nr.250 din 15.06.1995.

Astfel, susţinerile apelantei ca nu deţineam la momentul privatizării certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, astfel incat pachetul de acţiuni nu reflecta valoarea terenului in litigiu si ca imobilul pentru care se solicitam despăgubiri nu a făcut obiectul privatizării, sunt nefondate.

Instanţa de fond, în mod corect a apreciat faptul că despăgubirea va fi stabilită potrivit art.324 în redactarea iniţială întrucât, potrivit art.30 alin.3 din Legea nr. 137/2002, aceste prevederi rămân aplicabile contractelor de vânzare – cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Cum în speţă, ambele contracte au fost încheiate în cursul anului 1995, în mod evident, prevederile art.30 alin.l din Legea 137/2002 nu pot opera retroactiv.

Faţă de cele aratate mai sus, se solicită respingerea ca nefondat a apelului formulat şi în consecinţă şi admiterea cererea de chemare in garanţie a Statului Roman prin Ministerul F. Publice in temeiul art. 324 alin. 6

In drept, intimata reclamantă s-a întemeiat dispoziţiile art. 115-118 C.proc.civ., coroborate cu celelalte texte de lege amintite în cuprinsul întâmpinării.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma efectului devolutiv al apelului şi a limitelor acestuia, Curtea a reţinut următoarele asupra apelului de faţă:

În ceea ce priveşte susţinerea, în sensul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei acţiunii introductive, Curtea a constatat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Atât art. 39 din Legea 137/2002 modificată (ce prevede un termen de o lună), cât şi art. 3228 din OUG 88/1997 (ce prevedea un termen de 3 luni, actualmente) reglementează (reglementau, în cazul art. 32/28) acelaşi tip de prescripţie prin raportarea acesteia la obiectul cererii, respectiv cea a cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege (137/2002), de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării. Este deci vorba de operaţiuni specifice procedurilor de privatizare, de multe ori respectivele acţiuni fiind de contencios administrativ, iar nu de acţiuni în despăgubire.  Or, cum orice normă specială, derogatorie de la norma generală, este de strictă interpretare, acest termen de prescripţie nu ar putea fi aplicat unei acţiuni în despăgubire, care are între temeiurile sale juridice şi texte normative rezultând din actele preindicate, ci doar acţiunilor rezultând din operaţiuni sau acte de privatizare.

Faţă de aceste considerente Curtea a reţinut corecta soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, ce a respins-o.

În ceea ce priveşte apelul AAAS (restul susţinerilor):

În mod corect instanţa de fond a calificat susţinerile privind „inadmisibilitatea acţiunii” simple apărări de fond întrucât, acestea, în esenţă, nu fac decât să arate de ce, în opinia apelantei, ea nu ar datora sumele respective. În ceea ce priveşte fondul acestor susţineri, acestea apar şi ca nefondate, art. 324 din OUG 88/1997 reglementând obligaţia de despăgubire a AAAS, iar Decizia ICCJ 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, stabilind in abstracto la ce trebuie să se raporteze valoarea acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând inexistenţa unui temei juridic pentru a fi obligată AAAS, din moment ce ea a înstrăinat acţiuni, iar nu bunuri imobile, Curtea le apreciază drept nepertinente, pentru mai multe motive: bunurile imobile au fost evaluate separat şi au crescut valoarea acţiunilor din procesul de privatizare; art. 324 din OUG 88/1997 impune repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, norma specială neimpunând deci ca aceste imobile să fi fost înstrăinate ca atare de stat sau reprezentanţii săi (altfel despăgubirea ar fi fost posibilă şi în baza garanţiei generale pentru evicţiune), ci doar ca imobilele retrocedate să fi făcut parte din patrimoniul societăţii comerciale, să fi fost retrocedate şi să fi fost anterior preluate de stat şi ulterior integrate de acesta (indiferent în ce formă) în patrimoniul societăţii respective. Sub acest aspect apar ca nepertinente şi susţinerile privind faptul că despăgubirile ce s-ar cuveni ar fi de cel mult 70% din valoarea contabilă (pentru că 70% din acţiuni au fost deţinute şi înstrăinate de stat, prin AVAS) din moment ce, pe de o parte, legea nu condiţionează obligaţia de despăgubire de cuantumul acţiunilor deţinute de stat, iar, pe de altă parte, acţiunile emise în baza aporturilor în natură ale statului (deci şi bunurile imobile preluate de acesta) erau emise doar către stat (profitau doar acestuia), fiind vădit ilogic ca alţi acţionari să sufere proporţional cu acţiunile un prejudiciu creat prin „aportul” altuia.

