Drepturi băneşti. Indemnizaţia concediului de odihnă a personalului din învăţământ, ca urmare a diminuării drepturilor salariale cu 25%.
Chiar dacă art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu conţine o referire expresă la indemnizaţia de concediu de odihnă a personalului din învăţământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Prin Sentinţa civilă nr. 1329 din 12.07.2011 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 5393/102/2010, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.M. s.a., prin reprezentant legal Sindicatul S.H. Mureş, în contradictoriu cu pârâţii Şcoala Generală Viişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Comuna Viişoara şi M.F.P., şi în consecinţă: a obligat în solidar pârâţii la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a diferenţelor de drepturilor băneşti aferente indemnizaţiei de concediu de odihnă pe anul 2010 prin raportare la media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, sume ce vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei fiecărui drept bănesc şi până la data plăţii efective a debitului, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, în contradictoriu cu chematul în garanţie M.F.P., a obligat chematul în garanţie să aloce în favoarea pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş fondurile băneşti necesare plăţii drepturilor băneşti obţinute de reclamanţi prin prezenta hotărâre.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, susţinerea că personalul din sectorul bugetar beneficiază de indemnizaţie pentru concediu de odihnă, stabilită în baza prevederilor H.G. nr. 250/1992 şi ale O.G. nr. 10/2008, şi că indemnizaţia pentru concediu de odihnă se raportează la salariul de bază aferent lunii în care se efectuează concediu de odihnă, calculată ca medie zilnică nu este întemeiată. Prevederile H.G. nr. 250/1992 în privinţa concediului de odihnă au fost abrogate implicit prin dispoziţiile Codului muncii. Aceasta rezultă atât din interpretarea cronologică a actelor normative dar şi din faptul că prin art.59 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 încheiat conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 2895/21/29.12.2006, s-a stabilit că, pe durata concediului de odihnă, salariaţii vor primi o indemnizaţie ce reprezintă media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
În consecinţă, s-a apreciat că reclamanţilor le sunt aplicabile prevederile art.145 din Codul muncii care prevăd că, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. De asemenea le sunt aplicabile prevederile art.59 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.
În consecinţă calcularea indemnizaţiei de concediu de odihnă trebuia să se facă în raport de ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Tribunalul a arătat că întemeiat prin Legea nr. 118/2010 se stabileşte reducerea cu 25% a tuturor cheltuielilor aferente drepturilor de natură salarială, se reduc cu 25% indemnizaţiile de concediu de odihnă efectuat după data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010. Prevederile respective au intrat în vigoare la 3 iulie 2010 astfel că pentru salariaţii care au intrat în concediu de odihnă în luna iulie 2010 nu erau aplicabile prevederile Legii nr.118/2010, raportarea indemnizaţiei făcându-se la venituri obţinute deja în cele 3 luni anterioare, care nu erau diminuate. În ceea ce priveşte pe salariaţii care au intrat în concediu în luna august 2010 raportarea se face la lunile mai, iunie, iulie astfel că li se aplică Legea nr.118/2010 urmând ca raportarea indemnizaţiei de concediu să se facă inclusiv la luna iulie în care veniturile erau deja diminuate.
Legea nr.118/2010 nu prevede reducerea indemnizaţiilor de concediu de odihnă cu 25%, ci se referă la veniturile salariale, şi nu poate retroactiva astfel că reducerea se aplică nu asupra indemnizaţiei de concediu, ci asupra salariului. Acesta deoarece dacă s-ar considera că reducerea operează direct asupra indemnizaţiei de concediu de odihnă înseamnă a nu da eficienţă prev. art.145 din Codul muncii şi a încălca prevederile art.15, alin. 2 din Constituţie referitoare la principiul neretroactivităţii legii.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că M.F.P. răspunde de finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar (inclusiv în privinţa cheltuielilor de personal) în temeiul art. 13 din O.U.G. nr. 32/2001, art. 16 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2192/2004, art. 7 alin. 4 lit. a din Legea nr. 388/2007 şi art. 5 alin. 3 lit. a din Legea nr. 18/2009. Ca atare, M.F.P. dispune de calitate procesuală pasivă, astfel încât, văzând şi prevederile art. 60-61 din Codul de procedură civilă, instanţa a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş, în calitate de pârât şi de chemat în garanţie, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, arătând că în materia litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanţie a M.F.P. este inadmisibilă, întrucât între această instituţie şi reclamanţi nu există raporturi juridice de muncă.
Totodată, recurentul a arătat că nu există nicio legătură între acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie, legătură care presupune un raport juridic între părţi, astfel încât temeiul acţiunii principale să constituie suportul de drept sau de fapt al chemării în judecată a M.F.P..
