4. Formularea unei notificari în temeiul Legii nr. 10/2001, nesolutionata de organul administrativ, nu poate interzice persoanelor îndreptatite dreptul de a se adresa instantelor, inclusiv cu o actiune în revendicare. Doar daca reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 sau daca notificarea acestora ar fi fost solutionata, actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun ar fi fost inadmisibila, în raport de decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie
Legea 10/2001 raportata la decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie
Prin cererea înregistrata la 11.06.2007, de reclamantii în contradictoriu cu Municipiul Bucuresti prin Primar, si pârâtii au solicitat sa se constate ca imobilul din Bucuresti a fost preluat abuziv de Statul Român prin Decretul 111/1951 si pe cale de consecinta sa se dispuna obligarea pârâtilor la a le lasa în deplina proprietate si linistita posesie acest apartament.
Prin sentinta civila nr. 942/24.06.2009, pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a IV -a Civila s-au respins ca neîntemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale active, lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucuresti prin Primarul General si inadmisibilitatii; s-a admis în parte actiunea completata formulata de reclamantele pârâte în contradictoriu cu pârâtii reclamanti Veluda Doina, Veluda Petre ; au fost obligati pârâtii – reclamanti sa lase reclamantelor pârâte în deplina proprietate si linistita posesie apartamentul, împreuna cu suprafata de teren de 26,69 m.p. situat sub constructie; s-a respins ca inadmisibila actiunea în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primarul General; s-a respins ca neîntemeiata cererea privind obligarea pârâtului Municipiul Bucuresti prin Primar General la plata contravalorii apartamentului si s-a respins ca neîntemeiata cererea reconventionala formulata de pârâtii reclamanti Pentru a hotarî astfel, tribunalul a constatat urmatoarele:
În ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucuresti tribunalul a constatat ca acesta este neîntemeiata având în vedere capatul de cerere referitor la revendicarea terenului.
În acest context se impune a se preciza ca tribunalul nu a analizat constatarea modului în care a fost preluat imobilul ca un capat distinct de cerere ci în cadrul actiunii în revendicare, stabilirea existentei sau nu a titlului statului atunci când a înstrainat imobilul fiind esentiala în cadrul compararii titlurilor partilor.
Pe de alta parte prin încheierea contractului de vânzare cumparare pârâtii reclamanti au calitatea de dobânditori cu titlu particular astfel ca aceasta analiza în ceea ce priveste apartamentul în litigiu se va face în contradictoriu cu acestia.
În ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti tribunalul a constatat ca acesta este întemeiata.
Astfel reclamantele pârâte sustin ca în cea ce priveste terenul acesta s-ar afla în posesia pârâtul Municipiul Bucuresti ca urmare a lisei formei autentice a actului de înstrainare.
Plecând de la aceasta premisa tribunalul a retinut ca procedura legii 10/2001 ar fi pe deplin aplicabila.
Potrivit art.6 alin.2 din Legea 213/1998 bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
Conform art.22 alin.1 persoana îndreptatita va notifica în termen de 6 luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi persoana juridica detinatoare, solicitând restituirea în natura a imobilului, iar potrivit art.22 alin.5 nerespectarea termenului de 6 luni prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.
În consecinta în cauza devin aplicabile dispozitiile art. 6 alin.2 din Legea 213/1998 si art.22 alin.5 din Legea 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea formularii unei actiuni întemeiata pe dispozitiile art.480 c.civ.
De asemenea tribunalul a apreciat ca nu se poate vorbi nici de o încalcare a dispozitiilor art.21 din Constitutia României si art.6 alin. 1 din CEDO având în vedere pe de o parte ca procedura instituita de Legea 10 / 2001 nu este una jurisdictionala ci pur administrativa, entitatea investita cu solutionarea notificarilor neavând caracterul de instanta independenta si impartiala în sensul art.6 alin. 1 din CEDO, fiind chiar persoana juridica care detine imobilul ce se solicita a fi retrocedat, iar pe de alta parte dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitari ceea ce înseamna ca legislatia interna poate sa prevada obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmareste apararea unui drept civil. Conditia esentiala care se cere este aceea ca solutia pronuntata în procedura prealabila sa poata fi atacata în fata unei instante judecatoresti care îndeplineste conditia de tribunalul independent si impartial si care are competenta deplina de a verifica decizia administrativa. În acest sens CEDO s-a pronuntat în cauzele Glod contra României si Crisan contra României.
Or, în cauza de fata tribunalul a constatat ca reclamantele aveau o astfel de posibilitate deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dadea posibilitatea de a contesta în fata tribunalului – sectia civila dispozitia emisa. Mai mult aceste dispozitii îsi gasesc aplicabilitatea si în cazul în care entitatea investita cu solutionarea notificarii refuza sa o solutioneze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 si XX/2007 ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie care prevad competenta tribunalului sectia civila de a solutiona cererile de obligarea a unitatii detinatoare de a emite dispozitie de solutionare a notificarii cât si de a solutiona pe fond notificarea în caz de ne solutionare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constanta a instantelor este în sensul de a solutiona orice contestatie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevazute de legea 10 /2001.
De altfel si în cazul numeroaselor condamnari care au la baza vânzarea bunului de catre stat în temeiul Legii 112/1995, Curtea se raporteaza la faptul ca în momentul de fata Fondul Proprietatea nu functioneaza, ceea ce conduce la concluzia ca despagubirile prevazute de acesta sunt iluzorii.
În consecinta, criteriu esential pentru stabilirea preferabilitatii unuia din titluri este dat de stabilirea mijlocele juridice prevazute în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispozitie pentru a obtine o despagubire efectiva în cazul în care este privata de proprietatea sa.
