Drepturi salariale ale personalului didactic. Stabilirea acestora după data de 1.01.2010. Efectele în timp ale hotărârii judecătoreşti privitoare la recunoaşterea unor drepturi salariale
Codul muncii, art. 157
Legea nr. 330/2009, art. 1, art. 3 lit. c), 7 alin. 2, art. 30 alin.5
Hotărârea judecătorească, prin care angajatorul a fost obligat la plata diferenţelor salariale neacordate şi rezultate din aplicarea valorii coeficientului de multiplicare 1,000 în cuantum de 400,00 lei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2008, începând cu 1.10.2008 şi până la 31.12.2009, produce efecte limitate în timp până la o eventuală modificare legislativă a raporturilor de muncă. La momentul intrării vigoare a Legii nr. 330/2009, prin dispoziţiile art. 49 alin. 1 pct. 15, au fost abrogate, în mod expres, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008. În aceste condiţii, nu se poate reţine că personalul didactic a beneficiat de drepturi salariale recunoscute sau stabilite printr-o hotărâre judecătorească pentru o perioadă de timp ce depăşeşte data de 31.12.2009, pentru a putea invoca norma de protecţie conţinută de art. 3 lit. c) din Legea nr. 330 /2009.
Drepturilor salariale acordate, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 221/2008, nu le sunt aplicabile normele de protecţie la care se referă art. 7 alin. 2 şi 30 alin. 5 din Legea nr.330/2009, deoarece aceste prevederi legale au in vedere garantarea salariului avut in plată la data de 31.12.2009, intenţia legiuitorului de a proteja salariaţii bugetari numai în aceste limite fiind evidentă. A beneficia de un drept bănesc presupune, în mod firesc, că acel drept a intrat in patrimoniul salariatului, deci a fost plătit acestuia. Aceasta este singura ipoteză certă, la momentul adoptării Legii nr. 330/2009, care nu creează discriminări, pe viitor, în cadrul aceleiaşi categorii sociale în funcţie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a drepturilor, respectând astfel caracterul unitar al salarizării, impus de dispoziţiile Legii nr. 330/2009.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1211 din 11 mai 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 625/7.03.2011, pronunţată în dosarul nr. 4980/108/2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.V., P.I.D. şi B.M., reprezentaţi prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, împotriva pârâţilor Şcoala Generală nr. 3 Arad şi Municipiul Arad, reprezentat prin Primar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, din adeverinţa eliberată de pârâta Şcoala Generală nr. 3 Arad, că reclamanţii nu au beneficiat, începând cu data de 01.01.2010, de calcularea drepturilor salariale cu ajutorul coeficientului de multiplicare 1,000 la valoarea de 400,00 lei, în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborate cu prevederile Legii nr. 221/2008 de aprobare cu modificări a Ordonanţei de Guvern nr. 15/2008.
Reclamaţii au solicitat, prin acţiune, obligarea pârâtei Şcoala Generală nr. 3 Arad la calcularea drepturilor salariale cu utilizarea coeficientului de multiplicare 1,000 în cuantum de 400,00 lei, cu începere de la data de 1 ianuarie 2010 şi până la modificarea cuantumului coeficientului de multiplicare, precum şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate ce rezultă din aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000 în cuantum de 400,00 lei raportat la salariile achitate efectiv cu începere de la 1 ianuarie 2010 şi până la zi, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie până la data plăţii efective.
Instanţa de fond a constatat că drepturile salariale ale reclamanţilor sunt calculate potrivit Legii nr. 330/2009, care are ca obiect stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului, conform art. 1 alin.1 din această lege.
Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin.2 din Legea nr. 330/2009, prima instanţă a apreciat că salariul reclamanţilor nu poate fi calculat potrivit altor reglementări decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009. Astfel, coeficientul de multiplicare 1,000 de 400 lei, prevăzut de Legea nr. 221/2008, care a fost abrogată de art.48 alin.1 pct. 16 din Legea nr. 330/2009, nu mai este prevăzut de noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 330/2009, acesta nemaiputându-se acorda în contra dispoziţiilor legale.
În acest sens, a fost adoptată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, care prevede, la art. 2, că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Susţinerile reclamanţilor că Legea nr. 330/2009 recunoaşte expres, prin art. 3 lit. c, drepturile de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi sunt neîntemeiate, deoarece acest text de lege prevede că sistemul de salarizare reglementat de lege are la bază principiul că se iau în considerare sporurile şi alte drepturi de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, dacă acestea se regăsesc la un nivel acceptat, potrivit principiilor Legii nr. 330/2009, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu necondiţionat, cum susţin reclamanţii.
De asemenea, potrivit art. 30 alin.1 din Legea nr. 330/2009 începând cu 01.01.2010, numai sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la Legea nr. 330/2009, se introduc în salariul de bază sau în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009 şi nu alte sporuri care au fost prevăzute prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Este adevărat că, în conformitate cu alineatul 5 lit. a) al art. 30 din Legea nr. 330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, dar noul salariu de bază va fi cel corespunzător funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta, potrivit anexelor din Legea nr. 330/2009, astfel încât nu se mai menţin sporurile avute prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, ci se acordă doar sporurile prevăzute în noua lege a salarizării, respectiv în Legea-cadru nr. 330/2009.
