Imobil preluat de stat in mod abuziv. contract de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr. 112/1995. privare de bun. incalcarea art. 1 din protocolul nr. 1 al conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. admisibi…


IMOBIL PRELUAT DE STAT IN MOD ABUZIV. CONTRACT DE VANZARE CUMPARARE INCHEIAT IN BAZA LEGII NR. 112/1995. PRIVARE DE BUN. INCALCAREA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENTIEI PENTRU APARAREA DREPTURILOR OMULUI SI  A LIBERTATILOR FUNDAMENTALE. ADMISIBILITATEA ACTIUNII IN REVENDICARE ULTERIOR INTRARII IN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001. RESTITUIREA IN NATURA.

-art. 480 C.  civ.,

-Art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutie,

-Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

 

 

*

*

In cazul in care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla in detinerea unei persoane juridice, fiind instrainat de catre stat, persoana interesata are deschisa calea actiunii in revendicare la instanta judecatoreasca .

Asadar, actiunea in revendicare, chiar intentata sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibila, caci prevederile art. 480 C civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozitiile acestei legi sau a alteia.In plus, incercarile de acest gen, de  a declara inadmisibile actiunile in revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie – 22 decembrie 1989 si instituia a priori o procedura prealabila administrativa , au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.

Asadar, actiunea in revendicare, chiar intentata sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibila, caci prevederile art. 480 C civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozitiile acestei legi sau a alteia.In plus, incercarile de acest gen, de  a declara inadmisibile actiunile in revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie – 22 decembrie 1989 si instituia a priori o procedura prealabila administrativa , au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.

In sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1 , privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura corespunde criteriului proportionalitatii. “Justificarea privarii de proprietate” presupune ca ingerinta , in primul rand sa fie prevazuta de lege, in sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instante este sau nu arbitrara (cauza Strain, par. 49).

In sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1 , privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura corespunde criteriului proportionalitatii. “Justificarea privarii de proprietate” presupune ca ingerinta , in primul rand sa fie prevazuta de lege, in sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instante este sau nu arbitrara (cauza Strain, par. 49).

In ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta , pentru intrunirea sa, trimiterea la legea in temeiul careia  a operat instrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinandu-se ca un asemenea act normativ permitea un atare act juridic exclusiv in privinta imobilelor preluate cu titlu.

In ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta , pentru intrunirea sa, trimiterea la legea in temeiul careia  a operat instrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinandu-se ca un asemenea act normativ permitea un atare act juridic exclusiv in privinta imobilelor preluate cu titlu.

In evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga in materie, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, inteles in materia dreptului la respectarea proprietatii sub forma unei compensari rezonabile a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.

In evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga in materie, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, inteles in materia dreptului la respectarea proprietatii sub forma unei compensari rezonabile a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.

Asadar, Curtea  a retinut libertatea statului roman de a reglementa conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea conventiei , inclusiv sub aspectul alegerii modalitatii concrete , neimpunandu-se vreo obligatie in sensul restituirii bunurilor. Cu toate acestea, in masura in care se adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta pentru  a permite, pe cat posibil, evitarea insecuritatii juridice si  a incertitudinii – fie legislativa, administrativa sau judiciara – pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (cauza Paduraru, par. 92).

Asadar, Curtea  a retinut libertatea statului roman de a reglementa conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea conventiei , inclusiv sub aspectul alegerii modalitatii concrete , neimpunandu-se vreo obligatie in sensul restituirii bunurilor. Cu toate acestea, in masura in care se adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta pentru  a permite, pe cat posibil, evitarea insecuritatii juridice si  a incertitudinii – fie legislativa, administrativa sau judiciara – pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (cauza Paduraru, par. 92).

Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vanzarea de catre stat a bunului altuia catre terti, chiar daca acestia sunt de buna credinta , si chiar atunci cand este anterioara confirmarii in justitie  in mod definitiv a dreptului de proprietate a altuia, constituie o privare de bun. O asemenea, privare, combinata cu lipsa totala  a despagubirii, este contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Strain par. 39,43,59, cauza Porteanu, par. 32 si mai recent cauza Penescu, par. 26 in care, mai transant, se precizeaza chiar ca vanzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar , in temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vanzarea decat a bunurilor nationalizate legal, o impiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atat mai mult cu cat , pentru aceasta privare , nu i-a fost acordata nici o despagubire).

Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vanzarea de catre stat a bunului altuia catre terti, chiar daca acestia sunt de buna credinta , si chiar atunci cand este anterioara confirmarii in justitie  in mod definitiv a dreptului de proprietate a altuia, constituie o privare de bun. O asemenea, privare, combinata cu lipsa totala  a despagubirii, este contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Strain par. 39,43,59, cauza Porteanu, par. 32 si mai recent cauza Penescu, par. 26 in care, mai transant, se precizeaza chiar ca vanzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar , in temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vanzarea decat a bunurilor nationalizate legal, o impiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atat mai mult cu cat , pentru aceasta privare , nu i-a fost acordata nici o despagubire).

Din cele expuse, rezulta ca eventuala buna credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativa locala nu are nici o relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului titular, implicit a incalcarii art. 1 din Protocolul 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omunului si a Libertatilor Fundamentale, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale , in temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.

Din cele expuse, rezulta ca eventuala buna credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativa locala nu are nici o relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului titular, implicit a incalcarii art. 1 din Protocolul 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omunului si a Libertatilor Fundamentale, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale , in temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.

