Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2962 din 6 iulie 2011
Prin sentinţa nr. 4316 pronunţată la 10.12.2010 a Tribunalului Cluj a fost respinsă cererea formulată de reclamantul R.B.A. în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr.569/12.02.2010, primarul municipiului Cluj – Napoca a dispus reîncadrarea reclamantului începând cu data de 01.01.2010 în funcţia publică de execuţie de inspector-clasa I, grad profesional-asistent, treapta de salarizare 2, gradaţia 2-la Corp control Primar, cu următoarele drepturi salariale: salariu de bază 1146 lei, care cuprindea sporul de vechime, sporul de dispozitiv şi sporul de stabilitate avute în luna decembrie 2009, precum şi spor de pentru condiţii periculoase, stabilit distinct, neinclus în salariul de bază, de 82 lei. Temeiul legal indicat de pârât pentru emiterea dispoziţiei este Legea 330/2009 – art.30 şi 34, OUG 1/2010, precum şi art.63 alin.5 lit.e şi art.68 din Legea 215/2001.
Ulterior, ca urmare a unei adrese primite de la Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Cluj cu privire la unele nereguli în legătură cu modul de stabilire a salariilor în primul an de aplicare a Legii 330/2009, mai exact cu acordarea unor sporuri, primarul a emis o nouă dispoziţie, nr.2690/25.05.2010, prin care a eliminat sporul de dispozitiv şi sporul de stabilitate începând cu data de 01.01.2010, salariul de bază fiind stabilit la 900 lei, care includea sporul de vechime.
Întrucât reclamantul a apreciat că această din urmă dispoziţie este nelegală, a formulat contestaţie în termenul legal de 5 zile de la data luării la cunoştinţă, contestaţie ce a fost respinsă.
Principalele motive invocate atât în cuprinsul contestaţiei, cât şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt nerespectarea obligaţiei angajatorului de a menţine în anul 2010 veniturile salariale efective acordate la 31.12.2009, precum şi neacordarea de eficienţă caracterului obligatoriu al convenţiilor colective de muncă legal încheiate şi în vigoare. De asemenea, se mai invocă faptul că Ordinul comun nr.32/42/2010 al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice ce a stat la baza emiterii dispoziţiei a fost abrogat şi ulterior anulat în primă instanţă.
Aspectul esenţial ce trebuie lămurit este dacă sporul de dispozitiv/stabilitate prevăzute în acordul colectiv nr.224076/11.11.2009 şi aflate în plată la data de 31.12.2009 erau legal acordate, legalitate pe care instanţa este obligată să o cerceteze în temeiul art.10 din OUG 1/2010. Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanţă susţinerea reclamantului conform căreia acordul colectiv nu a făcut obiectul vreunei obiecţii de nelegalitate a prefectului sau a altei autorităţi, fiind corectă susţinerea conform căreia instanţa de judecată este singura abilitată şi chiar obligată de prevederile art.10 din OUG 1/2010 să analizeze legalitatea acordului.
Pentru a stabili deci legalitatea acordării sporului prin acordul colectiv, instanţa va avea în vedere dispoziţiile imperative ale art.31 din Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, care prevede că pentru activitatea prestată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariu de bază, sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Acest text legal trebuie coroborat cu dispoziţiile art.72 din Legea 188/1999, care statuează că acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri referitoare la aspecte de ordin social, ale condiţiilor de muncă, sănătăţii şi perfecţionării funcţionarilor publici, precum şi cu cele ale art.22 din HG 833/2007. Nu se regăseşte printre acestea posibilitatea negocierii salariilor sau acordării unor diverse sume de bani cu caracter de prime sau sporuri neprevăzute de lege pentru categoria respectivă de funcţionari publici, întrucât, din punctul de vedere al Legii 188/1999, salariile sunt stabilite de legiuitor şi nu pot fi negociate.
Prin urmare, sporul de stabilitate prevăzut în acordul colectiv menţionat este lipsit de temei legal şi nu poate fi avut în vedere la stabilirea drepturilor salariale în anul 2010.