Pentru a nu exista interpretări diferite cu privire la ce fel de salarii se vor acorda, începând cu 01.01.2010, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, care prevede, la art. 5 alin. 6, că „reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009”, iar valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este de 299,933 lei, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, şi nu de 400 lei, cum solicită reclamanţii.
Prin urmare, chiar dacă reclamanţii au avut hotărâri judecătoreşti prin care salariul era calculat în baza Legii nr. 221/2008, prin abrogarea acestei legi de către Legea nr. 330/2009, începând cu data de 01.01.2010, salariul acestora nu se mai poate acorda în baza unei legi abrogate, ci în baza unei noi legi de salarizare, care este Legea nr. 330/2009.
Chiar şi în ipoteza în care prin hotărâre judecătorească, s-a stabilit obligaţia angajatorului de a calcula drepturile salariale ale reclamanţilor şi pentru viitor în temeiul Legii nr. 221/2008, efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt limitate în timp, până la o eventuală modificare legală ori convenţională a raporturilor de muncă, deoarece a raţiona în sens contrar ar însemna ca, prin hotărâre judecătorească, să fie modificată legea sau să se legifereze de către puterea judecătorească, ceea ce ar fi inadmisibil într-un stat de drept în care prevalează principiul separaţiei puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
O modificare legală a avut loc prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, care oferă criterii diferite de calcul al salariilor, astfel încât legiuitorul a uzat de facultatea recunoscută de Codul Muncii, prin normele art. 157 alin. 2, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, […] bugetele locale […] se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Tribunalul a constatat că în condiţiile în care salarizarea reclamanţilor, personal bugetar, este reglementată de Legea nr. 330/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de salarizare decât cea prevăzută de actele normative în vigoare reprezintă un exces de putere săvârşit de către aceasta, prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative. Rolul instanţelor judecătoreşti se circumscrie doar aplicării şi interpretării legii şi nicidecum completării sau modificări acesteia.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti reprezintă incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, iar câtă vreme nu există o lege în vigoare care să prevadă salariul solicitat de reclamanţi, instanţele judecătoreşti nu îl pot acorda.
Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu au competenta de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Misiunea constituţională a instanţelor judecătoreşti este de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. 1 din Legea fundamentala, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
Consideraţiile de mai sus impun concluzia că hotărârile judecătoreşti, ce constituie, în realitate, cauza promovării prezentului litigiu, nu-şi pot produce efectele decât pentru trecut. Pentru viitor, în contextul în care a operat o modificare legală a raporturilor de muncă, pe care instanţele judecătoreşti nu au avut-o în vedere, ele nu pot fi invocate de către reclamanţi.
Având în vedere considerentele anterior menţionate, în temeiul art. 1, art. 3 şi art. 30 din Legea nr. 330/2009, art. 2 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Reclamanţii au formulat, în termenul legal, recurs împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate anterior, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea cererii de recurs se arată că argumentele legale le-au arătat pe larg în motivarea acţiunii susţinându-le în continuare şi în motivarea recursului.
Acestea se referă la drepturile salariale la care erau îndreptăţiţi reclamanţii în cursul anului 2009, conform Legii nr. 221/2008, inclusiv pentru luna decembrie 2009, care constituie valoarea de referinţă pentru stabilirea drepturilor salariale începând cu ianuarie 2010, potrivit Legii nr. 330/2009.
Instanţa de judecată, analizând incidenţa în timp a acestor acte normative, a apreciat că Legea nr. 221/2008 a fost abrogată, nemaiputându-se aplica pentru anul 2010, şi că reclamanţii cereau aplicarea ei peste perioada de valabilitate, astfel că şi-ar fi depăşit atribuţiile, prin exces de putere, dacă s-ar fi substituit puterii legislative.
Aceste motive din hotărâre sunt greşite pentru că reclamanţii au cerut doar să li se recunoască aplicarea coeficientului de multiplicare 400 la salarizarea pentru anul 2009, care să fie valoarea de referinţă la 31 decembrie 2009, corespunzător sintagmei „salariul avut” şi care urmează a fi menţinut conform art. 30 alin. 3 şi alin. 5 din Legea nr. 330/2009.
Instanţa era competentă să stabilească drepturile potrivit actelor normative incidente raportat la fiecare perioadă de valabilitate, prin continuitate şi nu prin a ignora efectele juridice ale Legii nr. 221/2008, cu motivarea că aceasta nu se mai aplică în anul 2010.
Din analiza textelor legale invocate rezultă că, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, salarizarea cu începere din luna ianuarie 2010 se menţine la nivelul stabilit pentru luna decembrie 2009.