In acest context este inutila evaluarea sustinerilor privitoare la buna credinta a paratei la momentul contractarii. Inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 nu reactiveaza dreptul comun , din care face parte si principiul error communis facit ius, recunoscut numai de doctrina si jurisprudenta pana la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. 2 , principiu care valideaza aparenta in drept in cazul vanzarii bunului altuia, interesand material efectelor nulitatii acestui act juridic.

In acest context este inutila evaluarea sustinerilor privitoare la buna credinta a paratei la momentul contractarii. Inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 nu reactiveaza dreptul comun , din care face parte si principiul error communis facit ius, recunoscut numai de doctrina si jurisprudenta pana la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. 2 , principiu care valideaza aparenta in drept in cazul vanzarii bunului altuia, interesand material efectelor nulitatii acestui act juridic.

Este de formulat urmatoarea precizare esentiala : Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu  a pretins statului reglementarea situatiei imobilelor preluate dupa anul 1945 in sensul exclusiv al restituirii bunurilor.

Este de formulat urmatoarea precizare esentiala : Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu  a pretins statului reglementarea situatiei imobilelor preluate dupa anul 1945 in sensul exclusiv al restituirii bunurilor.

In aproape toate hotararile pronuntate in cauzele romanesti solutionate ( cu exceptia cazului Paduraru), Curtea a luat in calcul toate modalitatile de compensare prevazute de legea nationala , nu numai posibilitatea redobandirii bunului in materialitatea sa, pornind de la premisa – consacrata deja in jurisprudenta sa, incepand de la decizia data la 23 septembrie 1982 in cazul Sporrong si Lonroth c. Suediei (citata chiar in cadrul Hotararii din cauza Strain) – ca privarea de proprietate implica obligatia statului de  a despagubi pe proprietar, prin plata unei suma rezonabile, raportata la valoarea bunului, indemnizare in absenta careia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar gasi decat o protectie iluzorie si ineficace  a dreptului de proprietate , in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.

In aproape toate hotararile pronuntate in cauzele romanesti solutionate ( cu exceptia cazului Paduraru), Curtea a luat in calcul toate modalitatile de compensare prevazute de legea nationala , nu numai posibilitatea redobandirii bunului in materialitatea sa, pornind de la premisa – consacrata deja in jurisprudenta sa, incepand de la decizia data la 23 septembrie 1982 in cazul Sporrong si Lonroth c. Suediei (citata chiar in cadrul Hotararii din cauza Strain) – ca privarea de proprietate implica obligatia statului de  a despagubi pe proprietar, prin plata unei suma rezonabile, raportata la valoarea bunului, indemnizare in absenta careia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar gasi decat o protectie iluzorie si ineficace  a dreptului de proprietate , in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.

Din aceasta perspectiva, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent în aşa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foştilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii. Astfel, ea a constatat că procedura de aprobare a proprietăţii de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare – “CNVM” şi tranformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea susmenţionată să poate avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.

Din aceasta perspectiva, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent în aşa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foştilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii. Astfel, ea a constatat că procedura de aprobare a proprietăţii de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare – “CNVM” şi tranformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea susmenţionată să poate avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.

Prin cererea inregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.09.2006 sub nr.30489/299/2006 reclamanţii I.G. şi I. N. au chemat in judecată pe pârâta I. IOANA Z. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta să le lase in deplină proprietate şi posesie imobilul situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din două camere, bucătărie, baie, cămară, antreu, având o suprafaţă utilă de 48,83 mp şi cota indiviză de 11,81% din terenul aferent clădirii, respectiv suprafaţa de 26,10 mp, prin compararea titlurilor de proprietate conform cărora reclamanţii şi pârâta au dobândit imobilul care formează obiectul cauzei.

In motivarea cererii reclamanţii au arătat că părinţii lor I.G. şi I. A., au cumpărat in anul 1943 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.19066 din data de 14.07.1943 şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat sub nr.7612/14.07.1943, imobilul situat in str.Basarabiei, nr.28, actualmente str.Occidentului nr.28, compus din teren in suprafaţă de 755,27 mp şi construcţia situată pe aceasta.

Prin Decretul nr.92/1950 a fost naţionalizat imobilul descris mai sus, aflându-se la poziţia 4056 din anexa la Decret.

Mai arată reclamanţii că părinţii lor nu puteau fi incluşi in categoria persoanelor prevăzute la art.1 din Decret ci făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare conform art.2 din decret intrucât tatăl lor a fost funcţionar in cadrul Sfatului popular al Capitalei, Secţia Financiară, iar mama lor era casnică. Faţă de dispoziţiile art.2 din Decretul nr.92/1950 aceste persoane erau scutite de la naţionalizare, motiv pentru care se solicită a se constata nulitatea absolută a titlului statului. Se arată că, cu atât mai mult titlul statului este nul cu cât Decretul 92/1950 a fost declarat abuziv chiar prin dispoziţiile art.2 al.1 lit.a din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005.

Precizează reclamanţii că titlul pârâtei il reprezintă contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului in rate nr.134/112/1999 incheiat intre Primăria Municipiului Bucureşti prin SC Rom Vial SA şi I. I. Z., in baza Legii nr.112/1995. Pârâta a cumpărat imobilul care formează obiectul prezentei cauze de la un neproprietar având in vedere dispoziţiile art.2 din Decretul nr.92/1950.

