Prin sentinţa civilă nr. 3524/13.12.2011 Judecătoria Moineşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii V.M. şi V.V. în contradictoriu cu pârâta S.C. O.P. S.A.
A luat act că reclamanţii au renunţat la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în cuantum de 20 000 euro.
A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.08.1963 la Notariatul de Stat al raionului Moineşti, reclamantul V.V., căsătorit, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 3095 mp, situat în Comăneşti, situat la momentul promovării cererii de chemare în judecată în Comăneşti. Din această suprafaţă de teren, reclamanţii au revendicat suprafaţa de 493,3 mp, arătând că această suprafaţă de teren a fost preluată abuziv de către stat, fiind deţinută de către pârâta S.C. O.P S.A.
Pârâta S.C. O.P. S.A., a opus reclamanţilor, ca dovadă a dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate Seria MO3 nr. 8610 din 18.06.2003, emis de Ministrul Industriei şi Resurselor, în conformitate cu HG 19/2001, arătând de asemenea că terenul revendicat a făcut obiectului Decretului de expropriere nr. 53/1974, depus la dosar la filele 93-107, restituirea acestuia neputând fi făcută decât în temeiul Legii 10/2001, acţiunea reclamanţilor întemeiată pe prevederile art. 1 din protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fiind inadmisibilă.
Pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a dispus administrarea de probe, inclusiv proba cu expertiza tehnică specialitatea topo, pentru a se stabili dacă legea specială-respectiv Legea 10/2001, este aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, impunându-se în acest context stabilirea neîndoielnică a următoarelor aspecte: dacă terenul revendicat de către reclamanţi este acelaşi cu cel care a făcut obiectul exproprierii prin Decretul de expropriere nr. 53/1974 şi dacă face parte din suprafaţa de teren deţinută de pârâtă în temeiul Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate Seria MO3 nr. 8610 din 18.06.2003. În acest context, instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, respectiv Decizia civila nr. 1103 din 5 februarie 2009.
Expertiza tehnică specialitatea topo, efectuată în cauză de expert S.Ş., a stabilit că terenul revendicat de către reclamanţi face parte din suprafaţa totală de 3095 mp dobândită în proprietate, prin cumpărare, de către reclamant, la data de 17.08.1963, că a făcut obiectul exproprierii prin Decretul de expropriere nr. 53 din 1974 (în care figurează ca expropriată de la reclamant, suprafaţa de 512 mp) şi că face parte din suprafaţa de teren deţinută de pârâtă în temeiul Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate Seria MO3 nr. 8610 din 18.06.2003.
Prin suplimentul la raportul de expertiză topo, expertul a precizat de asemenea că suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi făcea parte din intravilanul localităţii Comăneşti, la data exproprierii.
În soluţionarea cu prioritate a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa reţine astfel următoarele:
Prin Decretul de expropriere nr. 53 din 1974 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, s-a expropriat, trecând în proprietatea statului şi în administrarea Combinatului Petrolului Moineşti, din cadrul Centralei petrolului Bolintin-Vale, din subordinea Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei, o suprafaţă totală de 34.162 mp teren, proprietatea mai multor persoane, în scopul exploatării unor sonde, printre persoanele ale căror terenuri au fost astfel expropriate, numărându-se şi reclamantul V.V., cu un teren în suprafaţă de 512 mp conform tabelului anexa 16 la decret, poziţia 63.
Prin OUG 49/1997 s-a înfiinţat societatea comercială S.N.P. P. S.A., prin preluarea activului şi pasivului Regiei Autonome a Petrolului “P.” Bucuresti. La data intrării în vigoare a Legii 10/2001, terenul preluat de stat de la reclamanţi se regăsea astfel în patrimoniul S.N.P. P. S.A. – care şi-a schimbat denumirea în S.C. P. S.A. şi ulterior în O.P. S.A., conform certificatului ORC-fila 132 dosar.
La data de 18.06.2003, în conformitate cu dispoziţiile HG 19/2001, s-a emis în favoarea S.N.P. P. S.A., certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 8610, pentru o suprafaţă de teren de 2.36854 mp, în care este inclusă şi suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi, conform concluziilor raportului de expertiză topo.
