O astfel de acţiune a fost apreciată ca admisibilă, instanţa apreciind că acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecţie socială a muncii, garantată prin Constituţie, justificată de necesitatea realizării unei corelaţii între salariul real şi salariul nominal, pentru a se atenua efectele inflaţioniste înregistrate în economie, acestea fiind stabilite pentru toate categoriile de salariaţi. Conform art. 155 din Codul muncii, care constituie dreptul comun în materie, noţiunea de salariu cuprinde nu numai salariul de bază ci şi indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Or, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, acest cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogării.
Prin acţiunea adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr. 98/86 din 28.12.2008, reclamanţii M.O., B.G. ş.a., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007, în raport de luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizate în raport de rata inflaţiei începând cu data de 1 februarie 2007 şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Motivând acţiunea, reclamanţii au arătat că prin O.G. 10/2007, O.G. 16/2007 şi O.G. 27/2007, Guvernul României a dispus majorarea salariului începând cu data de 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului, cu excepţia magistraţilor, judecătorilor de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii şi a procurorilor de pe lângă instanţele aferente.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 16 şi 20 din Constituţia României, decizia 447 din 15.09.2005 a Curţii Constituţionale, art. 1 şi următoarele din O.G. 137/2000, art. 5 din Codul muncii, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, O.G. 10, 16, 27/2007 şi Legea 232/2002.
Pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că salarizarea diferenţiată a diferitelor categorii profesionale este o opţiune a legiuitorului şi nu poate constitui un motiv de a se reţine un tratament discriminatoriu, susţinând că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. 137/2000.
S-a mai arătat că magistraţii au fost singurele categorii profesionale care au beneficiat de creşteri salariale substanţiale în anul 2006 şi 2007 şi aceasta a fost raţiunea pentru care nu s-au mai acordat alte majorări salariale în cursul anului 2007, iar între situaţia magistraţilor şi a celorlalte categorii din sectorul bugetar nu se poate vorbi de o „analogie”.
Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 16-20 din O.G. 137/2000, are ca atribuţii să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate şi sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G. 137/2000, având competenţa materială de a se pronunţa cu privire la săvârşirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă şi în orice domeniu de activitate.
Tribunalul Suceava, prin sentinţa civilă nr. 259 din 4 februarie 2008, a dispus următoarele:
– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;
– a admis acţiunea având ca obiect „drepturi băneşti” privind pe reclamanţii: M.O., B.G. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti, Tribunalul Suceava, pentru opozabilitate Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, în parte;
– a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale cumulate din perioada ianuarie –
octombrie 2007, în cuantumul total de 18% pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, reactualizate cu rata de inflaţie, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii lor efective;
– a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Recursul, formulat împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 879 din 17.06.2008 a Curţii de Apel Suceava, cu consecinţa casării hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că, deşi reclamanţii, prin acţiunea introductivă de instanţă, au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate din majorările salariale de 5% începând cu 1.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1.04.2007 în raport de luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizată în raport cu rata inflaţiei începând cu data de 1.02.2007 şi până la data plăţii, prin dispozitivul sentinţei recurate pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor diferenţele salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale cumulate din perioada ianuarie – octombrie 2007, în cuantum total de 18%, pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, reactualizate cu rata inflaţiei, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii lor efective.
Or, o asemenea modalitate de soluţionare a cauzei, pe de o parte, are semnificaţia unei îndepărtări de la obiectul acţiunii dedusă judecăţii, iar, pe de altă parte, este de natură să producă reale dificultăţi în executarea eventuală a sentinţei, ştiut fiind că obligaţiile pe care debitorii le au faţă de creditori trebuiesc clar şi precis determinate.
Tribunalul Suceava, prin sentinţa nr. 1357 din 25.08.2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă, invocând dispoziţiile art. II alin. 2 din O.U.G. nr. 75/2008.
Astfel învestită, curtea, analizând excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, constată că aceasta este întemeiată.
Din analiza acţiunii rezultă că reclamanţii au înţeles să cheme în judecată, ca pârâţi, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava, cu citarea în cauză şi a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 16-20 din această reglementare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este instituţia abilitată de lege să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de discriminare să constate şi să sancţioneze contravenţia conform dispoziţiilor prevăzute în O.G. nr. 137/2000, iar în situaţia formulării unei acţiuni în justiţie pentru plata unor despăgubiri sau a restabilirii situaţiei anterioare, judecarea litigiului se va face cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert în domeniul discriminării, conform dispoziţiilor art. 27 alin. 3 din reglementarea enunţată, aprobată prin Legea nr. 48/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de lipsa calităţii de pârât a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în raport de prevederile art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, respectând şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, va fi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unitate faţă de care acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, se constată că, potrivit definiţiei discriminării, astfel cum este enunţată prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate (…) precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ, „Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoane aflate în situaţii comparabile”.
O.G. nr. 10/2007, prin art. 1, a prevăzut majorarea în 3 etape a salariilor de bază, printre alte categorii şi personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, potrivit anexelor II şi III din Legea 154/1998 (preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror general, prim-adjunct al procurorului general, adjunct al procurorului general şi preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale), după cum urmează: cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 faţă de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de nivelul din luna martie 2007; cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.
De la aplicarea acestor prevederi au fost excluşi aşadar ceilalţi magistraţi.