Comparând titlurile de proprietate ale părţilor se constată că titlul reclamanţilor are data mai veche 14.07.1943 şi a fost intâi transcris, in timp ce contractul de vânzare-cumpărare nr.134/112/1999 a fost incheiat de pârâtă in 1999; titlul reclamanţilor a fost incheiat cu foştii proprietar de drept , pe când contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei a fost incheiat cu un neproprietar.

O altă critică adusă de reclamanţi contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei este că nu are o dată certă la care a fost semnat, propriu-zis nu este datat, există doar o dată a eliberării contractului 01.06.1999.

In drept s-au invocat dispoziţiile art.480 C.civ, Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005, art.664 C.civ, art.942 şi urm.C.civ.

In susţinerea cererii s-au depus la dosar inscrisuri in fotocopie.

Pârâta a depus intâmpinare la dosar prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor arătând că potrivit poziţiei nr.4056 din Anexa la Decretul nr.92/1950 persoana pe numele căreia s-a făcut naţionalizarea este I. A., iar din inscrisurile de la dosar nu rezultă că reclamanţii ar avea calitatea de moştenitori ai lui I. A. Mai mult in ceea ce-l priveşte pe reclamantul I. G. este decedat conform certificatului de deces seria D nr.967428.

Mai invocă pârâta excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii, arătând că reclamanţii nu au parcurs pentru locuinţa in cauză procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, astfel incât nu se pot adresa direct instanţei de judecată cu o acţiune in revendicare.

Faţă de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii titlului statului se invocă excepţiile lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescriptiei dreptului de a se cere constatarea nulităţii titlului statului.

Pe fondul cauzei se arată că naţionalizarea s-a făcut pe numele lui I. A. şi nici unul dintre reclamanţi nu este in măsură să exhibe un certificat de moştenitor de pe urma acesteia.

In ceea ce priveşte exceptarea de la aplicarea Decretului 92/1950 se solicită a se observa că pe numele lui I. A. au fost naţionalizate 3 apartamente.

Cu privire la compararea titlurilor se solicită a se avea in vedere faptul că la momentul cumpărării locuinţei statul avea aparenţa absolută şi insurmontabilă a unui proprietar de drept, fiind aplicabil principiul error communis facit ius şi la acel moment reclamanţii nu formulaseră nici o cerere de restituire in natură intemeiată pe dispoziţiile Legii nr.112/1995, iar Decretul nr.92/1950 era considerat un titlu valabil de trecere in proprietatea statului. Faţă de aceste imprejurări arată pârâta că este evidentă calitatea sa de cumpărător de bună credinţă.

Mai precizează pârâta că in ceea ce priveşte restituirea in natură pe cale administrativă, leguitorul, având in vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil acordă preferinţă dobânditorilor de bună credinţăfaţă de foştii proprietari.

In susţinerea intâmpinării s-au depus la dosar inscrisuri in fotocopie.

In şedinţa publică din data de 18.01.2007 reclamanţii şi-au precizat acţiunea in sensul că solicită să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului in litigiu.

Prin sentinta civila nr. 3627/2007, s-a admis actiunea precizata , formulata de reclamanti, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28, bl. A, parter, Sector 1 si a  fost obligata parata sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28, bl. A, parter, Sector 1 si cota indiviza de 11.81 % din terenul aferent.

Prin decizia civila nr. 1658/2007 a Tribunalului Bucuresti  -Sectia a III a Civila, s-a admis apelul formulat de apelanta parata I. I. Z., s-a desfiintat sentinta civila apelata si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

In rejudecare, cauza  a format obiectul dosarului nr. 4910/299/2008.

In sedinta publica de la data de 24.04.2008, reclamantii au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care au solicitat introducerea in cauza a Primariei Municipiului Bucuresti, prin primar general.

La termenul de judecata din data de 19.06.2008, parata a aratat ca invoca si exceptia lipsei de interes in privinta capatului de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii titlului statului. 

Prin sentinta civila nr. 8927, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, in dosarul nr. 4910/299/2008, s-au respins ca neintemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor si inadmisibilitatii pe capatul de cerere avand ca obiect revendicare precum si exceptiile lipsei calitatii procesuale active si lipsei de interes a reclamantilor, inadmisibilitatii si prescriptiei dreptului la actiune cu privire la capatul de cerere avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil a imobilului in litigiu , s-a admis  acţiunea precizată de reclamanţii I. G. şi I. N., .in contradictoriu cu pârâtii I. (O.) I. Z.,  si P. M. B., prin primar general, s-a constatat ca preluarea de catre stat a imobilului in litigiu situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 a avut loc fara titlu valabil si a fost obligata pârâta să lase reclamanţilor in deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara , antreu, in suprafata utila de 48.83 m.p. şi cota indiviză de 11,81% din terenul aferent.

In privinta exceptiei de inadmisibilitate a cererii de revendicare formulata de reclamanti, instanta a retinut urmatoarele :

Legea nr. 10/2001 prevede intr-adevar o procedura administrativa pentru obtinerea de masuri reparatorii in conditiile acestui act normativ , procedura care se declanseaza  prin notificarea adresata de persoana indreptatita persoanei juridice detinatoare a imobilului, conform art. 21 din lege.