Aceleaşi argumente sunt deopotrivă valabile şi în cazul sporului de dispozitiv, care nu putea fi acordat funcţionarilor publici din cadrul aparatului de specialitate al primarului, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr.37/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.47 din Legea nr.138/1999, raportat la art.13 din acelaşi act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizaţiei de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea in domeniul administraţiei publice locale. Prin decizia amintită s-a statuat că dispoziţiile articolelor menţionate se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul MAI şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne, situaţie inaplicabilă în speţă.
Plecând de la această concluzie, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.30 alin.5 din Legea 330/2009 şi nici cele ale art.7 alin.2 din Legea 330/2009, întrucât acestea nu pot valida sporuri nelegal stabilite doar pentru simplul fapt că se aflau în plată la finalul anului 2009. În caz contrar, o astfel de interpretare a Legii 330/2009 – în varianta susţinută de reclamant – ar permite permanentizarea unor sporuri nelegale, chiar dacă aceste sporuri ar fi stabilite chiar cu câteva zile înainte de intrarea în vigoare a legii, cunoscându-se prevederile acesteia (de altfel, acordul colectiv invocat a fost încheiat în data de 11.11.2009, două zile după publicarea legii în Monitorul Oficial).
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că, raportat la 31.12.2009, salariul de bază al reclamantului a fost majorat prin includerea sporului de vechime în bază, astfel cum prevede Legea 330/2009, iar acordarea celorlalte sporuri (de doctor/toxicitate) nu face obiectul litigiului. Din acest punct de vedere, nu este întemeiată susţinerea reclamantului conform căreia trebuie menţinut în anul 2010 venitul salarial efectiv, raportat şi la faptul că sporurile care se solicită a fi menţinute nu a fost legal stabilite.
Referitor la retroactivitate, abrogare/anulare act administrativ reţine instanţa că dispoziţia contestată este, într-adevăr, un act administrativ emis de persoana care are competenţa numirii în funcţie – primarul, şi care este emis în executarea Legii 330/2009, în vigoare începând cu data de 01.01.2010. Prin acest act nu se nasc drepturi noi, ci numai se aplică în concret, în persoana fiecărui funcţionar public din aparatul de specialitate al primarului, dispoziţiile legii referitoare la reîncadrarea acestuia şi la drepturile sale salariale. Prin urmare, actul recunoaşte existenţa şi întinderea unor drepturi/obligaţii ce au luat naştere anterior, la data de 01.01.2010, direct în temeiul Legii 330/2009, având astfel caracter recognitiv/declarativ şi fiind firesc a produce efecte retroactive. Din aceeaşi perspectivă, faptul că alte acte administrative cu forţa juridică superioară emise de alte autorităţi publice dar tot în aplicarea Legii 330/2009 au fost abrogate/anulate nu prezintă importanţă şi nu lipseşte de efecte actul în litigiu, acesta fiind legal emis în baza şi în vederea executării în concret a Legii 330/2009.
Prin urmare concluzionează instanţa dispoziţia primarului nr.2690/25.05.2010 este emisă în conformitate cu dispoziţiile legale.
Împotriva soluţiei arătate a declarat recurs reclamantul solicitând admiterea modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii, anulării dispoziţiei 2690/25.05.2010, menţinerea dispoziţiei 569/2010, obligarea pârâtului la calculul şi plata drepturilor salariale.
În susţinere se arată că aspectul reţinut de instanţa cu privire la legalitatea sporului dispozitiv/stabilitate prevăzută prin acordul colectiv a fost ridicat din oficiu de instanţa nefăcând obiectul acţiunii introductive şi nici invocat prin întâmpinare şi cu atât mai puţin prin dispozitiv iar în aceste condiţii există obligaţia instanţei de a pune această problemă în discuţie şi a da eficienţă principiului contradictorialităţii şi respectării dreptului de apărare lucru ce nu s-a întâmplat.
Tot astfel se arată că se omite mijlocul procedural ce permite analiza legalităţii în condiţiile în care acest acord nu a ost anulat şi nici nu a făcut obiectul unei excepţii de nelegalitate. Întemeindu-şi sentinţa pe constatarea nelegalităţii acordului este cert ca s-au depăşit limitele investirii.
