În cauză s-au constatat ca fiind relevante susţinerile din întâmpinarea pârâtului Ministerului Justiţiei, care a subliniat că legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordinul ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei
Prevederile OG nr. 137/2000, nu sunt incidente în cauză.
Prin acţiunea adresată Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi înregistrată la data de 1.10.2008, reclamanţii R.C. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii M.J., T., Curtea de Apel Suceava şi M.F., au solicitat obligarea pârâţilor la plata către fiecare reclamant a echivalentului stimulentelor primite în perioada 2006-2008 de funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul M.J. (asimilat personalului auxiliar), cu titlu de despăgubiri; a sumei actualizată la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale la sumele solicitate potrivit OG nr. 9/2000, de la data naşterii dreptului la acţiune până la plata efectivă, conform art. 1084-1086 Cod civil.
Au solicitat să fie obligat M.E.F.P. să vireze sumele necesare efectuării plăţii către M. J.; să fie obligat M.J. la virarea către Curtea de Apel Suceava. a sumelor necesare efectuării plăţii; să fie obligată Curtea de Apel Suceava la virarea către T. a sumelor necesare efectuării plăţii către reclamanţi; să fie obligată Curtea de Apel Suceava. să efectueze pentru fiecare reclamant cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă; să fie obligaţi pârâţii la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că astfel cum reiese din adresa nr. 42140, 42717/30.04.2008 emisă de M.J., ca urmare a solicitării unor informaţii de interes public de A.F. judecătorilor din Oltenia, în perioada 2006-2008, personalului din cadrul M.J. i-au fost acordate în repetate rânduri stimulente, din fondul constituit potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 147/1997.
În acest sens, au fost emise următoarele ordine: Ianuarie 2006- OMJ nr. 419; mai 2006 – OMJ nr. 1209; august 2006 – OMJ nr. 1853; octombrie 2006 – OMJ nr. 2360; decembrie 2006 – OMJ nr. 2800, 2801, 2832; martie 2007 – OMJ nr. 800; aprilie 2007 – OMJ nr. 779, 933; mai 2007 – OMJ nr. 2100, 2101, 2102, 2104, 2143; iunie 2007 – OMJ nr. 1349, 1381, 1476, 1478, 1381, 1477, 1636, 1678, 1679, 1675; iulie 2007 – OMJ nr. 1817, 1857, 1872, 1897, 1778; august 2007 – OMJ nr. 2100, 2101, 2102, 2103, 2104, 2143; septembrie 2007 – OMJ nr. 2259, 2260, 2278, 2307, 2390, 2391, 2393, 2389, 2325; octombrie 2007 – OMJ nr. 2762, 2763, 2358, 2619, 2620, 2621, 2622, 2623, 2624, 2626, 2535, 2536, 2537, 2489; noiembrie 2007 – OMJ nr. 2967, 2968, 2969, 2970, 2972, 2972, 2973, 2974, 2975, 2976, 2966; decembrie 2007 – OMJ nr. 3196, 3197, 3198, 3199, 3200, 3421, 3449, 3515, 3525; ianuarie 2008 – OMJ nr. 3556, 72, 77, 111, 112, 132; februarie 2008 – OMJ nr. 133, 317, 318, 453, 473,474, 476, 591; martie 2008 – OMJ nr. 519; aprilie 2008 – OMJ nr. 791, 1125, 1127.
Potrivit Normelor interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 146/1997privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei, aprobate prin OMJ nr. 1008/C din 19 mai 2006, fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiţiei, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, se constituie din diferenţa de 75% din recuperarea sumelor din cheltuieli judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerul Public pentru desfăşurarea proceselor penale, precum şi din amenzile judiciare.
Sumele constituite în acest fel se utilizează pentru stimularea judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, personalului economic, tehnic, administrativ şi de serviciu din cadrul instanţelor judecătoreşti, a personalului M.J., al I.N.C., al I. N.E.C., precum şi a personalului din Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu.
Repartizarea sumelor pentru instanţele judecătoreşti şi instituţiile subordonate Ministerului Justiţiei, destinate stimulării personalului, se face de către ordonatorul principal de credite.
Repartizarea sumelor destinate stimulării personalului în cadrul instanţelor judecătoreşti se face pe ordonatori secundari şi terţiari de credite, prin ordin al ministrului justiţiei, ţinându-se seama, în principal, de gradul de colectare a acestor sume la nivelul ordonatorilor secundari şi terţiari de credite.
Reclamanţii au mai arătat că deşi potrivit prevederilor Normelor interne atât magistraţii, cât şi personalul asimilat magistraţilor au drepturi egale în ce priveşte repartizarea de stimulente, tratamentul cu privire la acordarea acestora nu a fost egal.
Astfel personalul auxiliar de specialitate din instanţe nu a beneficiat şi nu beneficiază de asemenea sume considerabile, în raport cu munca efectivă şi responsabilitatea acesteia. Sumele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele acordate personalului din Ministerul Justiţiei prin aceste ordine.
