Prin sentinta civila nr. 5732 din 16.06.2009, pronuntata în dosar nr. 12144/55/2008, Judecatoria Arad a admis în parte actiunea formulata de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtii; a constatat nevalabilitatea preluarii de catre pârâtul Statul Român a imobilului înscris în CF si în consecinta a obligat pârâtul sa o despagubeasca pe reclamanta cu o suma egala cu valoarea de circulatie actuala a imobilului; a respins actiunea cu privire le restul capetelor de cerere si fata de ceilalti pârâti; a obligat reclamanta sa plateasca pârâtului suma de 1438 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a se pronunta în acest fel, prima instanta a retinut ca potrivit copiei colii CF, pârâtul este proprietarul tabular al imobilului constând în teren intravilan cu casa Acesta l-a dobândit în anul 1997, de la Statul Român, prin cumparare în baza Legii 112/1995 si respectiv prin împroprietarire. La rândul sau, Statul Român l-a dobândit prin preluare de la reclamanta, în anul 1988 ca urmare a Deciziei nr. 75/1988 a Consiliului popular a Judetului Arad emisa în baza Decretului 223/1974, dat fiind faptul ca reclamanta a plecat în Germania. Reclamanta a dobândit imobilul în proprietate prin cumparare, în baza contractului de vânzare cumparare din 03.09.1965 autentificat de notariatul de stat si, pretinzându-se proprietara imobilului în litigiu si contestând dreptul de proprietate al pârâtului a solicitat ca acesta sa îi fie lasat în deplina proprietate si linistita posesie, astfel ca actiunea formulata a fost, în ceea ce îl priveste pe pârât una în revendicare astfel ca, acesta are capacitate procesuala pasiva. În baza art. 109 Cod procedura civila, instanta a respins exceptia invocata de pârât. Întrucât reclamanta a cerut în subsidiar, în situatia în care nu i se va restitui în proprietate imobilul, despagubirea sa cu valoarea de circulatie a acestuia, instanta a considerat ca Statul Român reprezentat prin Ministerul Finantelor are calitate procesuala pasiva, fata de acest petit având în vedere prevederile art. 12 alin. 2 lit. c) din OUG 4/2009. Pârâtul Municipiul Arad a invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiune al reclamantei, considerând ca pentru a putea revendica imobilul reclamanta trebuie mai întâi sa ceara anularea contractului de vânzare cumparare al pârâtului, ori acest lucru nu se putea face decât în termenul prevazut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001. Acest text de lege nu a fost incident în cauza întrucât articolul antementionat se refera la motive de nulitate proprii ale contractelor de vânzare cumparare încheiate în baza Legii 112/1995, câta vreme reclamanta a considerat ca pârâtul nu detine un titlu de proprietate valabil fata de principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial, întrucât titlul în baza caruia statul a dobândit imobilul e nul.
În ce priveste admisibilitatea actiunii în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta a fost transata prin Decizia nr. 33 din 08.06.2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii. Decretul 223/1974, act în baza caruia a fost preluat imobilul de la reclamanta, a fost un act abuziv de preluare, acest caracter al sau fiind recunoscut în mod expres prin Hotarârea 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aprobare a Legii 10/2001, asadar titlul statului fundamentat pe respectivul act normativ nu este valabil. Fata de aceasta, coroborat cu prevederile art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 care recunoaste dreptul de proprietate persoanelor ale caror imobile au fost preluate abuziv, instanta a considerat ca în prezent reclamanta detine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, „bun” ce nu mai poate fi revendicat în conditiile Legii 10/2001, dar cu privire la care, pentru a nu i se încalca reclamantei dreptul de proprietate asupra acestuia, protejat de Conventie, trebuie recunoscuta acesteia posibilitatea de a-l apara pe calea dreptului comun. Faptul ca reclamanta detine un „bun” în acceptiunea Conventiei a reiesit si din speranta sa de a-si vedea reîntors imobilul în patrimoniu, speranta întretinuta de practica majoritara a Curtii de Apel Timisoara care în mod constant a casat hotarârile instantelor de fond prin care au fost respinse actiunile în revendicare formulate dupa aparitia Legii 10/2001. Înalta Curte în considerentele deciziei antementionate care explica dispozitivul, având aceeasi forta obligatorie. a statuat ca „literatura juridica a admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o actiune reala, iar