SECŢIA CIVILĂ MIXTĂ
MATERIE: DREPT CIVIL
OBIECTUL:
Legea nr.10/2001. Revendicare. Imobilul preluat abuziv în perioada 1945-1989. Admisibilitatea revendicării pe dreptul comun cu condiţia ca imobilul să fie şi în prezent la stat şi deci să nu fie afectate drepturile de proprietate ale altor persoane.
Temei de drept:Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Î.C.C.J., Jurisprudenţă CEDO (Cauza Raicu contra României).
Sursa secundară:Curtea de Apel Oradea
(Decizia civilă nr.1607/R din 19 noiembrie 2009)
(dosar 1815/218/2007)
Prin sentinţa civilă nr. 2572 din 23 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Carei în dosar nr. 1815/218/2007, a fost admisă acţiunea reclamantului G. G. prin mandatar T. I. împotriva pârâtului MUNICIPIUL CAREI prin primar şi în reprezentarea Statului Român, drept urmare, s-a constatat că imobilul situat în Carei, Cart. M. Viteazu I, bl. V. 2, ap. 2, înscris în CF 10102, nr. top. 637/17, fosta proprietate a reclamantului, a fost preluat abuziv de către Statul Român în baza D. 223/1974.
S-a dispus restituirea imobilului reclamanţilor cu întabularea în CF în acest sens.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor invocată de reclamant, ca nefondată.
A fost respinsă şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii K. M., K. A., ca neîntemeiată.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că imobilul fosta proprietate a reclamantului a fost preluat de Statul Român prin Decizia nr. 320/1989 a fostului Consiliu Popular al jud. Satu Mare în baza Decretului 223/1974. Şi în prezent acest apartament se află în proprietatea statului nefiind cumpărat de chiriaşi, intervenienţii în cauză, deşi au folosit acest imobil dinainte de 1990 şi folosesc şi în prezent pe baza contractului de închiriere, contract valabil până în aprilie 2009 .
La data când imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului 223/1974 era în vigoare Constituţia din 1965, iar potrivit art. 36, dreptul de proprietate personală era ocrotit.
Mai mult, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care, în art. 17 alin. 1 şi 2 prevede că „Orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Din interpretarea prev. art. 480 Cod civil rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar art. 481 din acelaşi cod arată că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul 223/1974 s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale menţionate, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
În situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar.
Imobilul a fost preluat în mod abuziv, întrucât, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 lit. h, prin „imobil preluat în mod abuziv” se înţelege „orice imobil preluat de stat cu titlu valabil aşa cum este definitiv de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998”. Potrivit acestui articol sunt preluate abuziv imobilele dobândite de stat în perioada 06. 03. 1945 – 22. 12. 1989, dacă au intrat în posesia statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar potrivit art. 2 pct. 2 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării.
Este adevărat că în şedinţa din 09. 06. 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite în dosarul nr. 60/2007, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a hotărât că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale , dar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa de fond, în baza textelor de lege mai sus arătate, rap. la art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie , luând în considerare şi faptul că prin admiterea acţiunii nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, imobilul fiind şi în prezent în proprietatea Statului Român, a admis acţiunea reclamantului şi a constatat că imobilul situat în Carei, Cart. M. Viteazu I, bl. V. 2, ap. 2, înscris în CF 10102, nr. top. 637/17, fosta proprietate al reclamantului, a fost preluat abuziv de către Statul Român în baza D. 223/1974, dispunând restituirea imobilului reclamanţilor cu întabularea în CF în acest sens.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii K. A. şi M., instanţa de fond a considerat că această cerere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 49 alin. 2 conform căruia „intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”, întrucât prin această cerere intervenienţii au solicitat doar respingerea acţiunii fără să urmărească realizarea sau conservarea vreunui drept al lor.
Cererea de intervenţie aşa cum a fost formulată mai mult tinde a fi o cerere accesorie pe lângă pârât, numai că pârâtul prin întâmpinarea depusă a arătat că este de acord cu acţiunea reclamantului, iar prin nota de şedinţă formulată a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea cauzei .