S-a mai arătat faptul că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, potrivit cărora demersurile necesare în vederea asigurării creditelor bugetare necesare plăţii drepturilor pretinse de reclamanţi, conform Legii nr. 500/2002 revine ordonatorului principal de credite, respectiv ministrului educaţiei, având în vedere că în speţă este vorba de drepturi de natură salarială.
Recurentul, în calitate de pârât, a formulat apărări şi pe fondul cauzei, arătând că soluţia primei instanţe este criticabilă din perspectiva faptului că nu a ţinut seama de faptul că statul stabileşte politica salarială, în raport şi de posibilităţile financiare, altfel s-ar crea un dezechilibru între resursele financiare şi salariile angajaţilor bugetari.
De asemenea, recurentul a mai arătat că împrejurarea că nivelul indemnizaţiei de concediu se determină prin raportare la veniturile realizate de reclamanţi într-o perioadă anterioară, nu echivalează cu o retroactivitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010.
În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct.9, art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a constat următoarele:
Referitor la admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a M.F.P., Curtea a constat că între instituţia publică chemată în garanţie şi instituţiile publice pârâte nu există un raport juridic obligaţional.
Astfel, instituţia juridică a chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire ce revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros, iar obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau drept subiectiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţelor publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.
De asemenea, art. 28 din acelaşi act normativ, prevede că M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite şi rolul de administrator al bugetului statului prin repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar dispoziţiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Aşadar, între autoritatea chemată în garanţie, M.F.P. şi autorităţile publice pârâte nu există un raport juridic obligaţional, iar atribuţiile stabilite în sarcina M.F.P. prin art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 10/2011 pronunţată în recurs în interesul legii.
În consecinţă, Curtea urmează a constata inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş împotriva M.F.P..
Analizând recursul M.F.P. din perspectiva criticilor formulate pe fondul cauzei, în calitate de pârât, Curtea a constat că reclamanţii au fost angajaţi la Şcoala Generală Viişoara în perioada în litigiu şi au criticat modalitatea în care li s-a calculat indemnizaţia de concediu de odihnă, apreciind că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 145 din Codul Muncii.
Conform art. 150 (fostul art. 145) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Instanţa de contencios constituţional a interpretat reglementarea legală anterior citată în sensul că stabileşte nivelul minim al indemnizaţiei pentru perioada concediului de odihnă, care nu poate fi mai mic decât valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pe perioada respectivă, calculată pe baza mediei zilnice a veniturilor, înmulţită cu numărul zilelor de concediu; textul aflat în discuţie nu reprezintă altceva decât o concretizare a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţia României, republicată, care consacră dreptul salariaţilor la concediul de odihnă plătit, drept care, ca şi celelalte măsuri de protecţie socială a muncii, se stabileşte de lege; ca atare, legiuitorul este îndreptăţit să stabilească modul de calcul al valorii, indemnizaţiei de concediu cuvenite (Decizia Curţii Constituţionale nr. 385/2007).
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, acest act normativ se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
Totodată, art. 278 alin. (1) (fost art. 295 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată) prevede că dispoziţiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
În perioada aflată în discuţie (anul şcolar 2009 – 2010), dreptul la concediu de odihnă al personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat a fost reglementat de art. 103 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 17 teza întâi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, prevăd că modul de efectuare a concediului de odihnă cuvenit personalului didactic se va stabili de Ministerul Învăţământului.
În acest sens, ministrul educaţiei naţionale a emis Ordinul nr. 3.251/1998, prin care au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare.
Curtea a constat că, în cauză, sunt aplicabile actele normative cu caracter special, respectiv dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, şi pct. 21 – 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.251/1998.
Potrivit acestor prevederi legale speciale, algoritmul de calcul al indemnizaţiei cuvenite personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariaţi, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizaţiilor şi sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul.
Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.251/1998, indemnizaţia de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, şi se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar şi principiul neretroactivităţii legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă şi indemnizaţiei aflate în discuţie, respectiv de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu conţine o referire expresă la indemnizaţia de concediu de odihnă a personalului din învăţământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Potrivit pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.251/1998, indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte cu cel puţin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Această dispoziţie normativă nu poate influenţa aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabileşte cuantumul indemnizaţiei de concediu de odihnă, întrucât ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi băneşti, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaţilor din învăţământ.
Ca atare, indemnizaţia de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate şi s-a primit salariu.
De altfel, prin Decizia nr. 20/17.10.2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, şi art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă aferente anului şcolar 2009 – 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 3307 din C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Prin urmare, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de M.F.P., atât în calitate de chemat în garanţie, cât şi în calitate de pârât, împotriva Sentinţei civile nr. 1329 din 12.07.2011 pronunţată în dosarul nr. 5393/102/2010 al Tribunalului Mureş şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş împotriva M.F.P., şi va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi prin Sindicatul „S.H.” Mureş, împotriva pârâţilor Şcoala Generală Viişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, Comuna Viişoara şi M.F.P., urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
