În conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr. 118/2010, cuantumul brut al salariilor stabilite în baza Legii cadru nr. 330/2009, se diminueaza cu 25% în perioada 01 iulie – 31 septembrie 2010, statul având o larga marjî de apreciere asupra politicilor salariale.
Prin actiunea înregistrata sub nr.2232/87/2011 reclamantii au chemat în judecata pe pârâtii Consiliul Local al comunei Beciu , Primaria comunei Beciu si Comuna Beciu prin Primar, solicitând instantei ca prin sentinta ce se va pronunta, acestia sa fie obligati, în principal, la plata diferentei între salariul platit efectiv si cel stabilit prin contractul individual de munca pentru perioada 1.07.2010 pâna în prezent, cu actualizare la data platii, iar în subsidiar, obligarea pârâtilor la plata unei despagubiri egala în cuantum cu diferenta dintre drepturile salariale nediminuate cu procentul de 25 % si drepturile salariale efectiv încasate, pentru nerespectarea de catre angajator a obligatiei de informare prevazuta de art.19 Codul muncii.
În motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca prin dispozitiile nr.107, 108, 109, 110, 112, 113 si 114 emise de Primarul comunei Beciu în temeiul Legii nr.118/2010, li s-a redus salariul de încadrare cu un procent de 25 % desi nu exista acordul lor pentru aceasta diminuare, precum si faptul ca prin adoptarea Legii nr.118/2010, statul a savârsit o ingerinta în drepturile lor, ceea ce încalca prevederile art.1 alin.1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
În acest sens, reclamantii au aratat ca, salariul reprezinta un bun în sensul Conventiei, iar ingerinta autoritatilor publice, în sensul privarii de bun este materializata în lipsirea lor de dreptul de a mai primi diferentele salariale , ceea ce constituie o atingere excesiva a dreptului lor, incompatibila cu dreptul garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
De asemenea, au sustinut reclamantii ca, dispozitiile de diminuare a drepturilor salariale încalca prevederile art.41 alin.3 lit.e din Codul muncii, cât si prevederile art.17 alin.1, întrucât contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor, iar anterior modificarii, angajatorul are obligatia de a informa salariatul cu privire la clauzele pe care intentioneaza sa le modifice, ceea ce în cauza nu s-a întâmplat.
Întrucât considera ca obligatia de informare subzista, întrucât prin Legea nr.330/2009 nu s-a dispus suspendarea, ori abrogarea prevederilor art.41, 17 si 19 din Codul muncii, reclamantii au solicitat admiterea actiunii.
În drept, actiunea a fost întemeiata pe dispozitiile art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, iar în dovedirea actiunii, reclamantii au depus la dosarul cauzei înscrisuri (filele 20 – 63).
Pârâtii, desi legal citati, nu au formulat întâmpinare si nici nu s-au prezentat în instanta spre a-si face apararea, ori pentru a opune eventuale exceptii.
Reclamantii au fost salarizati în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice.
Masura reducerii temporare, pe perioada 03.07.2010 – 31.12.2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusa prin art. 1 alin. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform caruia “cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale OUG nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%”.
Prin cererea de chemare în judecata se invoca, pe de o parte, conflictul cu unele norme constitutionale a masurii de restrângere a exercitiului dreptului la salariu, vazut ca un corolar al dreptului la munca prevazut de art. 41 din Constitutie, iar pe de alta parte, se invoca neconcordanta între anumite acte internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne, solicitându-se sa se dea prioritate, în temeiul art.20 alin.2 din Constitutie, reglementarilor internationale mai favorabile. Sunt mentionate, în principal, art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si Libertatilor Fundamentale împreuna cu jurisprudenta Curtii E.D.O., precum si art.17 din Declaratia Universala a Dreptului Omului.
De asemenea, se invoca încalcarea contractului individual de munca si a dispozitiilor art. 41 si art. 154 din Codul muncii.
Cât priveste încalcarea unor prevederi constitutionale, Tribunalul constata ca stabilirea neconcordantei între dispozitiile unei legi si Constitutia tarii intra în atributiile exclusive ale Curtii Constitutionale. Singura cale pentru constatarea neconstitutionalitatii masurii de reducere a salariilor, dispusa prin lege, ar fi invocarea exceptiei de neconstitutionalitate, a carei solutionare intra în atributiile Curtii Constitutionale, iar nu a instantelor de drept comun.