În această situaţie, intervenienţii beneficiarii unui contract de închiriere până în aprilie 2009, au calitatea procesuală activă şi interes de a solicita respingerea acţiunii, motiv pentru care instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor invocată de reclamant, ca nefondată şi pe fond a respins şi cererea de intervenţie ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii K. M., K. A., solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii de drept comun a intimaţilor de ordin I, aceea de a constata nelegalitatea titlului trecerii imobilului în proprietatea statului şi obligaţia de restituire a imobilului, ca fiind nelegală raportat şi la titlul juridic cu care a fost preluat imobilul şi la posibilitatea intentării unei acţiuni de drept comun în condiţiile existenţei unei legi speciale; cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 119/Ap din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 1815/218/2007, a fost respins apelul civil declarat de pârâţii K. M., K. A.,împotriva sentinţei civile nr. 2572/23. XII. 2008 a Judecătoriei Carei, în contradictoriu cu intimaţii G. G., MUNICIPIUL CAREI prin PRIMAR. Fără cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a apreciat ca nefondat apelul declarat în cauză, având în vedere următoarele considerente:
În privinţa imobilelor supuse retrocedării este ştiut faptul că au intervenit două modificări majore, fiind vorba în primul rând de recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Lg. nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, modificarea acestui din urmă act normativ prin Lg. nr. 1/2009.
Prin Decizia nr. 33/09. 06. 2008, în urma soluţionării recursului în interesul legii de către ICCJ s-a stabilit că, „ concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,, conform principiului specialia generalibus derogant, care dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Totodată (conform deciziei) în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Lg. nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate şi poate fi valorificată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, suportate de particular.
Jurisprudenţa CEDO (cauza Raicu c/a României, paragr. 25, cauza Pincova şi Pinc c/a Republicii Cehe) a stabilit în acord şi cu literatura juridică că acţiunea în revendicare este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există posibilitatea de a readuce patrimoniul revendicat în patrimoniul revendicatului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost dobândit de un terţ, obiectul revendicării urmează a fi convertit în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În speţă, odată cu preluarea abuzivă STATUL prin aplicarea Decr. 223/1974 a dispus de acest bun dar numai sub forma închirierii, apartamentul nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare, condiţii în care este posibilă readucerea bunului în patrimoniul fostului proprietar fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice.
Motivele pentru care reclamantul nu a uzat de prevederile Lg. nr. 10/2001, prin depunerea notificării în termenul prevăzut de lege au fost arătate în plângerea ce a format obiectul dosar nr. 1397/2006, rezumate în esenţă la interpretarea dispoziţiilor legale, respectiv a dreptului de a obţine restituire în natură şi a imobilelor pentru care au rămas credite nerambursate la CEC, cum este şi cazul în speţă, dar şi motive de ordin personal, expres reţinute în considerentele sentinţei nr. 280/2006.
Aşadar, reclamantul a utilizat procedura Lg. nr. 10/2001 abia în anul 2005 în urma apariţiei lg. nr. 247/2005, care însă nu a prorogat sub nicio formă termenul pentru depunerea notificării ce a expirat la 14. 02. 2002 în urma unor prorogări succesive, ultima fiind cea acordată prin OUG 145/2001, condiţii în care, reţinând că imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. 320/1989 în baza Decr. nr. 223/1974, pentru care preluarea abuzivă a fost confirmată de practica judiciară cu privire la calificarea unor astfel de acţiuni întemeiate pe nevalabilitatea titlului statului şi, întrucât bunul nu a ieşit din patrimoniul statului prin efectuarea unor acte de dispoziţie de natură să transfere dreptul de proprietate, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea şi a permis restituirea bunului către fostul proprietar.
În considerarea celor expuse, tribunalul a reţinut că apelul declarat în cauză este nefondat, neavând relevanţă faptul că parte din creditul acordat pentru construirea locuinţei a rămas nerambursat (pretenţie asupra căreia STATUL va proceda în consecinţă, de altfel unitatea administrativ-teritorială Municipiul Carei nu s-a opus admiterii acţiunii, fiind în cunoştinţă de cauză asupra diferenţei rămase de achitat în urma depunerii înscrisului de la fila 99, administrat ca probă în cauză), întrucât preluarea s-a realizat prin aplicarea unui act normativ aflat în dezacord cu dispoziţiile constituţionale de la vremea respectivă, precum şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, preluarea operând fără plata vreunei despăgubiri băneşti.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au declarat recurs apelanţii K. M., K. A., solicitând admiterea acestuia modificarea deciziei, respingerea acţiunii, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimitere spre o nouă judecare a cauzei la fond, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs s-a invocat că acţiunea este una de drept comun şi nu rezolvarea unei notificări formulată în baza Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001, aspect faţă de care s-a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei Carei de către Curtea de Apel Oradea.
