REVENDICARE IMOBILIARĂ. IMOBIL NAŢIONALIZAT.
ACŢIUNE FORMULATĂ ULTERIOR INTRĂRII ÎN
VIGOARE
A LEGII NR.10/2001. EXCEPŢIA INADMISIBILITĂŢII.
Drept civil
Dreptul de proprietate.
Imobil naţionalizat.
Preluare abuzivă.
Revendicare.
Art.480 Cod civil
Art.6 din Legea nr.213/1998
Legea nr.10/2001
Art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului
Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Art.20 din Constituţia României
Dreptul de proprietate al reclamantei este consfinţit printr-
un contract de vânzare-cumpărare transcris la grefă în anul 1949,
iar potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă nu a
administrat nici un fel de alte probe din care să rezulte dacă există
acte de preluare a imobilului de către stat ori care este situaţia
juridică actuală a acestuia, de cine este ocupat în prezent şi în
temeiul cărui titlu, luând act doar de susţinerile reclamantei,
nedovedite până în acest moment.
Prin urmare, în considerarea art.2 alin.2 din Legea
Prin urmare, în considerarea art.2 alin.2 din Legea
nr.10/2001, republicată şi modificată, este evident că reclamanta
nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la
valorificarea dreptului de proprietate şi în temeiul dreptului
comun.
Soluţionarea cauzei pe excepţia inadmisibilităţii de către
prima instanţă a avut drept consecinţă desfiinţarea sentinţei cu
trimiterea cauzei spre rejudecare.
(Decizia civilă nr.182/A din 29 septembrie 2008, pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi
Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş
sub nr.2809/5 octombrie 2007, reclamanta B.V. a chemat în judecată
Municipiul Piteşti, prin primar, solicitând restituirea imobilului – casă de
locuit şi teren – situat în Piteşti, str.A.I. nr.5, judeţul Argeş.
În motivarea acţiunii s-a arătat că autorul reclamantei, M.D. a
dobândit de la G.M., prin actul autentic de vânzare-cumpărare
nr.194/30.03.1949, imobilul situat în Piteşti, str.A.I. nr.5, judeţul Argeş,
imobil ce a fost naţionalizat în mod abuziv prin Decretul nr.92/1950.
Cererea este îndreptată împotriva Municipiului Piteşti,
reprezentat prin primar, autoritate care, se afirmă de către reclamantă,
stăpâneşte în prezent aceste imobile.
La termenul din data de 29 ianuarie 2008 reclamanta şi-a
precizat acţiunea, arătând că nu a formulat până în prezent cerere
întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, prin notificarea deţinătorului
imobilelor în vederea restituirii acestora.
Prin sentinţa nr.88 din 1 aprilie 2008, pronunţată de
Tribunalul Argeş, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de
reclamantă, reţinându-se că, materia preluării abuzive de proprietate de
către stat, în perioada comunistă, legiuitorul a considerat necesar să
prevadă o soluţionare uniformă a restituirilor în natură sau pentru
determinarea măsurilor reparatorii.
Astfel, prin apariţia Legii nr.10/2001 s-a urmărit aplicarea
unei proceduri specifice, în mod uniform pe întreg teritoriul ţării, în
raport cu deţinătorii bunurilor preluate abuziv de către stat, cu
posibilitatea de a se adresa justiţiei în toate situaţiile în care, în urma
sesizării deţinătorului acesta nu răspunde notificării sau răspunsul nu
mulţumeşte pe autorul notificării. Totodată, în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului se reţine că pe de o parte Convenţia nu
impune statelor contractante nici o obligaţie specifică la repararea
nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat
convenţia, iar pe de altă parte, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu
este interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege
condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate
înainte să ratifice convenţia.
În acest context, s-a considerat că se impune ca şi persoanele
îndreptăţite să facă demersurile şi diligenţele necesare pentru respectarea
dispoziţiilor legale.
Procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei
cereri de restituire împotriva deţinătorului, prin intermediul notificării, cu
consecinţa urmării unei proceduri specifice, faţă de care dispoziţiile
art.480 Cod civil are caracter general, prevederile speciale derogând de la
textul de drept comun, care întemeiază cererea de revendicare.
Aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001,
persoanele interesate, care intrau sub incidenţa acestei legi, cum este şi
cazul reclamantei, erau ţinute să se conformeze condiţiilor, termenelor şi
procedurilor reglementate de acest act normativ.
Această concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art.46 din
Legea nr.10/2001, care au stabilit la momentul intrării în vigoare a legii,
raportul dintre acţiunea întemeiată pe dreptul comun, în revendicare, şi
cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001.
Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era în mod
evident posibilă acţiunea în revendicare, fie în temeiul dispoziţiilor
art.480 Cod civil, fie în baza art.6 din Legea nr.213/1998, după intrarea
în vigoare a Legii nr.10/2001, toate persoanele îndreptăţite erau ţinute să
urmeze prevederile acestei legi.
Or, reclamanta nu a apelat la prevederile acestei legi, ci a
formulat cererea de faţă, al cărei obiect intră sub incidenţa Legii speciale
nr.10/2001. Siguranţa şi stabilitatea circuitului civil, ca argumente avute
în vedere la elaborarea acestui act normativ special, nu pot fi afectate prin
nerespectarea dispoziţiilor legilor speciale, elaborate în scopul stabilirii
măsurilor reparatorii, faţă de preluările efectuate de stat în perioada
comunistă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal,
reclamanta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Astfel, Legea nr.10/2001, ca lege specială, reglementează
modalitatea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii
pentru imobilele naţionalizate în mod abuziv. Persoanele îndreptăţite au
avut posibilitatea să obţină pe cale administrativă repararea prejudiciului
suferit prin preluarea de către stat a imobilelor proprietatea lor sau a
autorilor lor. În cazurile în care aceste persoane nu au obţinut satisfacţie
pe cale administrativă, au avut facultatea de a contesta în justiţie măsurile
luate de comisiile de aplicare a Legii nr.10/2001. Expedierea notificărilor
menţionate a trebuit să fie făcută până la un termen prelungit de mai
multe ori prin lege, după a cărui expirare abordarea procedurii
administrative arătate a devenit imposibilă.
