Imposibilitatea acordării unor drepturi neprevăzute de legile de salarizare a personalului bugetar, dar prevăzute de contracte sau acorduri colective de muncă, încheiate sub forma unor acorduri de mediere încuviinţate de instanţele de judecată.


Instanţa reţine că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze  referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu fac parte drepturile şi stimulentele acordate angajaţilor unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, sumele nu mai pot fi acordate ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 drepturile nu pot fi acordate, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.

Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu fac parte drepturile şi stimulentele acordate angajaţilor unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, sumele nu mai pot fi acordate ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 drepturile nu pot fi acordate, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.

Faptul că a existat un acord de mediere conform Legii nr. 192/2006 între intimat şi angajaţi, chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor. În acest sens, s-a cristalizat practica Curţii de Apel, reţinându-se şi faptul că hotărârea prin care se încuviinţează acordul de mediere este dată în procedura necontencioasă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat.

Faptul că a existat un acord de mediere conform Legii nr. 192/2006 între intimat şi angajaţi, chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor. În acest sens, s-a cristalizat practica Curţii de Apel, reţinându-se şi faptul că hotărârea prin care se încuviinţează acordul de mediere este dată în procedura necontencioasă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat.

Decizia nr. 1373 din 23.06.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 24/22.01.2015, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 2308/91/2014, a fost admisă cererea formulată de  reclamanta P UAT com. D, jud. V., în contradictoriu cu  pârâta CCR – CC V, având ca obiect anularea  parţială a Deciziei nr. 35/12.06.2014 în ceea ce priveşte pct. 4.2 lit. a si b) si II.3; anularea încheierii nr. 1/08.08.2014 şi suspendarea executării Deciziei nr. 35/12.06.2014, a fost anulată Încheierea nr.1/08.08.2014 în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiei referitoare la anularea Deciziei nr.35/2014 pct. II.3, a fost anulată parţial  Decizia nr.35/2014 in ce priveşte punctele 4.2.lit.a şi b şi punctul II.3 emisă  de CCR – CC V şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta CCR – CC V, criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, a arătat că prin deciziile Curţii Constituţionale s-a arătat că Legea nr. 330/2009 instituie un sistem de salarizare nou, care nu mai este compatibil cu drepturile anterioare, decât în măsura în care se reflectă în sporurile prevăzute de legea nouă. Cum drepturile nu se regăsesc în sistemul nou, ele nu mai pot fi acordate ulterior.

În drept, a invocat disp. art. 488 pct. 8 C.pr.civ.

În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a arătat că sentinţa este legală, recurenta dând o interpretare greşită textelor de lege invocate.

În drept, a invocat disp. art. 205 şi urm. C.pr.civ.

În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Instanţa a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este întemeiat şi se impune a fi admis, având în vedere următoarele considerente:

În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că analiza criticilor invocate face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., referitor la încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze  referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Cum cererea de anulare a actelor emise este neîntemeiată, nu mai poate fi dispusă suspendarea executării actelor şi nici obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, care se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea ca nefondată.