Inexistenţa unei solicitări scrise a angajatorului pentru efectuarea muncii suplimentare. Posibilitatea remunerării muncii suplimentare impusă de un volum mare de activitate.
– Art.117 din Codul Muncii.
Inexistenţa unei solicitări scrise din partea angajatorului, având ca obiect prestarea muncii suplimentare, nu înseamnă, de plano, că angajatorul nu poate fi obligat la remunerarea salariatului care a prestat muncă suplimentară, sub condiţia de a se dovedi că angajatorul a avut cunoştinţă de această stare de fapt şi a acceptat-o, fiind direct beneficiar al muncii efectuate peste durata legală a timpului de muncă.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE,
DECIZIA NR.3470 din 27.05.2011)
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.7361/19.10.2010, pronunţată de pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a fost admisă, în parte, acţiunea disjunsă formulată de reclamanta A.R., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9667 lei brut (respectiv 6817 lei net), reprezentând contravaloarea ore suplimentare pentru perioada 01.01.2008-31.12.2008, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea sub celelalte aspecte şi s-a luat act că cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată va fi soluţionată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, între reclamantă, în calitate de salariată, şi pârâtă, în calitate de angajator, au existat raporturi de muncă, după cum rezultă din copia contractului individual de muncă înregistrat sub nr.***/1999.
Prin decizia nr.***/02.12.2009, emisă de pârâtă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în baza dispoziţiilor art. 65 alin.1 din Legea nr. 53/2001 – Codul Muncii, la expirarea termenului de preaviz.
Prin cererea înregistrată în prezentul dosar, disjunsă din dosarul nr.***/3/2010 al T.B., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 39629 lei, compusă din: 29.682 lei (6 salarii brute), reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în anul 2008 şi necompensate; 4.947 lei (1 salariu brut), reprezentând contravaloarea primei de vacanţă aferentă anului 2009 primită în proporţie de 20%; 2.500 lei, reprezentând contravaloarea stimulentului pentru Crăciun şi Anul Nou aferent anului 2009 ce a fost plătit în proporţie de 38%; 2.500 lei, reprezentând bonusul aferent anului 2009.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata orelor suplimentare efectuate de reclamantă în anul 2008 şi necompensate, s-a reţinut că, potrivit menţiunilor din copia contractului de muncă încheiat între părţi, timpul de lucru pentru care reclamanta a fost angajată a fost o normă întreagă de 8 ore zi, după cum rezultă din clauza inserată în cap. III – Condiţii de angajare.
Potrivit dispoziţiilor art.117 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art.109, este considerată muncă suplimentară.
Conform dispoziţiilor art.120 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
Potrivit alin.2 din acelaşi text de lege sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin.1, se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Pârâta a reglementat, prin Anexa nr. 1 referitoare la salarizarea personalului din B.C.R. SA, aspectele referitoare la orele suplimentare.
Astfel, prin dispoziţiile art. 12 alin.1 din Anexă, se stabileşte că pentru angajaţii societăţii băncii cu norma întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, iar conform alin.2 durata maximă legală a timpului de muncă, în BCR, nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
Se mai prevede că orele în care se prestează munca peste durata normală a timpului de lucru sunt ore suplimentare şi se compensează cu timp liber plătit corespunzător, conform alin.3.
Pentru situaţia în care munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber plătit corespunzător, în următoarele 30 de zile, orele suplimentare se vor retribui cu un spor de 100% din salariul de bază brut.
Din economia dispoziţiilor art.117 alin.1 şi următoarele din Legea nr.53/2003, rezultă că munca suplimentară poate fi prestată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1)să existe solicitarea angajatorului în acest sens; 2)să existe acordul salariatului; 3)să fie respectate dispoziţiile Codului muncii referitoare la durata legală a timpului de muncă de 48 de ore pe săptămână şi calculul acesteia.
Prin urmare, în analizarea temeiniciei cererii formulate de către reclamantă, s-a impus a se verifica dacă sunt îndeplinite aceste condiţii.
În speţă, reclamanta a cuantificat orele de muncă lucrate suplimentar în anul 2008, prin cererea introductivă, la valoarea de 29682 lei.
