Prin sentinţa civilă nr.3195 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Buzău a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi s-a dispus obligarea pârâtei să le lase acestora în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 3925 m.p. teren, situat în comuna Săhăteni, judeţul Buzău, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică, precum şi construcţiile situate pe acest teren.
Prin aceeaşi hotărâre pârâta a fost obligată să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie şi suprafaţa de 3751 m.p.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că suprafaţa de teren şi construcţia existentă pe acesta nu a aparţinut autorului reclamanţilor, acestea fiind preluate în proprietatea statului conform proceselor verbale din 22.03.1949, fiind întemeiată acţiunea în revendicare.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâtele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătându-se că în mod greşit a fost respinsă acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilele revendicate.
Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr.574 din 10 noiembrie 2003, a respins ca nefondate cele două apeluri reţinând în esenţă că prin probatoriile administrate reclamanţii au dovedit că autorul lor a fost titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate şi a construcţiilor situate pe acestea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătându-se că, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de probe invocate, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
În recurs la termenul de judecată din 5 noiembrie 2004 instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de împrejurarea că promovarea acesteia s-a realizat după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 prin care s-a instituit o procedură administrativă obligatorie de urmat.
Prin decizia civilă nr.1922 din 12 noiembrie 2004 Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a admis recursurile pârâtelor, a modificat în tot ambele hotărâri, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că este de necontestat faptul că anterior apariţiei Legii nr.10/2001 „restituţio in integrum” ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernată de dreptul comun al revendicării fondat pe disp. art.480-481 cod civil.
După apariţia Legii nr.10/2001, dreptul comun a fost părăsit şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţei de judecată.
Prin acest act normativ s-a suprimat acţiunea de drept comun şi s-a perfecţionat sistemul reparator prin norme procedurale speciale subordonate controlului judecătoresc şi întrucât reglementările cuprinse în lege interesează ordinea publică, ele sunt de imediată aplicare.
În acest context, rezultă că ulterior datei de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr.10/2000, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile legii noi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii şi prealabile sesizării instanţei judecătoreşti.
Dat fiind faptul că, în speţă acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la data de 5.03.2003, deci sub imperiul legii noi, aceasta nu era susceptibilă de a fi caracterizată şi primită ca o acţiune în revendicare supusă dreptului comun.
Pe de altă parte, ea nu îşi are admisibilitatea nici în temeiul legii noi din moment ce a fost introdusă direct la instanţa de judecată fără a exista dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzută imperativ prin dispoziţiile Legii nr.10/2001.