Aceasta procedura este insa conditionata de detinerea imobilului de catre o persoana juridica , asa cum in mod expres prevede art. 21 din lege : « persoana indreptatita va notifica …persoana juridica detinatoare ». Raportand aceste prevederi la dispozitiile cuprinse in art. 20 al legii, rezulta ca aceasta procedura administrativa este necesar  a fi urmata in cazul imobilelor – terenuri si constructii-  preluate in mod abuziv , indiferent de destinatie, care sunt detinute la data intrarii in vigoare a legii de o regie autonoma, o societate sau companie nationala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate  a administratiei publice centrale sau locale este actionar sau asociat majoritar, de o organizatie cooperatista sau de orice alta persoana juridica. « Aceste imobile vor fi restituite prin decizie sau dispozitie motivata persoanei indreptatite », acesta fiind actul prin care procedura administrativa se finalizeaza.

In cauza insa, la data intrarii in vigoarea a Legii nr. 10/2001, aparatamentul in litigiu nu mai era detinut de catre o persoana juridica , ci intrase in patrimoniul paratei, prin contractul de vanzare cumparare nr. 134/112/1999 din data de 01.06.1999. Prin urmare, nefiind indeplinita conditia prevazuta de art. 21  – 22 din lege, bunul nemaiaflandu-se in detinerea persoanelor juridice la care textul metionat face referire expresa, procedura prealabila administrativa nu poate fi indeplinita, neexistand persoana juridica care sa poata fi notificata. Pe de alta parte, insa, nu se poate nega dreptul fostului proprietar de a se adresa instantei pentru recunoastrerea dreptului sau de proprietate.

In concluzie, in cazul in care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla in detinerea unei persoane juridice, fiind instrainat de catre stat, persoana interesata are deschisa calea actiunii in revendicare la instanta judecatoreasca .

In acest sens, prin Hotararea din 28 octombrie 1999 in cauza Brumarescu c Romaniei, urmata de alte cazuri pronuntate si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca :

« Pentru Comisie, dreptul de acces la justitie solicita cu necesitate o cale judiciara care sa permita revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotararii din data de 9 decembrie 1993, pe motiv ca instantele nu au competenta sa solutioneze o asemenea actiune, a afectat insasi substanta dreptului de acces la justitie in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.

De altfel, legislatia Romaniei este in consens cu jurisprudenta CEDO si cu prevederile Conventiei, marturie in acest sens stand dispozitiile art. 21 din Constitutia Romaniei , art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si art. 3 C civ.

A socoti legala solutia de inadmisibilitate a actiunii in revendicare inseamna a goli de continut cea mai energica actiune reala imobiliara care permite pe langa recunoasterea dreptului de proprietate si compararea titlurilor de proprietate , si implicit stabilirea titlului preferabil, operatiune care nu este decat in competenta instantelor judecatoresti si care tine de esenta revendicarii.

Argumentul conform caruia , dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv de catre stat se poate face numai in conditiile reglementate de aceasta lege vine in cointradictie cu prevederile art. 2 alin. 2 ale aceleiasi legi, prin care se prevede ca «  persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii , pe care o exercita dupa primirea deciziei sau  a hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi ». Acest text instituie cel putin o speranta legitima in obtinerea unui bun in sensul art. 1 teza I din Protocolul I la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.

Dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu contin nicio norma privitoare la admisibilitatea actiunilor in revendicare pornite impotriva dobanditorilor unor bunuri imobile prin cumparare de al stat, ca proprietar aparent al acestora. Singurele norme restrictive privesc posibilitatea fostilor proprietari de a mai solicita , ulterior aparitiei acestei legi, de la stat, masuri reparatorii, in natura sau prin echivalent, daca nu au formulat in termenele defipte de lege, notificarea entitatii detinatoare a imobilului (art. 22 din Legea nr. 10/2001.)

Pentru aceste considerente, instanta a respins ca neintemeiata exceptia de inadmisibilitate a cererii de revendicare formulata de reclamanti.

In privinta exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, cu privire la ambele capete de cerere, instanta a avut in vedere faptul ca aceasta conditie de exercitiu a actiunii civile presupune existenta unei identitatii intre persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecatii. Asa fiind, calitatea ceruta pentru a putea exercita actiunea in justitie trebuie sa corespunda cu calitatea de titular al dreptului ce se discuta si apartine subiectului activ al raportului juridic dedus judecatii care este insusi titularul dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat.

Reclamantul, fiind cel care porneste actiunea civila, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa cat si calitatea procesuala pasiva a persoanei pe care a chemat-o in judecata, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza pretentia sa.

Din probele administrate in cauza, instanta a retinut urmatoarele :

Reclamnatii I. G. si I. N., sunt mostenitorii fostilor proprietari ai imobilului  revendicat, astfel cum rezulta din certificatele de nastere seria No nr. 005058/03.06.1958 , seria Nh nr. 881365 eliberat la data de 06.01.1954, certificatele de mostenitor nr. 4/24.01.2007 eliberat de BNP L. G. si B. M. si nr. 1917/29.12.1988, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucuresti.

In privinta certificatului de deces seria D7 nr. 967428 eliberat la data de 10.02.1988, instanta constata ca acesta se refera la tatal reclamantilor, I. G. , iar nu la unul dintre acestia, defunctul fiind nascut la data de 02.07.1907 iar reclamantul I. G. la data de 27.03.1943.

In ceea ce priveste sustinerea paratei privind lipsa mentiunilor referitoare la imobilul revendicat din cadrul masei succesorale ramase de pe urma celor doi defuncti, instanta apreciaza ca aceasta imprejurare nu are relevanta in privinta calitatii procesuale active  a reclamantilor, avand in vedere si faptul ca in masa succesorala sunt trecute doar bunurile existente in patrimoniul succesoral la data decesului, din care face parte insa si dreptul la actiune pentru valorificarea drepturilor reale sau de creanta ce au apartinut defunctilor.