Terenul revendicat de reclamanţi, situat în intravilanul oraşului Comăneşti şi aflat la acest moment în patrimoniul S.C. O.PS.A., cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, el făcând obiectul exproprierii prin Decretul de expropriere nr. 53/1974.
Art. 11.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prevede că prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidenta legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referinţă, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenţei acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere.
Consecinţa directă a adoptării Legii 10/2001 este aceea că, persoana îndreptăţită la măsurile reparatorii instituite de lege pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea, prin expropriere, a terenului aflat în proprietatea sa, are obligaţia de a urma calea prevăzută de Legea 10/2001, pentru valorificarea dreptului său, această obligaţie fiind instituită cu valoare de principiu prin dispoziţiile art. 46 alin 4 din lege.
În consecinţă, dreptul reclamanţilor cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condiţiile şi cu procedura recunoscută de Legea 10/2001.
Legea 10/2001 oferă cadrul legal dar şi efectiv pentru realizarea dreptului reclamanţilor, accesul la instanţă fiind unul efectiv, supus procedurilor speciale prevăzute de Legea 10/2001, ca lege specială şi, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală şi o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicata.
Reclamanţii au invocat faptul că prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 prin care s-a decis că “în concursul dintre legea speciala şi legea generală, urmează a se acorda eficienţă legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, convenţia va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordata în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
Instanţa constată însă că, raportat la datele concrete ale speţei, nu există neconcordanţe între Legea 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa reţine că instituirea de către legiuitor a unui cadrul legal special în care să poate fi valorificat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamanţilor, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. 2 din Constituţie.
Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Reclamanţii nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voinţa lor, care să-i fi împiedicat să urmeze demersurile prevăzute de legea specială pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate de lege.
Din depoziţiile martorilor audiaţi de instanţă la termenul din 14.09.2010-f. 90,91, rezultă că reclamanţii au stăpânit terenul cumpărat în anul 1963, din care face parte şi terenul revendicat, în mod continuu, pe acest teren fiind edificată şi casa reclamanţilor, terenul fiind expropriat în anul 1974 de la reclamantul V.V., porţiunea de teren revendicată fiind afectată de existenţa sondelor petroliere aparţinând pârâtei, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Astfel, de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, reclamanţii au avut posibilitatea de a uza de prevederile acesteia pentru obţinerea măsurilor reparatorii pentru terenul expropriat, nefiind în nici un mod împiedicaţi de vreo împrejurare mai presus de voinţa lor.
Faptul că reclamanţii nu au înţeles să uzeze de această procedură instituită prin lege specială, nu le conferă acestora posibilitatea de a obţine, ulterior, într-o acţiunea întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de a obţine aceleaşi măsuri reparatorii ca cele instituite prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzută de Legea 10/2001, ceea ce nu poate fi admis.
Mai mult, această teză contrarie ar fi fost de natura să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, intr-un stat de drept, o perioada îndelungată sau nelimitată.
Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, neputând fi admisă o acţiune în justiţie, în condiţiile culpei evidente a reclamanţilor în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin Legea 10/2001.
Obligaţia pentru reclamanţi de a uza de procedura prevăzută de Legea 10/2001 este în deplină concordanţă şi cu garanţiile instituite de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, legea specială nereprezentând un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, întrucât statele au posibilitatea de a stabili cadrul legal în care se poate exercita acest drept, procedura prealabila reglementata de Legea nr. 10/2001 fiind conformă cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât prin chiar conţinutul său, legea speciala a instituit şi posibilitatea exercitării controlului judecătoresc.
Art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, prevede că orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Astfel, în cauza Maria Atanasiu şi alţii, împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Solvaciei, prin care a stabilit că: adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, a stabilit totodată că : „de la intrarea în vigoare a Legilor 1/2000, nr. 10/2001 şi mai ales a Legii 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin urmarea procedurii prevăzută de această lege.
În acest sens, instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-respectiv decizia civilă nr. 2489 din 23.04.2010, în care se reţine că faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativa, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplina”. Câta vreme persoana îndreptăţita are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiţie. Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”
Pentru considerentele expuse, instanţa, având în vedere că prin acţiunea formulată, prin ambele capete de cere, reclamanţii urmăresc obţinerea, fără a utiliza de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, a măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, va admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtă şi va respinge acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii V.V. şi V.M. pentru următoarele considerente:
– cererea a fost soluţionată de o instanţă necompetentă material să judece fondul deoarece s-a reţinut că procedura abuzivă s-a realizat în baza unui decret de expropriere iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. f Cod procedură civilă instanţa competentă să judece în primă instanţă procesele şi cererile în materie de expropriere este tribunalul.
