Funcţionari publici. Indemnizaţie dispozitiv.
Prin sentinţa nr.32/CA/2010 a Tribunalului Bihor, a fost respinsă ca nefondată acţiunea precizată formulată de reclamantul SINDICATUL „C.” în reprezentarea membrilor de sindicat – funcţionari publici cuprinşi în tabelul anexă, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI MARGHITA, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, în cadrul Primăriei Municipiului Marghita, aspecte ce rezultă din tabelele nominale depuse la dosarul cauzei.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii solicită recunoaşterea unor drepturi stabilite, în principal, prin L.138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publica si siguranţa naţională, precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.
La art.1 din acest act normativ se prevede că “dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar si civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie si Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale si Ministerului Justiţiei”.
Totodată, instanţa a reţinut că potrivit art. 13 cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe baza de contract si salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă si gradaţii, respectiv din salariul de baza.
În executarea acestei dispoziţii legale, în temeiul atribuţiilor conferite prin OUG 63/2003, Ministrul Administraţiei şi Internelor a emis Ordinul nr.275/2002, modificat şi completat ulterior prin Ordinul nr.496/28.07.2003, prin care, la art.9.2 s-a stipulat că “indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.
Profitând de împrejurarea că prin aceste dispoziţii nu s-a făcut distincţia între administraţia publică centrală şi administraţia publică locală, o serie de angajaţi ai administraţiei locale, din ţară şi chiar din municipiul Oradea, au dobândit, în instanţă, recunoaşterea acestor drepturi.
Trecând peste faptul, de necontestat, că, din interpretarea dispoziţiilor L.215/2001 a administraţiei publice locale, OUG 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Administraţiei şi Internelor şi chiar ale Constituţiei, instanţa a reţinut că structurile administraţiei publice locale funcţionează după principiul autonomiei, beneficiind de personalitate juridică proprie, bugete proprii şi nefiind subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, totuşi, aceste aspecte, formulate ca apărări ale pârâţilor în cauză, sunt înfrânte de principiul “ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”, în condiţiile în care, prin ordinul emis nu se face distincţie între administraţia publică centrală şi administraţia publică locală. Acesta este raţionamentul care reiese din considerentele soluţiilor de admitere ale altor acţiuni similare.
De asemenea, instanţa a reţinut că aspectul deosebit de relevant în susţinerea netemeiniciei acţiunii reclamantului este faptul că atât Ordinul MAI nr.496/2003, cât şi Ordinul nr.275/2002, nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
În conformitate cu dispoziţiile art.10 al.1 L.24/2000 privind tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative “în vederea intrării lor în vigoare legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanţele si hotărârile Guvernului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum si ordinele, instrucţiunile si alte acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I” .
Prin urmare, nefiind publicat în Monitorul Oficial, s-a reţinut că Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr.496/2003 este nesusceptibil de a produce efecte juridice.
Chiar dacă pe rolul instanţelor judecătoreşti s-au aflat procese similare care au fost admise, situaţie în care reclamantului i s-a creat speranţa legitimă că membrii săi au dreptul de a beneficia de această indemnizaţie, instanţa a reţinut că, în dreptul românesc, practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pe de altă parte, s-a reţinut că pronunţarea unor astfel de soluţii, în lipsa oricărui fundament legal, constituie, practic, o imixtiune nepermisă şi regretabilă, a puterii judecătoreşti în activitatea de legiferare, care nu este conferită, prin Constituţie, instanţelor de judecată.
Totodată, s-a constatat că, prin Decizia nr. 37 din 14.12.2009, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne. Ori, membrii de sindicat reprezentaţi de reclamant nu fac parte din această categorie, beneficiară a sporului de dispozitiv solicitat.
Faţă de toate aceste aspecte reţinute, instanţa a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată şi a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