Au mai susţinut că eventualele susţineri ale pârâtului Ministerul Justiţiei, în sensul că nu există un drept al personalului din sistemul justiţiei şi inclusiv a reclamanţilor la acordarea de stimulente, ci doar o posibilitate recunoscută de lege ordonatorilor de credite de a acorda primii sau stimulente, nu pot fi luate în considerare, întrucât deşi este vorba doar de un drept eventual sau o vocaţie a magistraţilor de a fi premiaţi sau stimulaţi, această „posibilitate” a ordonatorilor de credite de a premia doar anumite categorii de personal nu trebuie interpretată ca fiind un drept discreţionar al ordonatorului de credite, nesusceptibil de abuz, ci dimpotrivă, în măsura în care ordonatorul de credite hotărăşte acordarea acestor premii şi stimulente este obligat să respecte principiul nediscriminării în cadrul relaţiilor de muncă, consacrat de art. 5 din Codul muncii, care interzice faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate „în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. 2” (art. 5 alin. 4 din Codul muncii), dar care produc efectele unei discriminări directe.
Că, de altfel, este evident, în cazul dat, că, în realitate, M. J. nu dovedeşte criteriile avute în vedere la acordarea stimulentelor în discuţie exclusiv asimilaţilor magistraţilor, salariaţi întocmai ca şi cei din urmă, dar stimulaţi discriminatoriu cu sume importante, acesta excluzând de la acordarea stimulentelor întreaga categorie a magistraţilor şi a personalului auxiliar şi aceasta indiferent de calificativele anuale obţinute de aceştia, rezultatele meritorii, obţinute de-a lungul activităţii, complexitatea sarcinilor de serviciu şi modul de îndeplinire a acestora, calitatea activităţii desfăşurate de magistraţi şi personalul auxiliar.
Pârâtul M. J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.
Pârâtul susţine că, pentru ca o faptă să poată fi calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
– existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile);
– existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, republicată;
Totodată, tratamentul diferenţiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.
De asemenea, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii politice.
Aşadar, nu orice diferenţă de tratament semnifică discriminare ; pentru a putea fi reţinut tratamentul diferenţiat, injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, ea să nu-şi găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Or, în această speţă rezultă în mod evident că nu poate fi vorba de discriminare: reclamanţii sunt personal auxiliar şi conex iar categoriile faţă de care se consideră discriminaţi sunt funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul M.J..
Făcând abstracţie de faptul că ordinele enumerate de reclamanţi în susţinerea acţiunii se referă la toate categoriile de personal din cadrul M.J., ordinele emise de ministrul justiţiei prin care s-au acordat stimulente personalului din aparatul propriu nu pot reprezenta probe utile şi concludente pentru dovedirea stării de discriminare, dar nici nu pot determina o sumă exactă pe care ar putea să o pretindă reclamanţii, acestea variind de la o persoană la alta.
Aceasta deoarece legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordin al ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei. Legea nr. 146/1997 prevede la art. 25 alin. 2 numai modalitatea de constituire a fondului cu destinaţie specială pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei fără să instituie reguli privind eventualele categorii de beneficiari ai stimulentelor, care urmau a fi stabilite în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.
Având în vedere dreptul invocat de reclamanţi, starea de discriminare nu există nici faţă de alte categorii profesionale ale acestor stimulente, căci ar putea exista discriminarea doar în cazul recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Pârâtul M.E.F., prin mandatara sa, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 317/2005 privind legea bugetului de stat pe anul 2006 şi ale art. 5 alin.1 din Legea nr. 486/2006 – legea bugetului de stat pentru anul 2007.
În esenţă, acest pârât a susţinut că nu are calitate de ordonator principal de credite, lui nerevenindu-i potrivit legii decât obligaţia de aprobare a statelor astfel întocmite de ordonatorii de credite, care în cauză sunt M.J. şi, respectiv, T.
Examinând în conformitate cu prevederile art.137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, mai întâi excepţia invocată de pârâtul M.E.F., instanţa o constată neîntemeiată.
Astfel, este de observat că M.E.F. este cel care ordonează activităţile legate de sistemul bugetar; că, potrivit art. 16 lit. a, 18 pct. 2 lit. b, 19 şi 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, acest ordonator de credite asigură utilizarea fondurilor destinate finanţării altui ordonator de credite.
De asemenea, potrivit art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.
Faţă de cele de mai sus, se va respinge, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Cu referire la fondul cererii, instanţa a constatat neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.
Astfel, strict legat de fondul cauzei şi lăsând deoparte orice alt considerent din cele relevate de reclamanţi prin acţiune, în întâmpinare pârâtul M. J. în mod judicios a subliniat că legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordinul ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei.
Nu sunt incidente în cauză prevederile OG nr. 137/2000.
Este de observat că în prezenta cauză, reclamanţii au invocat o vocaţie, dar nu un drept prevăzut şi garantat de lege.
Este de subliniat şi faptul că, prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3.07.2008, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţa are competenţă să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