– după admiterea probei cu expertiza tehnică instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi astfel a creat o contradicţie între încheierea care pregătea dezlegarea fondului şi soluţia finală, care nu a avut în vedere fondul cererii de revendicare.
– instanţa a refuzat să judece şi cererea incidentă de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a proprietăţii, emis pentru S.C. O.P S.A.
– a fost încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece admiterea excepţiei de inadmisibilitate este echivalentă cu încălcarea principiului derivând din aceste dispoziţii , respectiv cel referitor la o cale jurisdicţională de atac în cazul încălcării unui drept fundamental, cum este dreptul de proprietate.
– instanţa nu a aplicat în mod prioritar dispoziţiile comunitare (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) având în vedere contradicţia existentă între Legea nr. 10/2001 şi normele comunitare şi nu a aplicat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care România a fost condamnată în două cauze ( Atanasiu vs. România şi Faimblat vs. România ) tocmai pentru că legile proprietăţii sunt ineficiente, încalcă accesul la justiţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
– cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, care nu are în vedere temeiul juridic special al Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat şi Înalta Curte de casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/09.06.2008.
Intimata-pârâtă S.C. O.P. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:
– în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. f Cod procedură civilă deoarece regimul juridic al cererilor în materie de expropriere este reglementat de Legea nr. 33/1994, care nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii , având în vedere temeiurile în drept invocate de reclamanţi, care au formulat o acţiune în revendicare.
– nu este întemeiată susţinerea apelanţilor în sensul că instanţa a refuzat să judece fondul, adoptând o poziţie contradictorie, câtă vreme excepţia inadmisibilităţii a fost unită cu fondul, instanţa apreciind că pentru soluţionarea acesteia este necesară efectuarea expertizei tehnice.
– obligaţia apelanţilor-reclamanţi de a uza de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este în deplină concordanţă cu garanţiile constituite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât statele au posibilitatea de a stabili cadrul legal în care se poate exercita dreptul de acces la justiţie iar prin conţinutul său legea specială a instituit şi posibilitatea exercitării controlului judecătoresc.
– apelanţii-reclamanţi au interpretat eronat cele reţinute prin decizia pronunţată în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea amintind în decizia amintită jurisprudenţa anterioară prin care s-a stabilit că adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
– dacă s-ar admite că apelanţii-reclamanţi, care nu au înţeles să utilizeze procedura specială au posibilitatea de a obţine ulterior, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, dreptul de a obţine aceleaşi măsuri reparatorii cu cele instituite prin legea specială, ar însemna că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 are caracter facultativ.
Prin încheierea din 18.06.2012, instanţa a calificat calea de atac ca fiind recursul, având în vedere dispoziţiile art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă şi faptul că obiectul principal al acţiunii este revendicarea unei suprafeţe de teren cu o valoare mai mică de 100 000 lei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat la fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. f Cod procedură civilă tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de expropriere. Chiar dacă imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului expropriere nr. 53/1974, în cauză nu sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. f Cod procedură civilă, având în vedere că dispoziţiile acestuia vizează exclusiv domeniul de aplicare a legii speciale în materie de expropriere iar în prezenta cauză instanţa a fot sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 480 Cod civil şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În situaţia de strictă interpretare şi aplicare prevăzută de dispoziţiile art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă excepţiile vor putea fi unite cu fondul numai dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Faptul că judecata s-a finalizat printr-o hotărâre pronunţată pe excepţie deşi în procesul aflat în curs de soluţionare s-a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea topocadastru nu contravine dispoziţiilor ce reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor. În acest sens urmează a avea în vedere că prin încheierea din 23.11.2010 (fila 155 din dosarul judecătoriei) instanţa a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, soluţie care este conformă cu situaţia de excepţie reglementată de art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, fiind întemeiată pe considerente privind administrarea probei cu expertiza tehnică, care era necesară atât pentru rezolvarea excepţiei cât şi pentru fond.
