Drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice. Sporuri ce pot fi acordate
-Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 157 alin. (2)
-Legea nr. 330/2009: art. 1 alin. (2) şi art. 30 alin. (2)
-Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010: art. 2
Din normele cuprinse în Legea nr. 330/2009 rezultă voinţa legiuitorului de recunoaştere, la reîncadrarea salariaţilor în temeiul acestei legi, doar a sporurilor acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului, precum şi a sporurilor specifice, pe categorii de personal şi domenii de activitate, expres prevăzute în cap. III din lege şi în anexele la lege.
Prin urmare, sporul de penibilitate, reglementat de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006, nefiind prevăzut de Legea nr. 330/2009, nu poate fi acordat în anul 2010.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 13 din 15 ianuarie 2014, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 2652/03.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 6798/108/2013, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele M.F., C.M., C.D.D., S.G., B.F., J.R., T.A.E., V.M., S.I. şi D.M.M., reprezentate prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, în contradictoriu cu pârâtele Grădiniţa PP nr. 15 Arad şi Grădiniţa PP nr. 1 Arad, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantele, reprezentate prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, solicită instanţei obligarea pârâtelor la sporul de penibilitate de 10% pentru perioada 31.07.2010 – 31.12.2012, în baza art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5/29.01.2007.
Potrivit art. 162 alin. (3) din Codul muncii, fost art. 157 alin. (2) în reglementarea anterioară, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale se stabileşte prin lege.
Reclamantele sunt personal nedidactic, angajate pe postul de „îngrijitor”, iar salarizarea acestora s-a stabilit prin lege, astfel încât nu este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Pentru anul 2010, salarizarea a fost reglementată prin Legea nr. 330/2009, în care, la anexa II/14, se prevăd salariile care se acordă personalului plătit din fonduri publice care desfăşoară activitate de secretariat-administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire. La poziţia 13, este menţionat salariul pe care trebuie să îl aibă persoanele angajate pe postul de „îngrijitor”. Cu începere de la data de 01.01.2011, a fost abrogată atât Legea nr. 330/2009, cât şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, prin art. 39 lit. w) şi x) din Legea nr. 284/2010, care se aplică începând cu data de 01.01.2011.
Astfel, pentru anul 2011, salariile reclamantelor au fost calculate în baza Legii nr. 284/2010, care prevede, la fel ca reglementarea anterioară, în Cap. VI lit. D lit. b) poziţia 9, salariul pe care trebuie să îl aibă persoanele angajate pe postul de „îngrijitor”.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantelor că, începând cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului este supusă prevederilor Legii nr. 285/2010, care, în art. 1, stabileşte că salarizarea în anul 2011 porneşte de la salariile de referinţă stabilite în luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009, şi, implicit, cu luarea în considerare a sporului de penibilitate, deoarece art. 1 din Legea nr. 285/2010 se referă la majorarea de 15% acordată personalului plătit din fondurile publice, majorare care se aplică la cuantumul salariului avut în luna octombrie 2010, iar sporul de penibilitate nu a fost acordat niciodată conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional, pentru că acest contract nu a fost aplicabil reclamantelor care au fost salarizate pe baza legii.
În condiţiile în care salariul reclamantelor pentru perioada solicitată este prevăzut de Legea nr. 330/2009 şi de Legea nr. 284/2010, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de calcul al salariului decât cea prevăzută de Legea nr. 284/2010, reprezintă un exces de putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative.
Acordarea unui spor care nu este prevăzut de legea de salarizare, aşa cum solicită reclamantele, nu se poate face decât prin adăugarea la lege sau modificarea legii de către instanţele de judecată, ceea ce este inadmisibil.
Rolul instanţelor judecătoreşti se circumscrie doar aplicării şi interpretării legii şi nicidecum completării sau modificări acesteia.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, reprezintă de fapt incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative.
Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
Având în vedere considerentele anterior menţionate, în temeiul Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi art. 1 din Legea nr. 285/2010, tribunalul a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamantele M.F., C.M., C.D.D., S.G., B.F., J.R., T.A.E., V.M., S.I. şi D.M.M., reprezentate de Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, prin care au solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului se arată, în esenţă, că hotărârea tribunalului este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale invocate drept temei al acţiunii.
Art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/ 29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5/29.01.2007, prevede acordarea obligatorie a unor sporuri minime, printre care şi cel pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, în cuantum de 10% din salariul de bază.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, acest contract cuprinde drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi ale salariaţilor cu privire la condiţiile generale de muncă prevăzute de legislaţia în vigoare, precum şi cele convenite în procesul de negociere.
De asemenea, conform art. 3 alin. (1) lit. a) din acelaşi contract, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile din ţară, indiferent de forma de capital social (de stat sau privat, român sau străin/mixt).
Conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă. Art. 229 alin. (4) din Codul muncii dispune că: „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.
Având în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 41 alin. 5 din Constituţie, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă. În situaţia în care angajatorul constată că nu se poate încadra în buget şi nu mai poate achita drepturile prevăzute în contract are posibilitatea să renegocieze cu sindicatele contractul colectiv de muncă, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Prevederile contractului colectiv de muncă au forţă juridică obligatorie pentru părţile contractante, astfel încât angajatorul nu poate fi exonerat de obligaţia de a executa clauzele contractuale.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 466 şi art. 471 pct. 7 Cod procedură civilă.
Intimatele nu au depus întâmpinare, deşi au fost citate cu această menţiune.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, drepturile salariale ale reclamantelor, pe perioada în litigiu, au fost stabilite prin lege, şi anume: Legea nr. 330/2009 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 pentru anul 2010, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2010.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Prin urmare, salariul fiecărei reclamante pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010 nu poate fi calculat potrivit altor reglementări decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009. În acest sens, art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 dispunea că, prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă, nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prevedea că: „sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate sunt cele prevăzute în cap. III şi în anexele la prezenta lege”.
În fapt, după încheierea contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, invocat de către reclamante, a intervenit o lege cadru de salarizare, urmată, succesiv, de alte legi cadru de salarizare, aplicabile reclamantelor, care reglementează salarizarea acestora şi care nu prevăd acordarea sporului în litigiu. De altfel, prin adoptarea Legii nr. 330/2009 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, urmate de Legea nr. 284/2010 şi de Legea nr. 285/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută de art. 157 alin. (2) din Codul muncii.
Din normele cuprinse în Legea nr. 330/2009 reiese, în mod expres, voinţa legiuitorului de recunoaştere, la reîncadrarea salariaţilor în temeiul acestei legi, doar a sporurilor acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului, precum şi a sporurilor specifice, pe categorii de personal şi domenii de activitate, expres prevăzute în cap. III şi în anexele la lege.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că angajatorul a aplicat corect prevederile Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice cu referire la sporurile ce se cuvin personalului contractual, cu începere de la data de 01.01.2010.
Începând cu data de 01.01.2011, salarizarea s-a efectuat în baza Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010, care nu au adus modificări principiilor privitoare la salarizarea personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului şi instituite prin Legea nr. 330/2009.
Prin urmare, dat fiind că sporul solicitat de reclamante şi reglementat de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/ 29.12.2006, nu este prevăzut de Legea nr. 330/2009, de Legea nr. 284/2010 şi de Legea nr. 285/2010, el nu putea fi acordat de către angajator în contra dispoziţiilor legale aplicabile salarizării reclamantelor.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1), Curtea a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