Prin urmare, critica sumara din cererea introductiva privind încalcarea unor norme constitutionale se dovedeste nefondata pentru ca, pe de o parte, prin Decizia nr.872/25.06.2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constitutionala a decis ca art.1 – 8 si art.10 – 17 din Lege sunt constitutionale, iar pe de alta parte, reclamanta nu a invocat o exceptie de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr.118/2010.
Prin Decizia nr.872/2010 anterior citata, Curtea Constitutionala a retinut, în ceea ce priveste diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constitutie, ca dreptul la munca este un drept complex care include si dreptul la salariu iar diminuarea acestuia din urma se constituie într-o veritabila restrângere a exercitiului dreptului la munca, însa aceasta restrângere dispusa prin Legea nr.118/2010 se încadreaza în conditiile strict si limitativ prevazute de art. 53 din Constitutie, si anume: masura este prevazuta prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare si este determinata de imperativul apararii securitatii nationale – prin prisma aspectelor economice, financiare si sociale care ar putea afecta însasi fiinta statului, datorita amplorii si gravitatii situatiei de criza economica, masura nu aduce atingere substantei dreptului, având, de altfel, caracter temporar si se aplica nediscriminatoriu.
Conform art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si Libertatilor Fundamentale “Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
Art.1 din Protocolul nr.1 garanteaza, în substanta, dreptul de proprietate, continând trei norme distincte. Prima, exprimata în prima fraza a primului alineat al art.1, stabileste principiul de drept al respectarii bunurilor. A doua, cuprinsa în cea de a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate, pe care o subordoneaza anumitor conditii, iar cea de a treia, consemnata în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaste statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general. A doua si a treia norma constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima norma.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol aditional la C.E.D.O., în lumina jurisprudentei Curtii E.D.O., se constata ca salariul, în principiu, este o valoare patrimoniala care intra în câmpul de aplicare al art.1 din Protocolul nr.1.
Diminuarea pentru o perioada determinata, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusa dreptului de proprietate, care însa nu corespunde nici unei exproprieri (privari de proprietate) si nici unei masuri de reglementare a folosintei bunurilor, fiind analizata de Curtea E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectarii bunurilor. În acest context, Curtea E.D.O. urmareste numai daca justul echilibru între exigentele relative la interesul general si imperativele legate de protectia drepturilor fundamentale ale individului a fost mentinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalti c. Spaniei, Hotarârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratata ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despagubirii ar conduce la încalcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemanatoare, Curtea E.D.O. a urmarit sa stabileasca daca dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o maniera care antreneaza o atingere adusa însasi substantei dreptului si a analizat respectarea principiului proportionalitatii, adica a justului echilibru care trebuie pastrat între interesul general ai colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotarârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Pe de alta parte, Curtea E.D.O. face o distinctie esentiala între dreptul de a continua sa primesti în viitor un salariu într-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câstigat pentru o perioada în care munca a fost prestata (a se vedea cauza Leias c. Croatiei, Hotarârea din 20.05.2010, paragraf nr.58). Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 numai daca are o baza suficienta în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr.94), ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de fata trebuie avut în vedere ca legalitatea masurii nu este pusa în discutie, asa cum nu este în discutie o pierdere totala a dreptului, ci numai o restrângere temporara a exercitiului acestuia, aplicata nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmarit rezolvarea dificultatilor financiare ale Statului, calea urmata fiind considerata legitima de catre Curtea Constitutionala. Curtea E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, ca Statelor le este recunoscuta, din perspectiva Conventiei, o larga marja de apreciere asupra politicilor salariate privitoare ia angajatii platiti din bugetul de stat, precum si in materie de legislatie sociala (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotarârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotarârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
In concluzie, Tribunalul apreciaza ca masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra în marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza justul echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa încât nu se poate retine o încalcare a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.
Cât priveste dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului: art. 17 – orice persoana are dreptul la proprietate si nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, nu s-au adus argumente în sensul ca drepturile fundamentale pe care le garanteaza, similare celor reglementate prin art. 44 din Constitutie, ar avea un continut mai favorabil decât reglementarea interna sau ar împiedica restrângerea adusa dreptului la salariu, in conditiile art. 53 din Constitutie.
Pentru toate aceste argumente, Tribunalul va respinge, ca nefondata, actiunea formulata de reclamanti împotriva pârâtilor Consiliul Local al comunei Beciu , Primaria comunei Beciu si Comuna Beciu prin Primar.