Cât priveşte fondul se susţine că nicio prevedere legală nu interzice ca în baza autonomiei şi a legislaţiei finanţelor publice locale autoritatea să susţină şi aprobe în bugete fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor Deşi este adevărat că prin acorduri nu se pot negocia drepturi cum sunt salariul, sporul vechime, aceasta nu înseamnă că nu pot fi prevăzute drepturi ce nu au o reglementare expresă, dar nici nu sunt interzise în considerarea adagiului – ceea ce nu este interzis prin lege este permis. Ţinând seama de dispoziţiile art.8 şi 12 din Legea 130/1996 şi de principiile ce stau la baza raporturilor de muncă şi de serviciu rezultă că personalul poate negocia drepturi a căror acordare şi cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţiile legale.
Mai susţine recurentul ca hotărârea nu este motivată şi prin raportare la decizia I.C.C.J. nr.37/14.12.2009 deoarece recursul în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea art.47 din Legea 138/1999 cu privire la posibilitatea acordării indemnizaţiei de dispozitiv lunar. Sporul de dispozitiv i-a fosta cordat prin decizia 569/2010 în temeiul acordului încheiat la nivelul primăriei şi aprobat prin HCL. Prin urmare sporul de dispozitiv nu are nicio legătură cu cel stabilit prin Legea 138/1999 şi recursul în interesul legii. Pe de altă parte decizia nr.37/2009 se referă la ipoteza total distinctă de cel în cauză. De altfel se arată lipsită de relevanţă a deciziei în ceea ce priveşte litigiul a fost constatată şi prin hotărâre judecătorească.
Totodată se susţine de recurent că argumentele aduse de instanţă cu privire la actul juridic dedus judecăţii nu pot fi reţinute din moment ce se dispune în concret cu privire la cuantum drepturi iar dubiul de nelegalitate a fost întemeiat de suspendarea executării dispoziţiei contestate.
Răspunzând celor invocate prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului în considerarea în esenţă că în condiţiile legii cadru nu pot fi luate în considerare drepturi stabilite prin acorduri emise cu încălcarea legii şi care exced Legii 330/2009.
Analizând argumentele aduse prin recursul declarat prin prisma actelor dosarului, a normelor juridice incidente, a art.304 C.proc.civ. Curtea reţine că acestea nu pot conduce la modificarea hotărârii.
În acest sens se reţine că recurentul susţine că sporurile eliminate prin actul contestat a fost stabilit anterior prin acordul colectiv încheiat la nivelul primăriei negociat pentru personalul şi confirmat prin hotărâri ale consiliului local. Cele avute în vedere de recurent nu pot fi reţinute deoarece autoritatea emitentă a deciziei contestate este obligată a adopta măsuri conform dispoziţiilor instituite prin lege. În cauză Legea nr.330/2010 şi OUG nr.1/2010 acte normative ce reglementează sistemul de salarizare a funcţionarilor stabilesc că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care exced prevederilor Legii cadru nr.330/2009. Ca atare legea stabileşte nevalabilitatea acordurilor sau actelor administrative încheiate cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor. Drepturile invocate în contextul acordului nu au baza legală şi nu pot fi validate din perspectiva limitelor imperative stabilite pe cale contractantă/negociere a unor componente a salariului funcţiei publice prevăzute de art,72 din Legea nr.188/2009. Potrivit acestui din urmă act normativ se pot negocia prin reprezentanţi încheierea de acorduri doar cu privire la măsuri expuse ce vizează condiţiile de muncă, sănătate, perfecţionare profesională şi nu drepturi băneşti sume cu caracter de prime, sporuri. Prin urmare în condiţiile în care sporurile , primele nu sunt expus prevăzute ca putând fi negociate nu se poate susţine că aceste drepturi – sporuri de stabilitate cuprinse în acorduri/contracte au o bază legală- Aşa fiind doar sporurile legal stabilite în plată la finele anului 2009 urmau a fi acordate nu şi cele stabilite contrar dispoziţiilor legale pentru ca în sensul acestora sunt prevederile din Legea nr.330/2009 iar din această perspectivă reţinerile primei instanţe nu pot fi considerate greşite.,
Se susţine însă de recurent că acordul nu ar fi nelegal deoarece prin hotărâri ale consiliului local ar fi fost confirmate şi ca atare este obligatoriu . Împrejurarea nu are relevanţă pentru că legea stabileşte expres că toate acordurile colective şi actele emise cu nerespectarea prevederilor legale nu sunt aplicabile, că autorităţile deliberative au obligaţia adoptării de măsuri cu respectarea legii astfel că această din urmă autoritate deliberativă avea obligaţia aplicării legii statutului funcţionarului şi respectiv a actului normativ superior. Legea nr.188/1999 a statuat că nu pot fi negociate în cazul funcţionarilor drepturi salariale ci măsuri sociale-perfecţionare, iar Legea nr.330/2009 şi OUG nr.1/2010 au statuat că astfel de acte prin care s-au stabilit drepturi cu încălcarea prevederilor să nu fie luate în considerare aşa încât prin emiterea deciziei contestare intimatul nu a făcut altceva decât a lua măsuri în conformitate cu legea.