Avand in vedere ca din probele administrate in cauza, instanta a retinut calitatea de mostenitori ai reclamantilor fata de fostii proprietari ai imobilului de la care acesta a fost preluat in baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor pe ambele capete de cerere ca neintemeiata.

In privinta exceptiei lipsei de interes a reclamantilor in privinta capatului de cerere  avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 instanta a apreciat ca aceasta este neintemeiata, pentru motivele ce vor fi aratate in continuare. Astfel interesul in promovarea oricarei actiuni civile consta in folosul practic urmarit de titularul dreptului la actiune. Acest interes trebuie sa fie legitim, nascut si actual, personal si direct. In cauza dedusa judecatii, instanta apreciaza ca reclamantii justifica un astfel de interes avand in vedere tocmai obiectul cererii de chemare in judeacta, respectiv finalitatea urmarita prin promovarea prezentei actiuni. De asemenea, instanta apreciaza ca prin prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, nu s-a inlaturat posibilitatea instantelor judecatoresti de a constata nevalabilitatea titlului statului, atunci cand acesta este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, prin faptul ca norma juridica respectiva  califica ca fiind un imobil preluat in mod abuziv, cel nationalizat prin respectivul act normativ, aceste prevederi legale urmand a fi avute in vedere in solutionarea cererii avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului.

Prin urmare, instanta va a respins ca neintemeiata exceptia lipsei de interes a reclamantei cu privire la capatul de cerere avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1.

In privinta exceptiei inadminsibilitatii cererii avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, instanta a avut  in vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform carora fac parte din domeniul public sau privat al staului sau al unitatilor administrativ teritoriale si bunurile dobandite de catre stat in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil , cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania este parte si a legilor in vigoare la data preluarii de catre stat. In alin. 3 al aceluiasi articol, se prevede ca instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului.

Prin urmare, fata de aceste prevederi legale, instanta a apreciat ca aceasta exceptie invocata de parata este neintemeiata, legea neconditionand dreptul la actiune al reclamantilor de a a sesiza instanta cu o astfel de cerere de parcurgerea unor proceduri reglementate de legile speciale de reparatie, acest lucru nefiind nici posibil, fata de momentul intrarii in vigoare a acestei legi raportat la momentul intrarii in vigoare a Legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001.

In privinta exceptiei prescriptiei dreptului de a cere constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu, instanta a considerat ca in privinta acestui capat de cerere nu sunt aplicabile termenele speciale de prescriptie in materie de contencios administrativ . Astfel, instanta a considerat ca art. 6 alin. 3 al Legii nr. 213/1998 privind competenta de solutionare a cererilor avand ca obiect constatarea nevalabilitatii preluarii de catre stat a imobilelor in perioada  6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se incadreaza in prevederile normelor privind competenta generala a instantelor judecatoresti in materia litigiilor privind proprietatea. In acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000. Prin urmare, cererii formulate de reclamanti i se aplica regimul juridic al actiunii in constatare, imprescriptibila extinctiv , fata de prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Fata de aceste considerente, instanta va respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului de a cere constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu.

Pe fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut următoarele:

Prin contractul de vanzâre-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Sectia Notariat sub nr.7612/14.07.1943 autorii reclamanţilor I. G. şi I. A. au dobândit un imobil format din teren in suprafaţă de 755,27 mp şi construcţii, situat in Bucureşti, str.Basarabiei, nr.28.

Prin procesul-verbal nr. 73426/1940 al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al numitilor I. G. si I. A. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Basarabiei, nr. 28, compus din teren in suprafat de 698 m.p.  şi casa cu parter avand camere si dependinte.

Imobilul in discuţie a fost preluat de către stat in baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr.4056 de la numita I. A. – 3 apartamente, situate in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28.

Identitatea dintre imobilul dobândit de autorii reclamanţilor şi cel care formează obiectul prezentei cauze rezultă din adresa nr.43104/23.11.2006 emisă de DITL  şi din adresa nr.17713/10.11.2006 emisă de Nomenclatura Urbană . Conform acesteia din urma, rezulta ca artera de circulatie care la nivelul anului 1947 a purtat denumirea de str. Occidentului a purtat anterior denumirea de str. Basarabiei.

In ceea ce priveste adresa nr. 2066/18.04.2003 a S.C. Rom –Vial S.A., instanta a considerat ca pe baza acesteia nu se poate retine ca imobilul trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr. 92/1950 compus din 3 apartamente ar fi in prezent constituit din 6 apartamente. Astfel, in cuprinsul acesteia s-a mentionat doar ca in imobil s-au incheiat contracte de vanzare cumparare in baza Legii nr. 112/1995 de catre I. I.  – contract nr. 134/112/1999 si C. V.  – contract nr. 307/112/1999 , chiriasi in imobil fiind M. F. – contract nr. 9075/13.01.1998, M. I. – contract nr. 10242 bis /21.01.1988 si N. V. – contract nr. 6801/08.02.1977 , ramanand un spatiu liber de o camera (10,50 m.p.) si o bucatarie (5.37 m.p.).