În ceea ce priveşte faptul efectuării de muncă suplimentară, peste durata indicată în contract, s-a apreciat că, din declaraţia martorului P.S. audiat în cauză, a rezultat că aceasta a lucrat în acelaşi serviciu cu reclamanta în anul 2008, că se făceau ore suplimentare având în vedere volumul mare de lucru, de când s-a făcut centralizarea. Martorul a menţionat că, în general, o persoană care făcea salarizarea avea în lucru în jur de 900-1000 de salariaţi, şi nu se puteau face toate acestea în cele 8 ore de lucru, pentru că pe lângă calculul salariului erau şi adeverinţe şi concedii medicale calculate. Martorul arată că mai existau situaţii neprevăzute, când de pe o zi pe alta trebuia să facă modificări pentru că se acordau stimulente, se schimbau încadrări etc. Se dovedeşte prin declaraţia martorului că aproximativ în fiecare zi se stătea peste programul de lucru, uneori 1 oră, alteori 4-5 ore şi se muncea continuu cu excepţia pauzei de masă.
De asemenea, în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a menţionat că din verificarea pontajelor întocmite pentru perioada 01.01.2008-31.12.2008, a rezultat că reclamanta a efectuat un număr total de 301 ore şi 15 minute suplimentare, adică 301,25 ore suplimentare necompensate. Din totalul de 301 ore şi 15 minute efectuate de reclamantă au fost evidenţiate în pontaje şi plătite prin statul de plată astfel: un număr de 136 ore cu o sumă brută cuvenită de 7620 lei au fost evidenţiate în pontaje, din care au fost plătite pe statul de plată suma brută de 7192 lei, rămânând de achitat suma de 428 lei, reprezentând sporul de 100% aplicat la un număr de 15 ore cuprinse în pontajul din luna mai de către reclamantă; un număr de 165,25 ore efectuate de reclamantă conform foilor de prezenţă, necuprinse în pontaje şi neplătite; suma brută cuvenită pentru cele 165,25 ore fiind de 9239 lei. Conform expertizei contabile suma brută rămasă de achitat este de 9667 lei, echivalentul net al acesteia fiind de 6817 lei, după cum rezultă din răspunsul la obiectivul nr.1 al expertizei.
Este adevărat faptul că tot din declaraţia martorului a rezultat că, din ceea ce cunoaşte martorul, nu s-a cerut de angajator salariaţilor să rămână peste programul de lucru, dar fiecare ştia ce are de făcut pentru că erau termene şi date şi că nu era nevoie să li se ceară să rămână la ore suplimentare pentru că erau văzuţi la lucru continuu.
S-a considerat că, în condiţiile în care angajatorul beneficiază de activitatea depusă de salariată peste programul normal de lucru şi nu dovedeşte că atribuţiile de serviciu îndeplinite de salariată în perioada respectivă reprezintă altceva decât o muncă suplimentară, obligaţia corelativă care ia naştere în sarcina acestuia este aceea de plată a muncii respective.
Motivele de mai sus expuse sunt de natură să combată inclusiv obiecţiunile pe care pârâta le-a efectuat împotriva raportului de expertiză cu privire la orele suplimentare.
Tribunalul a mai considerat că, din coroborarea susţinerilor reclamantei, cu starea de fapt care rezultă din declaraţia martorului audiat, în speţă, s-a făcut dovada îndeplinirii condiţii legale de efectuare a orelor suplimentare.
Or, în condiţiile în care, în fapt, reclamanta a prestat munca pentru pârâtă şi peste fracţiunea de normă de 8 ore/zi, în condiţiile în care nu s-a susţinut şi nici dovedit că această prestate a activităţii s-a făcut pe bază de voluntariat, în mod gratuit, de reclamantă, sau că reclamanta a prestat activitatea fără a avea acordul angajatorului, mai ales că martorul audiat a declarat că volumul de activitate impunea acest lucru, în condiţiile în care angajatorul nu a făcut dovada contrară susţinerilor reclamantei referitoare la volumul de activitate şi nu a probat că atribuţiile de serviciu exercitate în concret de reclamantă puteau să fie efectuate în intervalul de 8 ore de muncă, Tribunalul apreciază că pârâta trebuie să îi plătească reclamantei salariul pentru aceste ore de muncă suplimentară, deoarece legislaţia în materie impune plata salariului pentru munca depusă.
S-a avut în vedere că modul de desfăşurare a activităţii în timp a fost unul relativ consecvent, ceea ce însemnă că a existat un acord de voinţă între părţile contractante, care s-a materializat prin executarea unor obligaţii de către reclamantă în sensul prestării activităţii pe durata de timp dovedită prin probatoriul administrat, situaţie în care şi pârâta are obligaţia de a plăti drepturile salariale corespunzătoare duratei de timp efectiv prestată, prin aplicarea regimului juridic concret situaţiei de desfăşurare a activităţii – peste durata indicată în contractul de muncă.