În acest sens, pârâtele trebuiau să emită decizii de reîncadrare, corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute în luna decembrie 2009, cu respectarea drepturilor salariale recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimaţii nu au depus întâmpinare, deşi au fost citaţi cu această menţiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentului litigiu constă în solicitarea reclamanţilor de recunoaştere a dreptului potrivit căruia, începând cu data de 1.01.2010, calcularea drepturilor salariale trebuia realizată prin raportare la coeficientul de multiplicare 1,000 la valoarea de 400,00 lei, în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborate cu cele ale Legii nr. 221/2008 de aprobare cu modificări a Ordonanţei de Guvern nr. 15/2008.
În susţinerea pretenţiilor invocate, reclamanţii s-au prevalat de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, potrivit căreia unitatea şcolară a fost obligată să calculeze şi să plătească drepturile salariale ce se cuvin reclamanţilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008 de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privitoare la valoarea coeficientului de 1.000 în cuantum de 400,000 lei, cu începere de la data de 01.10.2008 până la data de 31.12.2009, sentinţă civilă care însă nu a fost depusă la dosarul ce face obiectul prezentei judecăţi.
Instanţa de recurs reţine că raportat la data, de la care se solicită pretenţiile de către reclamanţi, respectiv 01.01.2010, au devenit incidente prevederile art. 1 din Legea nr. 330/2009, care menţionează că, începând cu data intrării în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Prin acest act normativ, s-a urmărit stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru categoria de salariaţi din care fac parte şi reclamanţii, respectiv personalul didactic şi didactic auxiliar.
Hotărârea judecătorească, menţionată generic de către unitatea de învăţământ în răspunsul la solicitarea instanţei, prin care angajatorul a fost obligat la plata diferenţelor salariale neacordate şi rezultate din aplicarea valorii coeficientului de multiplicare 1,000 în cuantum de 400,00 lei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2008, începând cu 1.10.2008 şi până la 31.12.2009, produce efecte limitate în timp până la o eventuală modificare legislativă a raporturilor de muncă, cum corect a reţinut prima instanţă, astfel că, începând cu 1.01.2010, salariul acestora se va calcula în baza noilor dispoziţii legale privitoare la salarizarea personalului didactic.
La momentul intrării vigoare a Legii nr. 330/2009, prin dispoziţiile art. 49 alin.1 pct.15, au fost abrogate, în mod expres, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008. Drepturile reclamanţilor recunoscute prin hotărâre judecătorească au fost limitate până la data de 31.12.2009. În aceste condiţii, reclamanţii nu pot pretinde că beneficiază de drepturi salariale recunoscute sau stabilite printr-o hotărâre judecătorească pentru o perioadă de timp ce depăşeşte data de 31.12.2009, pentru a putea invoca norma de protecţie conţinută de art. 3 lit. c) din Legea nr. 330 /2009.
Aşa cum corect a statuat şi instanţa care a pronunţat sentinţa civilă recurată, prevederile Legii nr. 221/2008, invocate de reclamanţi, au fost abrogate, în mod expres, prin art. 49 alin.1 pct.15 din Legea nr. 330/2009, act normativ care, deşi a fost adoptat prin asumarea răspunderii Guvernului, conform art. 114 din Constituţia României, are forţă juridică identică actului normativ abrogat , astfel că motivele care au determinat Curtea Constituţională să constate neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008, precum şi lipsirea de efecte a actelor normative de acelaşi fel adoptate de Guvernul României în cursul anului 2009, nu mai subzistă după data de 01.01.2010 .
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 157 din Codul Muncii, coroborate cu cele prevăzute de art. 1 alin.2 din acelaşi act normativ, în situaţia reclamanţilor a operat o modificare legală a raporturilor de muncă, printr-un act normativ de aceeaşi forţă juridică.
Reclamanţii nu pot pretinde că le sunt aplicabile şi în privinţa drepturilor salariale acordate prin Legea nr. 221/2008 normele de protecţie la care se referă art. 7 alin. 2 şi 30 alin.5 din Legea nr.330/2009, deoarece aceste prevederi legale au in vedere garantarea salariului avut in plată la data de 31.12.2009, intenţia legiuitorului de a proteja salariaţii bugetari numai in aceste limite fiind evidentă. Aceasta este singura ipoteză certă la momentul adoptării Legii nr. 330/2009, care nu creează discriminări, pe viitor, în cadrul aceleiaşi categorii sociale în funcţie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a drepturilor, respectând astfel caracterul unitar al salarizării, impus de dispoziţiile Legii nr. 330/2009 . În cazul din speţă, reclamanţii nu probează îndeplinirea acestei cerinţe.
Condiţia salariului aflat în plată la 31.12.2009, rezultă şi din norma tranzitorie reglementată de art. 7 alin. 2 din Legea 330/2009, care se referă la păstrarea salariilor de care bugetarii beneficiază potrivit actualelor reglementări. Ori, a beneficia de un drept bănesc presupune, în mod firesc, că acel drept a intrat in patrimoniul salariatului, deci a fost plătit acestuia.
În concluzie, calculul drepturilor salariale pretinse de către reclamanţi se realizează în conformitate cu dispoziţiile legale incidente după data de 01.01.2010.
Având în vedere motivele de fapt şi de drept mai sus expuse, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 şi art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul reclamanţilor ca neîntemeiat.