Potrivit art. 3 din Legea nr. 112/1995, prin apartament se intelege „locuinta compusa din una sau mai multe camere , cu dependintele, garajele si anexele gospodaresti aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivnite, magazii si altele asemenea, indiferent daca sunt situate la acelasi nivel sau la niveluri diferite si care , la data trecerii in proprietatea statului , constituia o singura unitate locativa de sine statatoare, asa cum a fost determinata prin constructie. Apartamentul astfel definit in alin. 1 ramane considerat ca atare, indiferent daca ulterior trecerii in proprietatea statului, s-au efectuat modificari constructive interioare, ori  a fost luat in evidenta ca reprezentand doua sau mai multe apartamente.

Prin urmare, din cuprinsul adresei de mai sus, nu rezulta ca spatiile ce au format obiectul contractelor de inchiriere precum si cel liber la data emiterii acesteia, nu au constituit o unitate locativa de sine statatoare la data trecerii imobilului in proprietatea statului, fiind construite ulterior.

Asadar, avand in vedere aceste prevederi legale si faptul ca parata nu a administrat proba contrara din care sa rezulte ca apartamentul revendicat nu era unul din cele mentionate in Decretul nr. 92/1950, ce a facut obiectul contractului de vanzare cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov – Sectia Notariat sub nr.7612/14.07.1943, instanta a retinut identitatea dintre imobilul dobândit de autorii reclamanţilor şi cel care formează obiectul prezentei cauze, pe baza adresei nr.43104/23.11.2006 emisă de DITL şi din adresei nr.17713/10.11.2006 emisă de Nomenclatura Urbană, precum si  a celorlaltor inscrisuri atasate la dosarul cauzei.

De asemenea, instanta a retinut ca reclamanţii sunt moştenitorii părinţilor lor I. G. decedat la 4.02.1988 şi I. A. (H. după desfacerea căsătoriei conform certificatului de divorţ seria D.b, nr.803918) decedată la 19.07.2005 aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor nr.1917/28.12.1988 şi nr.4 din 24.01.2007. De asemenea, in baza declaratiei autentificate sub nr. 176/24.01.2007, de catre BNP « L. G. si B. M. », instanta retine ca numita H. A.  –S. este una si aceeasi persoana cu I. A. si H. A..

In ceea ce priveşete pârâta I. I Z., aceasta a prezentat titlul său ca fiind contractul de vânzare-cumpărare nr.134/112/1999 incheiat cu Primaria Municipiului Bucuresti, prin SC Rom Vial SA, având ca obiect imobilul situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sectorul 1, compusa din 2 camere, bucatarie, baie, camara, antreu in suprafata utila de 48.83 m.p., o data cu locuinta vanzandu-se si o cota indiviza de 11.81 % din partile de folosinta comuna ale imobilului si dobandindu-se 26.10 m.p. teren situat sub constructie , conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996, privind aplicarea Legii nr. 112/1995. (fila 18).

Reclamanţii au solicitat la termenul din data de 18.01.2007 constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului de la parterul imobilului situat in Bucureşti, str.Occidentului nr.28, bl.A, sector 1 şi revendicarea acestuia de la pârâta I. I. Z. ce a obţinut un titlu de proprietate în baza Legii nr.112/1995.

În privinţa cererii avand ca obiect  constatarea ca preluarea de catre stat a imobilului in litigiu a avut loc fara titlu valabil, instanţa reţine că imobilul din str.Occientului nr.28 a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind înscris la poziţia nr.4056 din anexa acestui act normativ.

Analizând situaţia juridică a imobilului,  prin prisma dispoziţiilor art.6 din Legea nr. 213/1998, se reţine că instanţele judecătoreşti au fost îndrituite să verifice constituţionalitatea actelor normative emise anterior anului 1991.

Conform art.6 din Legea nr.213/1998, instanţele au fost indrituite să verifice valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putând cerceta pe cale incidentală constituţionalitatea actelor normative în baza cărora s-a realizat preluarea.

In aceste conditii, instanta apreciaza ca Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat. Concluzia instantei se bazeaza pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care face in mod expres trimitere Legea nr. 10/2001 si care califica titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania este parte si a legilor in vigoare la data preluarii bunurilor de catre stat.

Or, Constitutia din 1948 – sub imperiul careia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 – prevedea in art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse nationalizarii si care nu concordau cu cele carora li se aplica decretul de nationalizare mentionat. Tot astfel, art. 8 din Constitutia in vigoare prevedea cu titlu de principiu ca proprietatea particulara este recunoscuta si garantata prin lege. Textele constitutionale ulterioare, inclusiv art. 11 erau prevederi de exceptie de vreme ce derogau de la principiul garantarii proprietatii, permitand pierderea dreptului de proprietate prin nationalizare. Insa exceptiile sunt de stricta interpretare, astfel incat extinderea aplicarii lor la alte categorii de bunuri decat cele expres prevazute de art. 11 este nelegala.

Nu in ultimul rand, Decretul nr. 92/1950 incalca dispozitiile art. 480 C.civ. astfel incat si prin raportare la legile interne in vigoare la data aplicarii lui, acest act normativ nu putea naste in favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul respectiv.

Avand in vedere ca prin analiza conformitatii Decretului nr. 92/1950 cu actele enuntate de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, nu se poate retine valabilitatea titlului statului, nu se mai impune a se cerceta daca nationalizarea s-a facut cu respectarea dispozitiilor acestui act normativ.