Drept urmare, în raport de dispoziţiile art.120 din Legea nr.53/2003 şi de dispoziţiile din anexa nr.1 privind salarizarea, art.12, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9667 lei brut (echivalentul net fiind de 6817 lei) reprezentând contravaloarea orelor suplimentare din perioada 01.01.2008-31.12.2008.
În ceea ce priveşte valoarea orelor suplimentare aceasta a fost raportată la modul de calcul expus de expertul contabil în raportul de expertiză asupra căruia nu au fost formulate obiecţiuni(cu privire la calculul în sine).
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata primei de vacanţă aferentă anului 2009 primită în proporţie de 20%, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile cap.B pct.1 lit.f din CIM, salariata are dreptul să beneficieze de o primă de vacanţă, calculată şi acordată, potrivit Regulamentului privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor BCR SA.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 lit. i din CCM nr.1009/4.03.2009, rezultă că salariaţii băncii au dreptul să beneficieze de o primă de vacanţă, calculată şi acordată potrivit Anexei nr.2 – Concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor.
Conform dispoziţiilor art. 9 alin.1 din Anexa nr. 2 – Concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor de la filele nr. 160 -169 din dosar, rezultă că prima de vacanţă reprezintă echivalentul salariului de bază brut lunar avut la data plăţii, proporţional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în bancă(inclusiv concediul de odihnă şi evenimente deosebite), plătită proporţional cu rata de realizare a ţintei de profit brut (IFRS) la nivelul BCR, după cum se descrie în textul respectiv în care este menţionată care este cuantumul plăţii stimulentului de vacanţă exprimat procentual în raport de 1 salariul individual brut lunar după cum este valoarea gradului de realizare a ţintei de profit brut (IFRS) la nivelul BCR.
Ceea ce rezultă cu certitudine este faptul că prima de vacanţă este o prestaţie al cărui cuantum variabil, în care salariul de bază brut lunar este singura cunoscută, iar restul criteriilor de care depinde valoarea primei de vacanţă, pe de o parte, timpul efectiv lucrat şi, pe de altă parte, rata de realizare a ţintei de profit, trebuie raportate la acesta.
În ceea ce priveşte datele de plată a primei de vacanţă, în dispoziţiile art.9 alin.3, s-a stabilit că datele de plată pentru prima de vacanţă sunt: luna august curent – plata a 50% din cuantumul primei de vacanţă în corelaţie cu gradul de realizare ţintei de profit brut(IFRS) la nivelul BCR pentru primele 6 luni ale anului; luna februarie a anului viitor – plata 50% din cuantumul primei de vacanţă în corelaţie cu gradul de realizare ţintei de profit brut(IFRS) la nivelul BCR pentru întreg anul.
În speţă, din mesajul Direcţiei Resurse Umane, a rezultat că gradul de realizare al ţintei de profit brut IFRS, pentru primele 6 luni ale anului 2009, de 81,23%, determină un procent de plată de 62,46% pentru tranşa I a primei de vacanţă. În baza algoritmului de calcul comunicat şi a Contractului colectiv de muncă aplicabil în BCR, în luna august 2009, angajaţii BCR vor primi prin urmare 31,23% din prima de vacanţă anuală, proporţional cu timpul efectiv lucrat.
Aceasta înseamnă că prima tranşă a primei de vacanţă de 1545 lei, menţionată de pârâtă în obiecţiunile la raportul de expertiză, a fost corect determinată fiind de 4947 lei (salariul de bază brut)x31,23%(procent de plată)x124 zile efectiv lucrat în semestrul I.
Din mesajul Direcţiei Resurse Umane depus,în copie, la fila nr. 80 din dosar, rezultă conform algoritmului de calcul comunicat şi CCM aplicabil în BCR, că a doua tranşă a primei de vacanţă se calculează în funcţie de gradul de realizare a ţintei de profit brut IFRS pentru întreg anul 2009, iar datorită gradului de realizare scăzut(46,19%) înregistrat în al doilea semestru al anului 2009, gradul de realizare al ţintei de profit IFRS pentru întreg anul 2009 este de 63,71%, ceea ce înseamnă că valoarea celei de a doua tranşe a primei de vacanţă reprezintă 19,36% din salariul de bază brut lunar, rotunjit în favoarea salariaţilor la 20%.