Sub acest aspect tribunalul a constatat ca pârâtii reclamanti au la dispozitie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât de obtinere a unei despagubiri efective, fie prin intermediul actiunii în evictiune, actiune de drept comun pentru care exista o practica constanta si consistenta a instantelor judecatoresti, fie mai nou prin intermediul actiunii izvorâte din dispozitiile art.50 alin.3 din Legea 10/2001.
În concluzie nu se poate retine ca prin admiterea actiunii în revendicare, pârâtilor li s-ar crea un prejudiciu disproportionat.
În schimb, pentru vechii proprietari, legea speciala, în lipsa posibilitatii restituirii în natura, prevede acordarea de masuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu functioneaza ceea ce înseamna ca despagubirile sunt iluzorii si deci reparatia efectiva a înca1carii dreptului de proprietate nu se produce.
Tribunalul a respins ca inadmisibila actiunea în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primar General. De asemenea a respins ca neîntemeiata cererea reconventionala.
Având în vedere modul de solutionare a actiunii în revendicare tribunalul a respins ca neîntemeiata cererea privind obligarea pârâtului Municipiul Bucuresti prin Primar General la plata contravalorii apartamentului.
Împotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantii.
Analizând actele si lucrarile dosarului prin prisma motivelor de apel, Curtea retine urmatoarele:
Curtea constata ca prima instanta a retinut în mod corect calitatea procesuala activa a reclamantelor.
De asemenea Curtea constata ca prima instanta a retinut în mod corect aspectul nevalabilitatii titlului statului prin raportare la neconcordanta existenta între Decretul nr. 111/1991 si Constitutia în vigoare la momentul respectiv. De altfel, concluzia primei instante nu reprezinta altceva decât punerea în practica a dispozitiilor art. 2 lit. e din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, Curtea constata ca sunt neîntemeiate criticile apelantilor cu privire la modul în care a fost solutionata exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare. Sub aceste aspect Curtea retine ca din moment ce reclamantele au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar aceasta notificare nu a fost solutionata, nu li se poate interzice persoanelor îndreptatite dreptul de a se adresa instantelor, inclusiv cu o actiune în revendicare. Doar daca reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 sau daca notificarea acestora ar fi fost solutionata, actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun ar fi fost inadmisibila. Concluzia de mai sus este continuta în decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în cadrul unui recurs în interesul legii.
Curtea constata ca sunt întemeiate criticile apelantilor pârâti relative la modul în care prima instanta a solutionat actiunea în revendicare pe fond.
Astfel, prima instanta, procedând la compararea titlurilor, omite a avea în vedere faptul ca reclamantele nu au în patrimoniu un “bun” în sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
În cauza este relevant faptul ca anterior încheierii contractului de vânzare-cumparare de catre apelantii reclamantele sau autoarea acestora nu si-au manifestat în nici un fel dorinta de a redobândi bunul înstrainat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea în cauza este relevant faptul ca pâna la depunerea notificarii în temeiul Legii nr. 10/2001 si de altfel pâna în prezent, reclamantele nu au obtinut o hotarâre judecatoreasca în contradictoriu cu statul prin care sa se constate nevalabilitatea titlului acestuia sau prin care sa fie obligat statul sa restituie apartamentul.
În fine în cauza este relevant faptul ca actiunea introductiva a fost depusa la data de 11.06.2007 si ca reclamantele nu au cerut instantelor în cadrul termenului legal anularea titlului de proprietate al apelantilor pârâti
Relevanta aspectelor de mai sus rezida în aceea ca demonstreaza preferabilitatea titlului de proprietate al apelantilor pârâti în cadrul actiunii în revendicare. Reclamantele nu au un titlu sau un bun în sensul conventiei care sa poata fi opuse pârâtilor. Reclamantele aveau la momentul formularii notificarii în temeiul Legii nr. 10/2001 speranta legitima de a redobândi bunul sau contravaloarea acestuia în cadrul si cu respectarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În conditiile în care pâna la data de 14.08.2002 reclamantele nu au contestat în justitie titlul de proprietate al cumparatorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obtine restituirea în natura a bunului, ramânându-le în patrimoniu doar dreptul de a obtine masuri reparatorii prin echivalent.
Apelantii pârâti au cumparat un apartament de la stat în temeiul unei legi în vigoare în prezent si în baza unui contract de vânzare valabil. Bunul cumparat de pârâti s-a consolidat în patrimoniul acestora atâta timp cât printr-o lege speciala ulterioara s-a stabilit un termen în cadrul caruia fostii proprietari puteau contesta actul de înstrainare si atâta timp cât succesorii fostului proprietar al imobilului în cauza nu a au intentat nici o actiune în termenul de prescriptie special.
Atât actul de cumparare al pârâtilor, cât si Legile nr. 112/1995, respectiv 10/2001 se situeaza în timp dupa momentul la care România a aderat la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel ca singurii care, în speta, detin un bun în sensul conventiei sunt apelantii pârâti.
Fata de cele aratate , Curtea constata ca în speta se impunea respingerea ca nefondata a actiunii în revendicare deoarece reclamantele nu sunt nici proprietare, nici posesoare ale imobilului revendicat, singurii posesori proprietari ai imobilului fiind pârâtii Veluda. Consecinta gresitei solutionari a actiunii în revendicare de catre prima instanta este schimbarea sentintei (în parte, cu privire la capatul de cerere privind revendicarea) si respingerea ca nefondata a actiunii în revendicare, conform art. 296 alin. 1, teza a II-a Cod procedura civila .
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A IV-A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR.233 A din 25.03.2010