Că între magistraţii care au beneficiat anterior de majorările salariale şi judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţile de apel există o situaţie comparabilă rezultă fără putinţă de tăgadă, din dispoziţiile Legii 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale Legii 304/2004 privind organizarea judiciară, ale Legii nr. 50/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea 304/2004, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale specializate, instanţe militare, judecătorii.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea 303/2004, „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Acordarea diferenţiată a acestor majorări salariale nu îşi are explicaţia nici în atribuţiile diferite ale magistraţilor şi aceasta cu atât mai mult cu cât ele au avut în vedere deprecierea monedei naţionale şi scăderea nivelului de trai datorită inflaţiei şi nicidecum atribuţiile specifice fiecărei funcţii în parte.
Nu pot fi primite apărările pârâtului Ministerul Justiţiei, în sensul că eventualele „discriminări” cauzate de legiuitor nu ar face obiectul O.G. nr. 137/2000, câtă vreme, în speţă, prin acordarea diferenţiată a majorărilor salariale prevăzute de O.G. 10/2007 se încalcă prevederile art. 5 alin. 1, 3 şi 6 din Codul muncii, aceste reglementări fiind în concordanţă şi cu prevederile art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
În cauză au fost invocate ca temei legal şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Acest text se raportează la toate drepturile stabilite prin Convenţie, iar în cauză dreptul încălcat este cel rezultând din art. 1 din Protocolul nr. 1, jurisprudenţa CEDO stabilind în ceea ce priveşte noţiunea de bun, că dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport juridic de muncă reprezintă un drept patrimonial, în sensul art. 1 din protocolul enunţat.
Totodată, prin art. 1 privind interzicerea generală a discriminării astfel cum a fost reglementat prin Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – protocol ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în M.O. 375/2006, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, bazată în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”, textul alin. 2 al art. 1 stabilind în mod expres că „nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1”.
Deşi se invocă declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, în cauză se constată că sunt aplicabile dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Codul muncii, dar şi dispoziţiile cuprinse în reglementările internaţionale la care România este parte, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform căruia „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.
Vor fi respinse, ca nefondate şi susţinerile pârâtului Ministerul Justiţiei că prin O.U.G. nr. 27/2006 s-au acordat magistraţilor drepturi salariale substanţiale prin acordarea sporului de vechime sau a primei de vacanţă, fiind depăşită astfel rata inflaţiei, întrucât, aşa cum rezultă din expunerea de motive la această reglementare prin adoptarea acestui act normativ s-a urmărit eliminarea discriminărilor în domeniul salarizării magistraţilor, situaţie recunoscută şi prin H.G. nr. 232/2005 pentru aprobarea strategiei de reformă în domeniul justiţiei, însăşi pârâtul Ministerul Justiţiei recunoscând existenţa discriminării înregistrată în ce priveşte salarizarea în perioada 2002 – 2006.
În acest sens şi prin deciziile pronunţate prin soluţionarea unor recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în compunerea Secţiilor Unite, a stabilit existenţa unei discriminări directe, potrivit prev. art. 2 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000, în domeniul salarizării, magistraţilor, discriminare constatată şi prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2007 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Astfel, prin decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 327/2007, instanţa supremă a reţinut că „ Fiind sesizat cu examinarea acestui caz inadmisibil de diferenţiere a indemnizaţiilor stabilite pentru magistraţi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, a constatat existenţa unei discriminări directe prin aplicarea prevederilor textelor de lege menţionate şi a propus Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ de modificare a acestor prevederi, în vederea eliminării diferenţei de tratament salarial, care a creat o inegalitate evidentă între cele două categorii de magistraţi cu pregătire şi responsabilităţi identice.
Ca urmare a demersului legislativ, iniţiat pe baza constatării acestei discriminări, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurilor şi altor categorii de magistraţi şi de personal din sistemul justiţiei, pentru eliminarea inegalităţii ce s-a creat, fiind reglementate unitar salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi ale personalului asimilat acestora.
Până la adoptarea şi intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, însă, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea la care s-a făcut referire a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizaţiilor acordate magistraţilor, în contradicţie cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cu cel al egalităţii de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut în art. 2 din pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Prin Legea nr. 50/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare s-a stabilit că indemnizaţiile pentru magistraţi şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică, alese şi numite din cadrul autorităţilor legislative şi executive, valoare care corectată periodic în raport de evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de lege se aplică de drept personalului menţionat.
Ulterior, prin art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor s-a stabilit în mod expres că drepturile acestei categorii de personal nu pot fi diminuate.
Ori, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, dispoziţii regăsite şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, acestea stabilind că drepturile persoanelor încadrate în muncă fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Totodată, fiind un drept câştigat, derivat dintr-un raport de muncă, dreptul la acordarea indexărilor legale, ca urmare a ratei inflaţiei nu putea fi înlăturat.
Conform dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României „ exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar potrivit alineat 3, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Pe de altă parte, acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecţie socială a muncii, garantată prin Constituţie, justificată de necesitatea realizării unei corelaţii între salariul real şi salariul nominal, pentru a se atenua efectele inflaţioniste, înregistrate în economie, acestea fiind stabilite pentru toate categoriile de salariaţi. Conform art. 155 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, care constituie dreptul comun în materie, noţiunea de salariu cuprinde nu numai salariul de bază, ci şi indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Ori, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, acest cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
Totodată, potrivit art. 295 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile, prevederile sale aplicându-se cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibil cu specificul raporturilor de muncă respective.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 5 şi 6 din Codul muncii, art. 23 din Declaraţia Universală a drepturilor omului, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, acţiunea reclamanţilor a fost admisă, cu consecinţa obligării pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava la plata drepturilor salariale de 5%, 2% şi 11%, în cuantum total de 18% pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, cu actualizarea corespunzătoare în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data scadenţei până la plata efectivă, în raport de prevederile art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