Legat de acesta se susţine de recurent că reţinerile instanţei referitoare la forţa juridică a actelor emise de alte autorităţi este greşită. Acest argument nu poate fi primit pentru că legea stabileşte expres ca toate acordurile şi actele emise cu nerespectarea prevederilor legale nu sunt aplicabile astfel că intimatul avea obligaţia respectării actului superior legea şi ordonanţa şi nu a unul act normativ inferior cum sunt actele invocate de recurent.
Nu poate fi primită nici susţinerea că dubiul a fost întemeiat în condiţiile suspendării actului administrativ deoarece în această procedură nu se face decât o examinare sumară. Analiza în condiţiile instituite de art.10 din OUG nr.1/2010 a obligativităţii cenzurării de către instanţă a relevat nelegalitatea acordului din perspectiva Legii nr.188/1999. În aceste condiţii nu se poate valida un spor nelegal stabilit pentru simplul fapt că sumar a fost examinat.
Mai susţine recurentul că reţinerile instanţei sunt greşite şi în privinţa naturii actului deoarece în concret acesta dispune cu privire la cuantumul drepturilor. Dispoziţia contestată este un act administrativ emis de persoana care are competenţa numirii în funcţie – primarul – în executarea Legii nr.330/2009 în vigoare începând cu 1.01.2010.
Prin acest act normativ se aplică în concret dispoziţiile referitoare la drepturile salariale. Cu alte cuvinte actul recunoaşte existenţa şi întinderea drepturilor, obligaţiilor ce au luat naştere anterior direct în temeiul legii având astfel caracter declarativ şi firesc a produce efectele corespunzătoare. În plus nu trebuie trecut neobservat că legea contenciosului şi a funcţionarului public conferă posibilitatea intrării în legalitate, a asigurării principiului stabilirii drepturilor în conformitate cu legea şi a aplicării actului normativ superior. Prin urmare în condiţiile în care prin acte superioare se stabileşte că nu se aplică drepturi prin acorduri ce încalcă prevederile legale la momentul încheierii şi exced susţinerile recurentului sunt nefondate şi vor fi respinse.
Respinse urmează a fi şi restul sustinerilorr recurentului întrucât aşa cum s-a arătat cenzurarea legalităţii a fost respinsă de art.10 din OUG nr.1/2009 a dispoziţiilor Legii nr.188/1999 şi Legii nr.330/2009 ce relevă că drepturile salariale se stabilesc de lege, nu pot fi negociate drepturi băneşti în cazul funcţionarilor publici ci doar măsuri sociale – sporurile evocate neintrând în categoria măsură socială.
Nici argumentele cu privire la decizia în privinţa sporului de dispozitiv nu pot fi reţinute.
Decizia nr.37/2009 a statuat că dispoziţiile referitoare la sporul de dispozitiv se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv se acordă funcţionarilor ce desfăşoară activitate în cadrul MAI şi instituţii din subordinea consiliilor locale, a prefecturilor care au beneficiat înainte de transfer sau detaşare in cadrul fostului minister de interne. Cum dispoziţiile legale permit acordarea unor anumite categorii nu se poate susţine că ar fi aplicabile şi recurentului deoarece nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanal MAI sau transferat/delegat anterior. Pe de altă parte nu trebuie omis că chiar de nu s-ar avea în vedere decizia menţionată, drepturile invocate în baza acestuia sunt nelegale. Prin urmare criticile sunt nefondate şi vor fi respinse.
Aşadar faţă de cele arătate în baza art.312 C.pr.civ. Curtea va da o soluţie de respingere a recursului declarat. (Judecător Floarea Tămaş)