Prin urmare, instanta apreciaza ca titlul prin care statul a dobandit imobilul situat in Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din două camere, bucătărie, baie, cămară, antreu, având o suprafaţă utilă de 48,83 mp şi cota indiviză de 11,81% din terenul aferent clădirii, respectiv suprafaţa de 26,10 mp, nu este valabil.

 In privinta cererii avand ca obiect restituirea in deplina proprietate si linistita posesie a imobilului situat in Bucuresti, strada Occidentului nr. 28, bl. A, parter, sector 1  instanţa a considerat că acţiunea in revendicare este acea acţiune reală pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, si presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispoziţiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. In cazul in care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanţei sarcina de a compara titlurile opuse de parţi, dând preferinţă aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

In cauza, a retinut instanta cu prioritate, faţă de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca reclamanţii, fiind mostenitorii persoanelor  al căror imobil a fost preluat in mod abuziv, respectiv I, G. si I. A., îşi păstrează calitatea de proprietar avuta la momentul preluării, dobândită prin actul de vanzare din data de 14.07.1943, autentificat sub nr. 19066 si transcris la grefa TRibunalului Ilfov , Sectia Notariat sub numarul 7612 din data de 14.07.1943 si incheiat intre acestia din urma si numita E. Dr. N. D. , avand ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. Basarabiei, nr. 28, compus din teren în suprafaţă de 755.27 mp şi constructiuni.

In aceste conditii, reclamantii au un titlu de proprietate anterior paratilor opozabil tertilor prin inscrierea in cartea funciara, si pe care preluarea de catre stat, neconforma cu normele legale , nu este de natura a-l invalida.

Instanţa a constatăt ca reclamantii au făcut dovada ca este proprietara imobilului, iar buna  credinţă a paratei, din momentul incheierii contractului de vanzare cumparare,  nu poate căpăta in nici o situaţie relevanţă privind cererea de revendicare imobiliară. Astfel, in cadrul acţiunii in revendicare imobiliara buna credinţă se analizează doar in cazul in care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie in care se da câştig de cauză parţii care are posesia mai bine caracterizata. Buna credinţă nu duce prin ea însăşi si in lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliara.

Singura situaţie in care buna credinţă la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanţă în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însă atunci dobândirea proprietăţii nu este efectul imediat si direct al actului încheiat cu neproprietarul şi al bunei credinţe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toata durata prescrisa de lege. Aşadar, chiar reglementarea instituţiei uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietăţii imobiliare de către cumpărătorul de buna credinţă, căci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el însuşi, ci pentru dobândirea proprietăţii se cere drept condiţie si exercitarea ulterioara a unei posesii pe tot timpul prescris de lege. A interpreta acum că buna credinţă la încheierea actului cu un neproprietar are drept consecinţă dobândirea a însuşi dreptului de proprietate semnifica asumarea încălcării textelor Codului civil care reglementează instituţia uzucapiunii scurte si  consacrarea prin creaţii pur teoretice o adevărată  prescripţie instantanee asupra imobilelor, similar cu art. 1909 C.civ., concluzie care  evident nu poate fi acceptata.

In ceea ce  priveşte Legea nr. 10/2001 si in mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ ( fostul art. 46 ), instanţa constata ca aceste dispoziţii nu aduc nici o noutate in privinţa celor enunţate mai sus.  Astfel Legea nr. 10/ 2001 reglementează doar masurile reparatorii in raportul dintre „persoana îndreptăţită” si organele si unităţile deţinătoare, deci in raporturile cu alţii decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Nici un text din aceasta lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat si cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil.

Pe de alta parte, nu poate fi ignorata jurisprudenta recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in materia respectarii dreptului de proprietate privata consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele romanesti solutionate de Curte , incepand cu Cauza Paduraru c. Romaniei din 1 decembrie 2005, continuand cu cauzele Strain si Porteanu.

Acestea reprezinta cauze pilot in jurisprudenta curtii, asemanator deciziei din speta Brumarescu c. Romaniei , in sensul ca prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat in practica ulterioara, in ce priveste regulile de evaluare a ingerintelor in exercitiul dreptului de proprietate a titularilor imobilelor preluate de stat dupa anul 1945, din categoria carora face parte si imobilul in litigiu.

Semnificativă în materie este şi Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în Cauza Păduraru contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi care, deşi priveşte acţiuni în justiţie referitoare la imobile naţionalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecinţele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum şi  practica judiciară neunitară le pot genera.

În această cauză Guvernul a susţinut că reclamantul, care doreşte să i se recunoască dreptul de proprietate, ar trebui să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul legii nr. 112/1995, care sunt în posesia apartamentelor vândute. Guvernul a indicat de asemenea că jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii. Acesta a considerat că buna credinţă nu poate avantaja o parte decât în cadrul unei acţiuni în revendicare în care nici una din părţi nu ar putea produce un titlu de proprietate, caz în care partea care va avea câştig de cauză este aceea care va demonstra posesia cea mai stabilă. Este de menţionat că susţinerea Guvernului potrivit căreia reclamantul are oricând posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor, care este imprescriptibilă, a intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cursul litigiului în faţa Curţii, plângerea reclamantului fiind comunicată Guvernului la data de 09.06.2004.

În cauză s-a reţinut că reclamantul, al cărui imobil fusese naţionalizat, a avut un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, în primul rând, aşa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanţe excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară şi o jurisprudenţă foarte rară, aparenţa), o jurisprudenţă constantă înregistrată până în 2001 admitea acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună credinţă, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că îşi va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui interes de către Stat, articolul 2 alin. 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept şi trebuie să se observe că legea nu face nici o distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, şi imobilele rămase în patrimoniul Statului.