În consecinţă, a doua tranşă a fost la rândul ei determinată: 4947 (salariul de bază brut lunar) x 113/130 zile efectiv lucrat în semestrul II 2009 din totalul de zile lucrătoare în sem. II) x 20%(procent de plată).
În ceea ce priveşte valoarea sumelor plătite cu titlu de primă de vacanţă în 2009, în raportul de expertiză contabilă a fost menţionată valoarea de 2534 lei.
Expertul contabil a făcut precizarea că i s-a achitat reclamantei prima tranşă de 1545 lei în luna august 2009, odată cu chenzina a II a lunii august 2009, şi a doua tranşă în sumă de 989 lei reprezentând 20% din salariul brut, a fost achitată odată cu chenzina a doua a lunii februarie 2010.
Având în vedere toate coordonatele indicate în anexa nr. 2 a CCM referitoare la modul de calcul al primei de vacanţă, Tribunalul nu poate reţine concluziile menţionate în raportul de expertiză referitoare la valoarea primei de vacanţă ca fiind de un salariu de bază brut, pentru că reclamantei nu i se cuvine cu titlu de primă de vacanţă un salariul de bază brut, ci aşa cum s-a mai precizat în prezentele considerente prima de vacanţă este o prestaţie cu o valoare variabilă în funcţie de timpul efectiv lucrat şi de rata de realizare a ţintei de profit.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata stimulentului pentru Crăciun şi Anul Nou, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor din Cap. B pct. 1 lit.m din CIM, salariata are dreptul să primească un stimulent, echivalent cu un salariu de bază brut lunar, aferent lunii decembrie, proporţional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în BCR SA, cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi ale Anului Nou, în funcţie de posibilităţile financiare ale băncii, potrivit condiţiilor stabilite de conducerea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art.19 lit.q din CCM nr.1009/4.05.2009, salariaţii băncii au dreptul să beneficieze de acordarea unui stimulent cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi ale Anului Nou, calculată şi acordată potrivit Anexei nr. 1 – Salarizarea personalului din BCR SA.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin.1 din Anexa nr. 1 privind salarizarea personalului din BCR SA, cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi ale Anului Nou, salariaţii BCR SA, beneficiază de acordarea unui stimulent care reprezintă echivalentul salariului de bază brut lunar avut la data plăţii, proporţional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în bancă(inclusiv concediul de odihnă şi concediul pentru evenimente deosebite) în funcţie de gradul de realizare a ţintei BCR de profit brut IFRS, iar conform alin.2 data de referinţă pentru stabilirea gradului de realizare a ţintei de profit brut IFRS la nivelul BCR este luna octombrie a anului curent.
Conform înscrisului depus, în copie, la fila nr. 78 din dosar, salariaţilor li s-a făcut cunoscut faptul că potrivit CCM, suma plătită se calculează în funcţie de gradul de realizare a ţintei de profit brut IFRS pentru primele 10 luni ale anului 2009. Gradul de realizare a ţintei de profit a fost de 63,75% ce determină un procent de plată de 38,75% din salariul lunar, ceea ce înseamnă că în baza algoritmului de calcul comunicat şi a Contractului colectiv de muncă aplicabil în BCR, în luna decembrie 2009, angajaţii BCR vor primi, prin urmare, 38,75% din prima de Crăciun, proporţional cu timpul efectiv lucrat în cursul anului.
Din raportul de expertiză contabilă a rezultat că reclamantei i s-a plătit prima de Crăciun şi Anul Nou pentru anul 2009 în valoare de 1854 lei, astfel cum precizează şi pârâta prin obiecţiunile la raportul de expertiză.
Tribunalul a reţinut că în raport de formula de determinare a valorii acestui tip de stimulent, aşa cum anterior s-a precizat suma stabilită de pârâtă este corectă fiind calculată astfel: 4947 lei(salariul de bază brut lunar) x 237/245 (nr. de zile efectiv lucrate din total zile lucrătoare) x 38,75% procent de plată.
Faţă de faptul că şi valoarea acestui tip de drept este variabilă, conform dispoziţiilor contractuale la care s-a făcut referire, nu se poate reţine punctul de vedere al expertului contabil, care a determinat diferenţa care i se cuvenea în raport de salariul de bază brut.
