REVENDICARE. DESPĂGUBIRI CIVILE. BUNA
CREDINŢĂ.
Lipsa de folosinţă a terenului constituie un capăt de
cerere accesoriu celui ce vizează revendicarea şi urmează soarta
acestuia.
Cum acţiunea principală a fost respinsă, se impunea a fi
respins şi capătul de cerere privind lipsa de folosinţă, din moment
ce nu a fost dovedită una din condiţiile prevăzute de art.480
Cod civil, respectiv posesia nelegitimă a pârâtului.
Acţiunea posesorie formulată anterior de acelaşi
reclamant împotriva aceluiaşi pârât a fost respinsă, iar potrivit
dispoziţiilor art.485 Cod civil, posesorul de bună-credinţă
câştigă proprietatea fructelor.
(Decizia civilă nr.633/R din 4 noiembrie
2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Prin sentinţa civilă nr.1607 din 28 octombrie 2002, Judecătoria
Curtea de Argeş a respins ca nedovedită acţiunea reclamantului având ca
obiect revendicare şi plata despăgubirilor civile reprezentând lipsa de folosinţă
a terenurilor, începând cu aprilie 2000 până în prezent.
Apelul reclamantului prin care era criticată sentinţa pentru
nelegalitate şi netemeinicie, a fost admis de Tribunalul Argeş prin decizia
civilă nr.191 din 24 februarie 2004, cu consecinţa schimbării sentinţei în
sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligării pârâtului să plătească
reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe anul 2001,
menţinându-se în rest sentinţa.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut, după
suplimentarea probelor în apel, că părţile s-au mai judecat într-o acţiune
posesorie ce a fost respinsă, litigiu în care s-a stabilit că pârâtul a ocupat în
anul 2001 terenul reclamantului cu rea-credinţă, întrucât la acea dată se afla în
litigiu cu reclamantul şi, astfel, se impune să-i plătească lipsa de folosinţă pe
acest an.
Pârâtul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9
Cod procedură civilă, susţinând în esenţă în dezvoltarea recursului, că în mod
greşit a fost obligat la plata lipsei de folosinţă a terenului, întrucât această
cerere este accesorie revendicării, care a fost respinsă şi, ca o consecinţă, se
impunea şi respingerea acestui capăt de acţiune.
Recursul pârâtului a fost admis de Curtea de Apel Piteşti prin
decizia civilă nr.633/R din 4 noiembrie 2004, iar decizia a fost modificată în
sensul respingerii şi a capătului de cerere privind despăgubirile civile şi
înlăturată obligaţia recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, fiind
menţinută în rest decizia.
Instanţa de recurs a reţinut în considerente că principalul capăt
de cerere al acţiunii l-a constituit revendicarea unei suprafeţe de teren,
totodată, solicitându-se şi obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă pentru
teren, începând cu luna aprilie 2000.
Lipsa de folosinţă a terenului constituie un capăt de cerere
accesoriu celui principal ce vizează revendicarea şi urmează soarta acestuia.
Cum acţiunea în revendicare a fost respinsă, reţinându-se că
titlurile de proprietate ale părţilor nu se suprapun şi pârâtul nu ocupă nici o
suprafaţă de teren din proprietatea reclamantului, se impunea a fi respins şi
capătul de cerere privind lipsa de folosinţă, din moment ce nu a fost dovedită
una din condiţiile prevăzute de art.480 Cod civil, respectiv posesia nelegitimă
a pârâtului.
De altfel, acţiunea posesorie formulată anterior de acelaşi
reclamant împotriva aceluiaşi pârât a fost respinsă, iar potrivit dispoziţiilor
art.485 Cod civil, posesorul de bună-credinţă câştigă proprietatea fructelor,
dator fiind a înapoia fructele doar cel de rea-credinţă.
În consecinţă, recursul a fost admis în temeiul art.312 alin.1 şi 3 Cod
procedură civilă, raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pronunţându-
se soluţia mai sus rezumată.