acest caracter se conserva atât timp cât exista si posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Daca lucrul a disparut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui tert care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit într-o pretentie de despagubiri”. Statul Român, care a preluat în mod abuziv imobilul reclamantei, nu mai poate fi obligat sa i-l restituie acesteia în natura întrucât l-a vândut pârâtului. La rândul sau, pârâtul l-a dobândit în proprietate imobilul cu buna credinta, în conditiile legislatiei în vigoare la momentul cumpararii, buna credinta prezumata de lege si necontestata de reclamanta. Având în vedere ca recursul în interesul legii conditioneaza restituirea în natura a imobilului de neîncalcarea altui drept de proprietate, în cazul în speta al pârâtului, instanta a considerat ca reclamanta poate primi doar despagubiri pentru imobilul care i s-a preluat în mod abuziv. Pentru aceste considerente si în baza dispozitiilor legale antementionate, instanta a admis în parte actiunea formulata si constatând nevalabilitatea preluarii de catre Statul Român a imobilului înscris în CF 823 Sânicolaul Mic sub nr. top. 612-613/a, l-a obligat sa îi plateasca reclamantei despagubiri constând într-o suma egala cu valoarea de circulatie actuala a imobilului, respingând restul capetelor de cerere ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel pârâtii considerând doar ca sentinta atacata este netemeinica si nelegala.
În motivare, a sustinut ca solutia primei instante este lipsita de temei legal si a fost data cu încalcarea dispozitiilor art. 287, art. 292, art. 295 si art. 296 Cod procedura civila. Reiterând exceptia de tardivitate a depunerii precizarii de actiune si solicitând admiterea acesteia, recurentul a aratat ca instanta de fond a omis sa se pronunte asupra exceptiei de tardivitate a precizarii de actiune. Un alt motiv al cererii de recurs îl constituie, în opinia recurentului, faptul ca prima instanta a acordat ceea ce nu s-a cerut, fara a respecta limitele învestirii si retinând ca pârâtul trebuie sa o despagubeasca pe reclamanta, însa fara a cuantifica aceste despagubiri. Recurenta a mai invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiune, considerând ca reclamanta nu a respectat prevederile legale, înregistrând actiunea cu depasirea termenului în care aceasta putea fi exercitata si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
La finalul motivelor, a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii pe dreptul comun, a apreciat ca imobilul face parte din bunurile la care se refera Legea nr. 10/2001 si a considerat ca actiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, a imobilelor preluate abuziv, prin prisma faptului ca are o reglementare speciala, este inadmisibila.
Analizând sentinta atacata din prisma criticilor aduse prin motivele de apel si a limitelor impuse de dispozitiile art. 295, 296 Cod, procedura civila, tribunalul constata ca apelul declarat de pârâta este fondat.
Prima instanta în mod gresit a dispus despagubirea reclamantei cu o suma egala cu valoarea de circulatie actuala a imobilului, deoarece actiunea în revendicare este o actiune reala, actiune care este legat în mod direct de bunul a carei proprietate se reclama si îl urmareste în mâinile oricarei persoane s-ar afla, iar în cazul în care bunul respectiv nu mai poate fi readus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicarii se transforma într-un drept de despagubiri si astfel actiunea devine personala bazata pe un drept de creanta.
Drept de creanta pentru care potrivit art. 3 alin 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescriptie este de trei ani, termen care în prezenta cauza a fost depasit, potrivit art. 8 din acelasi act normativ, cu atât mai mult cu cât pârâtul Mihali Dumitru a intabulat proprietatea în cartea funciara în anul 2004, data de la care dreptul tabular devine opozabil reclamantei si tertilor.
În solutia pe fond tribunalul apreciaza ca prima problema, este a ceea a existentei unei optiuni a persoanelor îndreptatite între aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinta, Legea nr.10/2001, si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil.
Câta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie
1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce
conditii aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptatite, nu se
poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea
aplica în concurs cu acesta, de unde rezulta ca modul de preluare a imobilului nu are nici-o importanta.
Legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,
cât si la cele preluate fara titlu valabil, precum si la relatia dintre persoanele îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditori, carora le permite
sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29),
asa încât argumentul în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ce
priveste câmpul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, dispozitiile din art.
6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii
proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi
speciale de reparatie”, or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza toate masurile
reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, oferind, astfel o
gama mai larga de masuri reparatorii fata de actiunea în revendicare.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie, atât o procedura prealabila,
dar si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor
juridice nascute în legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
Daca persoana îndreptatita a formulat notificarea, în temeiul
prevazut de lege, care a fost respinsa prin dispozitia (decizia) unitatii
detinatoare si a atacat-o cu „contestatie”, iar, apoi, cu apel si recurs, în final fiind respinsa ca nefondata sau tardiva, o noua actiune, în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, este inadmisibila, întrucât, pe de o parte, dreptul la actiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) si nu mai poate fi valorificat pe nici o alta cale, iar pe ce alta parte, este exclusa, de natura speciala a proceduri Legii nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea speciala si legea generala a
fost rezolvata în aceiasi mod de Înalta Curte, atunci când a decis, în interesul
legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauze de utilitate publica nu se aplica în cazul actiunilor având ca obiect imobile
expropriate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, LIII din 4 iunie 2007.
Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic posibilitatea
recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonându-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.
În acord cu solutiile adoptate de Curtea Constitutionala a României
privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 si buna credinta a
cumparatorului chirias, se constata ca aceasta lege, în limitele date de dispozitiile art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedarii, în natura sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum si
cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut, în termenele legale, sa utilizeze aceasta procedura au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
Cu atât mai mult, deci, nu pot fi exercitate nici actiuni în revendicare introduse dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din aceasta lege speciala solutie conforma cu regulile non bis in idem, electa una via, precum si cu principiul securitatii juridice consacrat în jurisprudenta CEDO( Brumarescu- 1997, s.a). Legea nr. 10/2001 suprima, asadar actiunea dreptului comun, dar nu si accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege noua, perfectioneaza sistemul reparator si procedural, instituie controlul judecatoresc al reparatiilor, prin accesul deplin si liber la trei grade de jurisdictie în conditiile art. 21 al. 1 si 3 din Constitutie si ale art. 6 al. 1 din CEDO.
Potrivit Legii nr. 10/2001 se confera plenitudine de jurisdictie în materie, cu obligatia examinarii fondului cauzei, în prima instanta de catre tribunal, în apel, pe calea devolutiva, de catre curtea de apel si în recurs, în limitele motivelor prevazute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedura civila, de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia civila si de proprietate intelectuala.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevazuta de
Legea nr. 10/2001 sau care nu au declansat în termenul legal o atare procedura
sau care, desi au urmat-o, nu au obtinut restituirea în natura a imobilului, nu au
deschisa calea actiunii în revendicare, întemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
Existenta unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate
poate fi valorificat, precum si stabilirea unor termene în acest scop nu constituie
prin ele însele o încalcare a art. 21 al. 2 din Constitutie si a art. 6 al. 1 din
Conventia Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât asemenea restrictii sunt rezonabile si determinate de necesitatea clarificarii, în termen scurt, a unor situatii litigioase si asigurarii, pe aceasta cale a securitatii juridice a circuitului civil.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu
consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca
articolul 6 din Conventie, în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva si asigura plenitudinea de jurisdictie.
Masurile sanctionatorii prevazute de Legea nr. 10/2001
constând în pierderea dreptului de proprietate de catre persoanele îndreptatite, care nu au respectat termenele prevazute de aceasta lege pentru formularea cererii de restituire ,ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerintele prevazute de art. 1 din primul Protocol; precum si cu practica în materie a CEDO.
Fata de aceste considerente retinute, urmeaza ca tribunalul sa admita apelurile declarate de apelantii-pârâti, împotriva Sentintei civile nr. 5732 din 16.06.2009, pronuntata de Judecatoria Arad, în contradictoriu cu intimata-reclamanta si intimatul-pârât si în consecinta va schimba în tot sentinta atacata în sensul ca va respinge actiunea civila exercitata de reclamanta cu obiect revendicare imobil.
Nefiind incidente disp.art. 274 Cod procedura civila, nu se vor acorda cheltuieli de judecata.