Intimatul reprezentat prin mandatar T. I. soacra sa, locuieşte în acelaşi cartier, nu a depus notificare în termen , iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 a stabilit că toţi cei îndreptăţiţi trebuiau să uzeze de dispoziţiile legilor speciale, prioritare faţă de dreptul comun. Chiar şi cei ce au depus notificări pentru a obţine restituirea şi au avut o preluare fără titlu, sau cu titlu valabil, au obţinut dispoziţii de restituire, însă, intimatul nu a uzat de această cale, iar intervenienţii locuiesc în imobil dinainte de anul 1990, au adus îmbunătăţiri nu au putut cumpăra faţă de modificările Legii nr. 10/2001.
Decretul 223/1974 este un act abuziv, ca şi celelalte – Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 – dar fiind respectate condiţiile de preluare, aceasta este cu titlu valabil. Singura notificare s-a formulat tardiv în baza Legii nr. 247/2005, iar cererea de repunere în termen s-a respins prin sentinţa civilă nr. 280/2006 a Tribunalului Satu Mare. Administraţia Financiară a achitat apartamentul ce la data preluării avea achitat doar 30% avans şi câteva rate, ori motivarea că statul nu s-a opus că avea cunoştinţă de restanţă nu este pertinentă, intimatul redobândind imobilul nu prin decizia entităţii deţinătoare, ce putea condiţiona plăţile restante, ci printr-o hotărâre ce nu menţionează plata acestora. Mai mult, au fost numeroase situaţii în care cei deposedaţi au primit despăgubiri, aspect ce nu a fost analizat.
Ar fi nelegal ca cineva să beneficieze de două ori de reparaţii, pentru că recurenţii când au preluat imobilul au plătit mandatarei 20.000 lei care în 1989 era foarte mult, acesta fiind motivul pentru care nu s-a solicitată restituirea în baza Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001.
Ei şi-au dorit să cumpere, dar nu li s-a permis după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu toate că notificarea s-a depus tardiv de mandatar, fără o procură specială la acea dată.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul G. G. prin mandatar T.I., a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, invocând că a formulat o acţiune în revendicare a imobilului preluat abuziv de stat în baza Decretului 223/1974, pe care apoi l-a închiriat, nu înstrăinat, restituirea fiind posibilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, instanţa de recurs a constatat următoarele:
Litigiul a fost înregistrat la data de 24.05.2006 pe rolul Judecătoriei Carei, reclamantul G. G. – prin mandatar O. G. solicitând a se constata preluarea abuzivă a imobilului situat în localitatea Carei cartier Mihai Viteazu I bloc V2 apt. 2, înscris în CF nr. 10102 cu nr. top. 637/17, de către Statul Român, în baza Decretul 223/1974 şi în consecinţă a se dispune restituirea în natură a acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 1256/26.09.2006 pronunţată de Judecătoria Carei, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, reţinându-se că obiectul este întemeiat pe Legea nr. 10/2001, iar recursul declarat împotriva acesteia s-a respins prin decizia civilă nr. 634/19.12.2006 a Tribunalului Satu Mare.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 364/13.04.2007 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Carei, constatându-se existenţa unui conflict negativ de competenţă, iar Curtea de Apel Oradea prin sentinţa civilă nr. 15/13.06.2007 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Carei, reţinându-se că acţiunea s-a formulat pe calea dreptului comun, nu a Legii nr. 10/2001. Ca urmare, întrucât această hotărâre a devenit irevocabilă, orice discuţii privitor la instanţa competentă a soluţiona cauza, sunt neavenite.
Faptul că ambele instanţe, în considerentele hotărârilor pronunţate, au făcut referire la modul în care au fost soluţionate cererile în baza Legii nr. 10/2001, la înţelesul termenului de preluare abuzivă a imobilelor, nu determină modificarea obiectului şi temeiului de drept al litigiului de faţă. Mai mult, s-a făcut referire la această lege specială tocmai pentru argumentarea posibilităţilor legale ale intimatului reclamant de a uza de dispoziţiile dreptului comun.