În ceea ce priveşte critica că despăgubirea nu poate privi „valoarea de circulaţie” a imobilului retrocedat, aceasta este pertinentă în drept, faţă de dispoziţiile Deciziei ICCJ 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, dar vădit inaplicabilă în speţă, din moment ce instanţa de fond nu s-a raportat la aceasta, ci la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii.

Cât priveşte critica privind neraportarea despăgubirilor la valoarea de privatizare şi nerespectarea limitelor despăgubirii de 50% din preţul achitat de cumpărător conform art.30 din legea 137/2002, şi acestea sunt vădit nefondate. Astfel, deşi apelanta face referire la Decizia ICCJ 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, ignoră (probabil intenţionat) considerentele acesteia, în care se arată cu claritate, în prezentarea problemei juridice, că: „Art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia “instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, precum şi un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor. Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii” (sublinierea noastră).

Deci, şi conform analizei instanţei supreme, făcută prin recurs în interesul legii, pentru contractele de vânzare cumpărare anterioare intrării în vigoare a legii 137/2002 nu se poate aplica plafonarea solicitată de apelantă,urmând ca valoarea de despăgubire să se aprecieze în funcţie de “valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii”, aşa cum arată considerentele aceleaşi decizii.

Cât priveşte critica ce vizează modul de soluţionare al capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată, reţinând că soluţia instanţei de fond este corectă cât priveşte pârâtul AAAS, acestea nu ar putea fi reexaminate pe acest temei;

În ceea ce priveşte critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanţie, de către AAAS, a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, Curtea obS.ă că în mod corect Tribunalul a precizat că eventuala obligaţie de garantare nu este stipulată în favoarea AAAS (fosta AVAS), care rămâne principalul obligat, ci cel mult, în favoarea reclamantului ce invocă garanţia penttru evicţiune. Astfel, art. 32/4 alin. 6 din OUG 88/1997 arată că art. 324 alin. 6 din OUG 88/1997, în sensul că „Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol”; or, din formulare rezultă clar că îndeplinirea obligaţiei incumbă AAAS, ea neputându-se regresa în contra statului pentru îndeplinirea unei obligaţii legale proprii, indiferent de faptul că veniturile colectate de aceasta sunt venituri ale bugetului de stat.

Cât priveşte faptul că şi intimata-reclamantă a solicitat admiterea acestei cereri de chemare în garanţie (pe calea întâmpinării formulând această solicitare), trebuie stabilit mai întâi că intimata-reclamantă nu era titulara cererii de chemare în garanţie, aceasta nu a fost făcută în numele său, implicit nu i-ar putea profita (vizând doar eventualul regres al  AAAS contra statului); mai mult, respectând regulile ce derivă din principiul disponibilităţii obS.ăm că intimata-reclamantă nu a atacat hotărârea de fond, deci nu ar putea cere prin întâmpinare modificarea acesteia pe calea soluţionării diferite a unei cereri de chemare în garanţie, cererea sa fiind sub acest aspect inadmisibilă. În orice caz, în subsidiar, cum solicitarea nu ar putea viza decât situaţia descrisă în paragraful de mai sus, aceasta, în aceeaşi logică explicitată şi în soluţionarea argumentelor prezentate de reclamanta AAAS, apare şi ca nefondată.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, reţinând că instanţa, la primul termen de judecată, a soluţionat cererea de apel astfel încât s-a analizat direct legalitatea şi temeinicia hotărârii, iar eventuala suspendare a executării acesteia nu putea dura decât până la soluţionarea căii de atac, va constata că respecvtiva cerere a rămas fără obiect.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, nesubzistând nici un caz de schimbare sau de anulare a acesteia cum prevăd dispoziţiile art. 296-297 Cpc.

În consecinţă, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domeniul: Litigii cu profesionişti. Aspect