 Curtea a considerat că pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului cu articolul 1 din Protocolul nr. 1,  are ca unică sarcină aceea de a analiza dacă în cauză măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.

Curtea a reţinut nerespectarea acestei obligaţii pozitive de către Stat ca urmare a incertitudinii juridice generale generate de lipsa de claritate şi de coerenţă a legislaţiei aplicabile şi consecinţele acesteia pentru reclamant. Curtea a notat că, pentru a defini situaţia în care se găseşte reclamantul, mai multe noţiuni par esenţiale în dreptul românesc, cu titlu de exemplu “titlul” statului, “vânzarea lucrului altuia”, “buna credinţă”, a cumpărătorului, “acţiunea în revendicare” şi “aparenţa în drept”. În afară de noţiunea de “titlu” al Statului, definită diferit în diverse acte  normative succesive, şi aceea de “bună credinţă”, definită de Codul civil, dar interpretată şi aplicată diferit în practică, celelalte trei noţiuni au fost elaborate în doctrină şi sunt aplicate de o jurisprudenţă care nu este întotdeauna constantă. Este indubitabil că numeroase proceduri judecătoreşti, fie în revendicare, fie în anularea contractelor de vânzare, cum sunt cele introduse de reclamantul în speţa de faţă, sunt rezultat al acestei incertitudini şi că instanţele au fost chemate să tranşeze astfel de litigii, deşi nu dispuneau de un cadru legislativ suficient de previzibil şi coerent.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, înainte de adoptarea legii nr. 10/2001, jurisprudenţa a stabilit că, în cazul vânzării lucrului altuia, acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terţilor sub-dobânditori de bună credinţă era admisibilă, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale , în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului litigios. Aparenţa în drept, nici ea reglementată şi, potrivit Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată strict şi subordonată nu numai bunei credinţe a cumpărătorului, dar şi existenţei unei erori comune şi invincibile. Or, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, excepţiile par a fi devenit regula şi Curtea Supremă a respins acţiunile în revendicare, fie reţinând doar buna credinţă a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul a făcut să prevaleze buna credinţă a cumpărătorului prin legea nr. 10/2001, fie considerând aplicabilă aparenţa în drept interpretată de o manieră largă, fără distincţie fină între eroarea comună şi invincibilă şi buna credinţă. În plus, în mai multe cazuri, Curtea Supremă a refuzat să procedeze la compararea titlurilor concurente.

Acest climat general de incertitudine s-a repercutat în cazul particular al reclamantului care s-a aflat în imposibilitate de a obţine posesia apartamentelor. Astfel, Curtea a subscris la opinia exprimată de Guvern, potrivit căreia, la momentul respingerii acţiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a obţine restituirea imobilului în natură prin introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor.  Trebuie constatat că după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a recupera posesia părţilor nerestituite ale imobilului său, legea  acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri în echivalent prin jocul combinat al articolelor 189 d) şi 46 § 2 ale legii nr. 10/2001. În plus, acesta nu mai avea la îndemână introducerea împotriva dobânditorilor a unei acţiuni în revendicare fondată pe dreptul comun. Chiar presupunând că acesta ar fi putut să introducă o astfel de acţiune, şansele sale de succes ar fi fost incerte, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme care a respins sistematic acţiunile în revendicare dacă se constata buna credinţă a cumpărătorilor. Această schimbare imprevizibilă a jurisprudenţei a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de orice posibilitate rezonabilă de a recupera posesia apartamentelor vândute vechilor chiriaşi, cum ar fi putut în mod legitim să spere.

În lumina celor expuse, Curtea a constatat că Statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi în mod coerent faţă de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. În consecinţă, Statul nu şi-a respectat obligaţia de a recunoaşte reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 – rupând  astfel “justul echilibru” între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale  şi, prin urmare, a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, aplicand mutatis mutandis rationamentul Curtii europene, se poate considera ca parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,  – pe care reclamantii in cauza au initiat – o prin depunerea notificarii –  nu ii permite sa beneficieze in prezent de o despagubire efectiva.

Concluzia instanţei, faţă de toate cele expuse, este aşadar că Legea nr. 10/ 2001 nu acordă nicăieri preferinţă cumpărătorului de la stat in fata lui verus dominus, iar în interpretarea acestei legi trebuie sa fie data prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate.

In ceea ce priveste minuta ICCJ din data de 09.06.2008, pronuntata cu ocazia solutionarii recursului in interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, invocata de catre parata, instanta considera ca aceasta nu inlatura considerentele retinute anterior si nu acorda preferinta titlului de proprietate al paratei in cadrul operatiunii de comparare a celor doua titluri de proprietate. Astfel, in cadrul acestei solutii, s-a mentionat ca in cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Astfel, solutia instantei supreme este in sensul analizei celor doua titluri invocate de parti, pentru a se stabili caruia dintre acestea i se va acorda preferinta , avand in vedere toate criteriile evaluate anterior.

Pentru toate motivele expuse,  instanta a  admis capătul de cerere având ca obiect revendicare prin comparare de titluri, a admis acţiunea si a obligat pârâta să lase reclamanţilor in deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara , antreu, in suprafata utila de 48.83 m.p. şi cota indiviză 11,81% din terenul aferent, considerand ca restituirea in natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului catre chirias.