Ca urmare a faptului că la nivel naţional instanţele au avut o practică neunitară cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, şi promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a promovat un recurs în interesul legii de către procurorul general conform articolului 329 Cod de procedură civilă, în vederea unificării practicii judiciare în materie.
Prin decizia nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar când sunt neconcordanţe între Legea specială nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se va aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Imobilul în litigiu, conform celor corect reţinute de către ambele instanţe, a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 370/1989 a Consiliului Popular al judeţului Satu Mare, în baza Decretului 223/1974, după care a fost închiriat recurenţilor. Dreptul de proprietate, conform constituţiei în vigoare la data preluării imobilului – cea din anul 1965, în articolul 36 prevedea că este ocrotit, iar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1948, în articolul 17 aliniatele 1 şi 2, prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, singură sau prin asociere cu alţii, că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, dispoziţii ce se pot regăsi şi în cuprinsul articolelor 480, 481 Cod civil.
Acest Decret 223/1974 privind reglementarea unor bunuri, prevedea obligaţia, nu dreptul proprietarilor de imobile care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară, să le înstrăineze până la plecare către stat, iar ale celor care au plecat fraudulos, treceau fără plată în proprietatea statului. Raportat la considerentele expuse, nu se poate vorbi de un act normativ care respectă Constituţia României sau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, mai mult, prin Decretul Lege nr. 9/1989 acest decret, alături de altele, a fost abrogat, considerându-se că a avut caracter discriminatoriu, nedrept, astfel că în mod corect ambele instanţe au apreciat caracterul abuziv al acestuia, orice discuţii în acest sens fiind irelevante.
Faptul că la data preluării imobilului Statul Român ar fi plătit intimatului reclamant o despăgubire, că apartamentul nu era achitat integral, nu este de natură a modifica decizia recurată; Statul Român era în măsură să solicite a se constata acest aspect şi să ceară restituirea unor sume de bani. Ori, câtă vreme Statul Român nu a formulat propriile pretenţii, criticile aduse în acest sens au fost considerate ca nefondate.
După preluarea imobilului de către Statul Român, acesta a fost doar închiriat nu înstrăinat chiriaşilor recurenţi, astfel că, datorită acestor aspecte, este posibilă readucerea în patrimoniul reclamantului, fără a se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice, aspect corect reţinut de instanţe. Faptul că recurenţii au dorit a cumpăra imobilul, câtă vreme vânzarea-cumpărarea nu a avut loc, n-au relevanţă motivele pentru care nu s-a produs această vânzare şi, oricum nu sunt de natură a modifica decizia recurată.
Nu s-a contestat faptul că intimatul reclamant nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 sau Legii nr. 10/2001, decât după expirarea termenelor impuse de acest din urmă act normativ. Însă, motivele pentru care nu a procedat astfel reiese din dosarul nr. 1397/2006 al Tribunalul Satu Mare, şi care pot fi rezumate la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, a dreptului de a obţine restituirea celor care au rămas cu credite nerambursate la CEC, a unor aspecte de ordin procedural legate de faptul că a fost plecat din ţară, iar informaţiile care circulau în legătură cu retrocedările, erau puţine şi confuze.
Sigur că, regula instituită de Legea nr. 10/2001 era formularea unei notificări în termenul impus de aceasta pentru redobândirea proprietăţii, dar, întrucât în decizia pronunţată în recursul interesul legii nr. 33/09.06.2008 se statuează că în cazul în care există neconcordanţe între Legea specială nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă se aplică cu prioritate, raportat şi la articolele 11, 20 din Constituţia României. Este cert că preluarea imobilului a fost abuzivă, nu s-a dovedit că s-au acordat despăgubiri echitabile fostului proprietar, astfel că, în măsura în care imobilul nu a fost înstrăinat, neaducându-se prin admiterea acţiunii în revendicare atingere drepturilor de proprietate ale altor persoane şi nici principiului securităţii raporturilor juridice, în mod corect, cu aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţele au procedat astfel, raportat şi la practica constantă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – cazurile Raicu, Porteanu, Păduraru/României, constatarea că a avut loc o preluare abuzivă constituind un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Luând în considerare toate cele expuse, nefiind aplicabile dispoziţiile articolului 304 Cod de procedură civilă, instanţa de recurs în baza articolului 312 aliniatul 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul, menţinând în întregime decizia recurată ca fiind legală şi temeinică.