Tribunalul a făcut menţiunea că nu suntem în situaţia în care gradul de realizare al ţintei de profit ar fi fost de 100% în cazul primei de vacanţă şi al stimulentului de Crăciun şi Anul Nou, pentru a se reţine că şi cuantumul plăţii stimulentului de vacanţă exprimat procentual în raport cu 1 salariu individual brut lunar ar fi de 100%, conform tabelelor în care este expusă evoluţia procentuală a celor două coordonate din art. 18 alin.1 al Anexei nr. 1 privind salarizarea personalului BCR SA şi tabelului din art. 9 alin.1 al Anexei nr. 2 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor BCR SA.
În ceea ce priveşte cererea privind plata bonusului aferent anului 2009, Tribunalul a reţinut că aceasta nu i se cuvine reclamantei pentru faptul că, în conformitate cu prevederile alin.4 al art. 17 din anexa nr. 1 referitoare la salarizare, nu beneficiază de premii persoanele care nu mai au calitatea de salariat la data plăţii.
În raport de data plăţii acestuia, 02.04.2010, conform menţiunilor din întâmpinarea şi de faptul că la acea dată reclamanta nu mai era salariata pârâtei, cererea formulată nu este întemeiată şi a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat pârâta B:C.R.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia – art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Astfel, a fost criticată dispoziţia privind plata de către BCR a contravalorii orelor de munca prestate peste durata normala a timpului de lucru, în perioada 01.01.2008- 31.12.2008, arătându-se că o condiţie pentru efectuarea muncii suplimentare (alături de limita sa maximă de 48 de ore pe săptămână, incluzând şi orele suplimentare) constă în exprimarea acordului salariatului, potrivit dispoziţiilor art.117 (2) din Codul Muncii, ,,munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului…”.
Drept urmare, angajatorul nu poate dispune în mod unilateral prestarea acestei munci.
Au fost invocate, sub acelaşi aspect, dispoziţiile art.12 , Cap. III pct. 1 “Ore suplimentare” din Anexa nr. 1 “Salarizarea personalului din B.C.R. SA”, parte integrantă din Contractul Colectiv de Munca al BCR nr. 1009/14.03.2009, care prevăd că: pct.(4)- plata sporurilor prevăzute la alin.( 3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă în scris de conducerea entităţii funcţionale; şi pct.(7) – entitatea funcţională unde se desfăşoară activitatea peste durata normală a programului de lucru va întocmi un referat care justifică desfăşurarea activităţii în acest regim de lucru, cu nominalizarea persoanelor care urmează să presteze activitatea şi semnătura de acceptare a acestora.
Raportat la aceste clauze contractuale, s-a arătat de către recurentă că la dosarul cauzei nu a fost depus niciun înscris care să probeze faptul că angajatorul a solicitat prestarea de către intimata-reclamantă a orelor de muncă suplimentare sau ca angajatul şi-a exprimat acordul cu privire la efectuarea lor.
Mai mult decât atât, şi din declaraţia martorului audiat (salariat în cadrul D.R.U. – Biroul Salarizare), a rezultat acelaşi fapt, şi anume că angajatorul nu a solicitat salariaţilor “să rămână peste programul de lucru”, nefiindu-le stabilite sarcini de serviciu care să necesite prezenţa la locul de muncă peste programul normal.
Chiar dacă instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei civile atacate faptul că angajatorul avea cunoştinţă despre prezenţa intimatei-reclamante peste programul normal de lucru, nu există depus la dosarul cauzei niciun înscris care să ateste că angajatorul a stabilit sarcini de serviciu suplimentare faţă de cele înscrise în fişa postului, sau că prezenţa salariatului la locul de muncă peste programul normal avea legătura cu îndeplinirea acestor sarcini de serviciu.
Ori, nu poate fi reţinută motivaţia instanţei de fond în admiterea petitului acţiunii privind obligarea recurentei la plata orelor de muncă suplimentare, potrivit căreia angajatorul a beneficiat de activitatea depusă de salariat peste programul normal de lucru, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că acest timp de muncă a fost afectat sarcinilor de serviciu stabilite de către angajator.
Pe de alta parte, în dovedirea prestării orelor de muncă peste durata normală a timpului de lucru, au fost depuse la dosarul de fond pontajele întocmite de către angajator pentru perioada 01.01.2008- 31.01.2008, care atestă faptul că pentru orele de muncă suplimentare efectuate în perioada 01.01.2008- 31.05.2008 angajatorul şi-a executat obligaţia de plata, iar începând cu luna iunie 2008 nu s-a mai justificat desfăşurarea activităţii în acest regim de lucru.