Potrivit art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost investită. Cadrul procesual stabilit de reclamanţi nu cuprinde şi un capăt de cerere distinct, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 8610, pentru care, în considerarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, ar fi trebuit să rezulte modalitatea de soluţionare din dispozitivul sentinţei recurate.
Astfel cum rezultă din cererea de la fila 61 din dosarul judecătoriei, reclamanţii au invocat pe cale de excepţie nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor prezentat de pârâtă. Prin raportare la motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii în revendicare nu pot fi primite criticile privind neanalizarea acestei excepţii de vreme ce, invocând nulitatea absolută a titlului de proprietate prezentat de pârâtă reclamanţii au înţeles ca astfel să-şi susţină argumentele dezvoltate în vederea soluţionării acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, operaţiune care nu a fost efectuată deoarece s-a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Fără a contesta că situaţia de fapt din prezenta cauză se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 recurenţii-reclamanţi au susţinut aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, arătând că această soluţie se impune şi în raport de decizia nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 6 şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, poate permite restricţii admise implicit iar statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. De asemenea instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie analizată în contextul impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa inadmisibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
În speţă este justă concluzia primei instanţe în sensul că nu se poate reţine încălcarea dreptului de acces la justiţie în condiţiile în care legiuitorul a adoptat un act normativ special, prin care s-a perfecţionat sistemul reparator, acesta fiind supus controlului judecătoresc prin norme de procedură speciale iar în privinţa accesului efectiv recurenţii-reclamanţi nu au pretins că ar fi folosit procedura specială prin notificarea unităţii deţinătoare care ar fi lăsat nesoluţionată cererea lor, arătând doar că au ales calea dreptului comun.
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la faptul că nici o persoană nu mai poate să-şi valorifice dreptul de proprietate într-o acţiune formulată în condiţiile dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru un bun în legătură cu care se susţine preluarea abuzivă în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 decât dacă i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O ori dacă poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea susţinută de reclamanţi, care au apreciat că dreptul lor de proprietate există , dovada acestuia fiind contractul de vânzare-cumpărare din 17.08.1963 încheiat în formă autentică şi au solicitat ca acest titlu să fie comparat cu titlul prezentat de pârâtă, emis de Ministerul Industriei şi Resurselor la 18.06.2003 , în temeiul HG 834/1991, HG 19/2001.
Textul art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţie priveşte protecţia oricăror bunuri, atât corporale cât şi incorporale (chiar şi a unor „speranţe legitime” care au valoare economică cu condiţia să fie actuale. Acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o „speranţă legitimă” de redobândire a bunului sau a contravalorii.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României). Sub acelaşi aspect, al conţinutului noţiunii de „bun”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României următoarele: „ ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). Prin urmare, Curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
Având în vedere aceste premise, în lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate motivat de faptul că nu au formulat nici o cerere de înlăturare a efectelor preluării de către stat a imobilului în litigiu, cerere care să nu fi fost soluţionată, nesocotind astfel procedurile speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de protecţia rezultată din aplicarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al CEDO şi implicit de nerespectarea deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Nefondat este şi motivul de recurs privind nerespectarea jurisprudenţei CEDO, în susţinerea căruia s-au invocat hotărârile pronunţate împotriva României în cauza Faimblat şi în cauza Atanasiu. În cele două cauze instanţa de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor şi al modului de aplicare a acestei legislaţii de către autorităţile administrative şi a impus măsuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare dar a arătat că Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să-şi îndeplinească obligaţia juridică prevăzută de art. 46 CEDO.
Prin hotărârile pronunţate în cele două cauze s-au constatat încălcări ale art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 şi s-a impus statului să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor prevăzute de aceste dispoziţii, în senul de a modifica mecanismul actual de restituire, cu privire la care s-au constatat anumite lipsuri şi de a implementa urgent proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă. Situaţia dedusă judecăţii în prezenta cauză nu este configurată de elemente concrete, în raport de care să fie incidentă jurisprudenţa CEDO invocată de recurenţii-reclamanţi, întrucât ceştia nu au urmat calea prevăzută de legea specială ori atât în cauza Faimblat cât şi în cauza Atanasiu, părţile au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii iar încălcarea Convenţiei, astfel cum a fost constată de Curte, se circumscrie punerii în aplicare a legislaţiei speciale.
Faţă de cele ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