În speţe de natura celei prin prezenta cauză, procedeul urmat
de instanţă pentru a rezolva pricina şi consacrat ca atare în practică, se
concretizează în compararea titlurilor invocate de părţi. Nu se poate
susţine că nerecurgerea la dispoziţiile unui act normativ special poate
împiedica o persoană să recurgă la dispoziţiile dreptului comun pentru a-
şi apăra drepturile. Este, de altfel, edificator în acest sens faptul că,
potrivit legii, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Proprietarul
neposesor poate să-şi ceară înapoi imobilul de la posesorul neproprietar
oricând.
În cauză, reclamanta a susţinut şi dovedit că imobilul din
Piteşti, str. A.I. nr.5, judeţul Argeş, a aparţinut autorului său, că a fost
preluat fără titlu de către stat şi că în prezent face parte din fondul locativ
de stat. Acestor elemente de fapt indubitabile nu le poate fi opus de
partea adversă niciun act care să justifice rămânerea în posesia sa a
imobilului şi perpetuarea unui abuz petrecut în anul 1950.
Interpretarea pe care redactorul sentinţei o dă prevederilor
legale incidente în cauză este greşită şi se situează în afara textelor de lege
şi a practicii judiciare univoce în domeniu.
În acelaşi sens, se subliniază că însăşi legea specială, cu
normele sale de aplicare, lasă deschisă calea exercitării acţiunii în
revendicare pentru persoana îndreptăţită.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate şi
având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea a constatat că
apelul este fondat, fiind admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi a
trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Astfel, Tribunalul Argeş a pronunţat o hotărâre nelegală, prin
modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în
revendicare imobiliară promovată de apelantă, ignorând dispoziţiile art.6
din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, în
raport de art.480 Cod civil.
În esenţă, Tribunalul Argeş a reţinut că, în funcţie de situaţia
juridică a imobilului în litigiu şi de data promovării acţiunii, în speţă sunt
aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, care înlocuiesc dispoziţiile
dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare imobiliară.
Principiul specialia generalibus derogant, valorificat de instanţa de
fond, intervine în situaţia în care se pune problema combinării a două
legi succesive, una generală şi alta specială, cadru în care legea specială se
aplică prioritar normei generale.
De aceea, s-a constatat că se impune identificarea raţiunii legii
speciale pentru a desprinde acele soluţii particulare preconizate, care să
determine aplicarea prioritară în raportul cu dreptul comun.
Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, imobilele
preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
se restituie în natură în condiţiile acestei legi.
Deosebit, art.2 alin.2 din aceeaşi lege statuează că persoanele
ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de
proprietar avută la data preluării.
Art.480 Cod civil consacră prerogativele dreptului de
proprietate, posesia, folosinţa şi dispoziţia titularului său, iar potrivit
art.481 Cod civil, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.
Din analiza textelor legale sus menţionate reiese că, practic,
ipotezele celor două legi se suprapun, soluţia normativă preconizată fiind
aceeaşi în ambele reglementări, respectiv restituirea în natură a unor
astfel de imobile.
Diferenţa constă în aceea că legea specială prevede în plus şi
alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în
natură.
În consecinţă, neurmarea procedurilor instituite de Legea
nr.10/2001 nu poate conduce în niciun caz la pierderea dreptului
subiectiv de proprietate consacrat de legislaţia comună şi de art.1 din
Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
S-a reţinut că împrejurarea că reclamanta-apelantă nu ar fi
uzat de dispoziţiile Legii nr.10/2001, nu poate fi de natură a conduce la
pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la
acţiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de
avantajele consacrate de lege (celeritatea procedurii, gama de măsuri
reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001).
Dreptul de proprietate al apelantei-reclamante, moştenitoare
a autoarei sale D.R., decedată la data de 29.09.2006 (f.4, dosar fond),
este consfinţit printr-un contract de vânzare-cumpărare transcris la grefa
Tribunalului Argeş sub nr.194/30 martie 1949 (f.32-36, dosar fond), iar
potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă nu a administrat nici
un fel de alte probe din care să rezulte dacă există acte de preluare a
imobilului de către stat, ori care este situaţia juridică actuală a acestuia, de
cine este ocupat în prezent şi în temeiul cărui titlu, luând act doar de
susţinerile reclamantei, nedovedite până în acest moment.
nr.10/2001, republicată şi modificată, s-a constatat că reclamanta nu şi-a
pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la valorificarea
dreptului de proprietate şi în temeiul dreptului comun.
O soluţie în sens contrar ar pune în discuţie nu numai dreptul
de proprietate garantat de art.1 Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, ci şi dreptul la acces la justiţie, în
sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, potrivit art.20 din Constituţia României, dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Faţă de cele expuse mai sus, constatând că instanţa de fond a
soluţionat cauza în mod greşit pe excepţia inadmisibilităţii, în temeiul
art.297 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de
reclamanta B.V. împotriva sentinţei civile nr.88 din 1 aprilie 2008,
pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.2809/109/2007, pe care a
desfiinţat-o, trimiţând cauza în rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În judecarea fondului, s-a dispus ca instanţa să aibă în vedere şi celelalte
critici exprimate în apel.