În ceea ce priveşte evidenţa orelor de intrare şi de ieşire a salariaţilor care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul D.R.U. – Biroul Salarizare, depusă la dosar, susţine recurenta că nefiind un înscris care să emane de la angajator (nepurtând semnătura persoanelor autorizate de către angajator), nu putea să aibă forţă probantă pentru dovedirea stării de fapt.
De altfel, acest document, care a stat şi la baza întocmirii raportului de expertiză a fost contestat de către angajator prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză întocmit în cauza, fiind practic în totală contradicţie cu evidenţa orelor de muncă ţinută de către angajator în sistem informatic şi consemnată în pontaje.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, ţinând seama şi de dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.117 alin.1 şi următoarele din Legea nr.53/2003, rezultă că munca suplimentară poate fi prestată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să existe solicitarea angajatorului în acest sens, să existe acordul salariatului şi să fie respectate dispoziţiile Codului muncii referitoare la durata legală a timpului de muncă de 48 de ore pe săptămână şi calculul acesteia.
Dispoziţii similare, cu unele precizări, sunt cuprinse în Contractul Colectiv de Munca al BCR nr.***/14.03.2009, care prevede că plata sporurilor se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă în scris de conducerea entităţii funcţionale, precum şi că entitatea funcţională unde se desfăşoară activitatea peste durata normala a programului de lucru va întocmi un referat care justifică desfăşurarea activităţii în acest regim de lucru, cu nominalizarea persoanelor care urmează să presteze activitatea şi semnătura de acceptare a acestora.
Pornind de la aceste dispoziţii, se reţine că recurenta critică admiterea capătului de cerere privind plata orelor suplimentare prestate peste durata normală a timpului de lucru, în perioada 01.01.2008-31.12.2008, întemeiat pe faptul că la dosar nu există înscrisuri care să probeze faptul că angajatorul a solicitat prestarea acestei munci suplimentare sau că şi-a exprimat acordul privind efectuarea orelor suplimentare.
Însă, inexistenţa unei solicitări scrise din partea angajatorului, având ca obiect prestarea muncii suplimentare, nu înseamnă, de plano, că angajatorul nu poate fi obligat la remunerarea salariatului care a prestat muncă suplimentară, sub condiţia de a se dovedi că angajatorul a avut cunoştinţă de această stare de fapt şi a acceptat-o, fiind direct beneficiar al muncii efectuate peste durata legală a timpului de muncă.
Or tocmai aceasta este situaţia în cauza dedusă judecăţii, Tribunalul constatând în mod corect, pe baza probatoriului administrat şi în special pe baza declaraţiei martorei P.S., colegă de departament cu intimata în acea perioadă, că munca prestată de intimata-reclamată peste durata normală a programului de lucru a fost cunoscută de angajator, a avut acordul tacit al acestuia şi a fost impusă de volumul mare de activitate, care făcea imposibilă îndeplinirea sarcinilor de serviciu în cadrul normei zilnice de 8 ore, astfel încât beneficiarul acestei activităţi nu se poate prevala de inexistenţa unei cereri sau acord scris în acest sens.
Cât priveşte acordul salariatului, respectiv al intimatei-reclamante, acesta rezultă implicit, din însuşi faptul prestării orelor suplimentare, salariatul fiind îndreptăţit la salarizare pentru munca depusă, potrivit dispoziţiilor art.39 alin.1 lit. a din Legea nr.53/2003.
Recurenta-reclamantă este aceea care trebuia să dovedească că munca suplimentară s-a datorat ineficienţei salariatei şi că rămânerea peste program la nivelul D.R.U. – Biroul Salarizare nu constituia o practică, aşa cum relevă declaraţia martorei, în condiţiile în care angajatorul a avut cunoştinţă de faptul că salariata rămâne la serviciu peste programul normal de lucru pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi nu a luat vreo măsură care să limiteze acest program de lucru, acceptând tacit beneficiile decurgând din aceasta.
Împrejurarea că cele 165,25 ore suplimentare nu au fost menţionate în pontaje, ci în foile de prezenţă, nu poate constitui un motiv de modificare a sentinţei atacate, în condiţiile în care, aşa cum anterior s-a menţionat, din proba testimonială rezultă faptul că reclamanta a efectuat muncă suplimentară din cauza volumului de activitate impus de natura funcţiei deţinute în cadrul societăţii, implicit de către angajator, iar din raportul de expertiză rezultă că orele suplimentare acordate au fost evidenţiate în foile de prezenţă, acestea având valoare probatorie pe situaţia de fapt.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
2
